Wednesday, 30 June 2010

220

Azi am rămas fără curent, vreo 6 ore, ceea ce reprezintă probabil un record pentru mine în era democratică. Bine, n-a fost întrerupt de sus, a fost vorba de o defecțiune, dar nu despre asta vreau să vorbesc acum. Laptopul mi-a mers vreo 3 ore pe baterie, apoi a murit și el, după care am zdrăngănit la chitară și am citit până s-a întunecat afară. Din fericire n-am stat foarte mult în beznă totală, problema rezolvându-se. De obicei m-aș fi turat și le-aș fi zis (naiba știe cui) de neam și de altele, de data asta am fost însă mai calm ca de obicei. Și asta pentru că tot azi, într-o localitate românească a secolului 21, o prietenă a fost la o înmormântare unde, acum 2 zile, satul fusese luat de ape iar rudele ei se baricadaseră în casă cu mortul, fără curent și consolate poate doar de ideea că nu au trebuit să se urce pe acoperiș, precum vecinii de la două case depărtare.
Desigur, nu pledez pentru lăudarea normalității (reprezentată aici de curentul care-ți dă lumină și-ți face gadget-urile să funcționeze), ci pentru aprecierea ei. John Gray spunea că, la fel de important cu a obține ce dorești, este să vrei în continuare și să fii mulțumit cu ceea ce ai deja, o chestie pe care noi mai mereu o ignorăm și care, dacă nu o reglăm, ne va împiedica să obținem mai mult și mai mult. Când noi ne întrebăm cât ne ține bateria la laptop, la câțiva km depărtare altcineva se întreabă cât îl mai ține răsuflarea.
Mda, cam la asta am meditat eu în timpul unei pene de curent, sperând că prietena mea a trecut cu bine peste experiența povestită mai sus.