Wednesday, 30 June 2010

220

Azi am rămas fără curent, vreo 6 ore, ceea ce reprezintă probabil un record pentru mine în era democratică. Bine, n-a fost întrerupt de sus, a fost vorba de o defecțiune, dar nu despre asta vreau să vorbesc acum. Laptopul mi-a mers vreo 3 ore pe baterie, apoi a murit și el, după care am zdrăngănit la chitară și am citit până s-a întunecat afară. Din fericire n-am stat foarte mult în beznă totală, problema rezolvându-se. De obicei m-aș fi turat și le-aș fi zis (naiba știe cui) de neam și de altele, de data asta am fost însă mai calm ca de obicei. Și asta pentru că tot azi, într-o localitate românească a secolului 21, o prietenă a fost la o înmormântare unde, acum 2 zile, satul fusese luat de ape iar rudele ei se baricadaseră în casă cu mortul, fără curent și consolate poate doar de ideea că nu au trebuit să se urce pe acoperiș, precum vecinii de la două case depărtare.
Desigur, nu pledez pentru lăudarea normalității (reprezentată aici de curentul care-ți dă lumină și-ți face gadget-urile să funcționeze), ci pentru aprecierea ei. John Gray spunea că, la fel de important cu a obține ce dorești, este să vrei în continuare și să fii mulțumit cu ceea ce ai deja, o chestie pe care noi mai mereu o ignorăm și care, dacă nu o reglăm, ne va împiedica să obținem mai mult și mai mult. Când noi ne întrebăm cât ne ține bateria la laptop, la câțiva km depărtare altcineva se întreabă cât îl mai ține răsuflarea.
Mda, cam la asta am meditat eu în timpul unei pene de curent, sperând că prietena mea a trecut cu bine peste experiența povestită mai sus.

Saturday, 26 June 2010

Come Alive

Mereu am spus că, pentru mine, Foo Fighters reprezintă combinația perfectă de hard sexy rock & acoustic ballads. În 2005 au scos chiar un album dublu în acest sens, urmat de un turneu de concerte acustice care a culminat cu lansarea DVD-ului Skin and Bones, cu a cărui achiziție din New York mă mândresc. Pe ultimul lor album de studio se află piesa Come Alive, pe care mereu am considerat-o ca fiind esența Foos descrisă mai sus. Culmea, azi am dat peste un citat din Dave care atestă exact acest lucru:

"On the last album we split the acoustic side and the electric side into two albums. Here, we've split it into one song. This is about reawakening after becoming a father. Anyone who's a father understands how the world becomes a different place when your child is born. I just feel and see everything differently now."

Friday, 25 June 2010

Noi, filozofii cu status

Nu mai pot în ultima vreme cu filozofiile care mă asaltează din statusuri (YM, Facebook) sau din motto-urile de profil de pe diverse site-uri de socializare. Majoritatea vrea să degaje o înțelepciune profundă, care musai trebuie proclamată. Cred că dacă aș salva toate aceste sfaturi și cugetări, aș putea publica o culegere filozofică. În realitate, chestiile astea sunt postate mai mult ca să dea bine la alții, și nu pentru că acela care le dă pe goarnă chiar le aplică în viața reală, de zi cu zi. Mai mult decât atât, toate sunt cu copy/paste, bineînțeles, nu se pune problema să fie rezultatul original al gândirii preocupatului care le postează.
Să nu fiu înțeles greșit: nu mă delimitez de acest grup, din contră, chiar mă includ în el. Și eu mai scap profunzisme, așa că ironia acestui articol mă vizează, fără menajamente. E păcat că toți suntem filozofi profunzi, mai mult la nivel declarativ sau pasiv, căci dacă înțelepciunea asta declarată online s-ar transfera perfect și în practică, lumea asta ar fi mult mai bună.

Printre meciurile de la Mondial strecurăm și filme

  • You Don't Know Jack. Este ultimul film al lui Al Pacino, venit la 2 ani după Righteous Kill. Din păcate a fost tras pentru tv și nu pentru marele ecran. Pacino, superb ca de obicei dar mult mai bătrân decât îl știți, îl joacă pe Jack Kevorkian, un doctor controversat care organiza și milita pentru eutanasia bolnavilor fără scăpare. În acest film (greu de privit pentru unii) mai joacă John Goodman și Susan Sarandon, o femeie care mă va încânta întotdeauna.
  • The Wolfman. Cam prea mare fuss cu ăsta, care s-a dovedit doar un alt film cu oameni care se tranformă în lup în nopțile cu lună plină, interesant de urmărit doar dacă ești mare fan Anthony Hopkins sau Benicio Del Toro. La un moment dat, niște țigani din film vorbesc în română, de unde putem trage concluzia că americanii consideră că dacă ești țigan atunci musai ești român. Poate și invers chiar.
  • I Love You Phillip Morris. Aveți stomac să-l vedeți pe Jim Carrey în rol de gay? Eu zic că merită, mi-a plăcut tare comedia asta - din punctul meu de vedere e peste Yes Man, penultimul film al lui Jim (dacă nu punem la socoteală A Christmas Carol).
  • Green Zone. Dacă mai suportați încă un film cu americani în Irak, alegeți-l p'ăsta. Tratează bullshit-ul yankeilor, care cică, sanki, s-au dus peste Saddam pentru că ascundea arme nucleare, descoperind însă un rahat. Și e cu Matt Damon și cu Greg Kinnear, deci merită.
  • Brooklyn's Finest. Sau, aș spune eu, Hollywood's finest: Ethan Hawke (unul dintre preferații mei all time, perfect și în roluri de copoi și de amorez), Don Cheadle (acest gentleman total al acting-lui), Richard Gere, Wesley Snipes (faină revederea cu el), Will Patton și new-yorkeza Ellen Barkin, parcă neschimbată de la rolul din urmă cu 20 din Sea of Love, undea a jucat alături de marele Al.
Fiți cu ochii pe Inception, care va fi lansat în curând și pare foarte apetisant din trailer și distribuție: Di Caprio, Marion Cotillard, Ellen Page, Michael Caine, Tom Berenger. 

Tuesday, 22 June 2010

Diego, piticul gigant

Argentina a terminat cu 3 victorii faza grupelor de la World Cup 2010, un turneu final nu foarte spectaculos până în acest moment. Una dintre imaginile care-mi vor rămâne în minte după acest Mondial va fi cu siguranță cea a lui Diego Maradona, acest dopuleț simpatic cu barbă și costum, care face eforturi să sară-n brațele celor din jur la fiecare gol al echipei pe care o antrenează. E o imagine din care, în acea învălmășeală, reții doar o mogâldeață acoperită de un ciuf ce cu tupeu se menține des. Un tupeu împrumutat de la posesorul său, care acum l-a șlefuit și l-a transformat în siguranță de sine, profesionalism și în această bucurie sinceră descrisă mai sus. Zilele trufașe (dar, la naiba, justificate) ale celui pe care mulți îl consideră cel mai mare fotbalist din istorie au apus. Deja simbol de un sfert de veac al unei țări întregi și al planetei fotbalistice, Diego a devenit acum un antrenor bun și un psiholog pe măsură - el poate fi părintele noului superstar numit Leo Messi, un alt pitic gigant. 
Le doresc să câștige acest Mondial, deși inițial eram suporterul Spaniei. Charisma și bucuria lor de a juca m-au înfrânt. Și ca să vă arăt că și alții gândeau ca mine, exact când mă pregăteam să scriu acest articol, Mani Gutău de la Urma posta următorul text pe Facebook:
"The last rockstar left in the quite boring present football world is named Diego Maradona. And I like this little giant big time :) Charisma, passion and a very coockoo personality. Which reminds me to remind to all the Judas I collected during my lifetime that game is over when I will stop playing."

TheFly's Metacafe - un fel de rock acustic fără pretenții

De vreo lună am început să înregistrez diverse coveruri acustice - Jess mă tenta prea mult în sensul ăsta. Pe YouTube (în special) există de mult această modă, care nu trebuie privită ca un show off, pentru că în lumea chitariștilor amatori poate fi foarte util să-l urmărești pe altul, de aproape, în detaliu, făcând cover unei anume piese. Pe mine chiar m-a ajutat chestia asta uneori, când doream să văd cum anume trebuie cântată o melodie. 
Astfel am strâns până acum 13 înregistrări (12 coveruri plus una personală). Unfriendly - o aveți mai jos - e o piesă compusă de mine exact acum un an, imediat după mutarea la Cluj, iar o variantă audio a ei fusese postată aici pe blog în ianuarie. Mai am una pe țeavă, dar până atunci vă  invit la mine în garsonieră la o cafea acustică alături de Foo Fighters, Soul Asylum, U2, Alice in Chains, Stereophonics, Urma, Oasis, The Connells plus probabil ceva Kings of Leon în curând. 


Monday, 21 June 2010

Direcții

Azi dimineață, Ploiești. Rând pe rând fiecare se trezește și pleacă spre orașul unde-și desfășoară treburile. Sorella o ia în jos spre București, tata un pic mai la nord spre Câmpina, iar mama, singura care rămâne în oraș, mă conduce la gară - eu plec spre Cluj.
De data asta nu am istorioare balcanice, călătoria a decurs într-un confort nesperat. Have a nice day. Week & summer too.



Friday, 18 June 2010

Grădină zoologică pe roți

M-am încumetat din nou, după exact 6 luni, să vin cu trenul de la Cluj la Ploiești. Așa cum am subliniat în diverse ocazii, aceasta reprezintă o adevărată probă de foc, în care nervii și răbdarea îți sunt testate la maxim, vreme de 9 ore. Ar putea fi folosită ca parte a testului psihologic pe care îl dau piloții de avioane sau agenții speciali FBI. Ca probă finală a unui astfel de test ar merge - dacă ajungi la destinație fără să scapi înjurături, blesteme sau chiar câteva bucăți trimise vertebratelor din tren, atunci ai absolvit cursul și ești admis.

Dar să revenim la testul pe care l-am dat eu azi-noapte. Nervișorii au început să mi se întindă chiar de pe peron, căci trenul nu avea vagoanele numerotate vizibil, așa că a trebuit să găsesc un naș care să mă îndrume. În fine, mă urc. Trenul pare nou, dar deja pute, un mix clasic de pișat, salam ieftin, transpirație și jeg. Fatalitate: în compartimentul unde am loc sunt trei babe, care deja s-au împrietenit și vorbesc tare. Două valize imense, lansate probabil în ediție limitată pentru viitoarele emigrări pe Marte, au ocupat deja toate locurile de bagaje, inclusiv pe al meu. Noroc că-s doar cu un rucsac căruia îi găsesc loc în altă parte. Dau să mă așez, dar observ că pe cotieră tronează o țoală a vreuneia dintre babe. Inutil să specific că nimeni nu s-a deranjat să facă loc la bagaje sau să-și ia boarfele de pe scaunul meu. Freak show-ul însă nu se termină aici. O babă e cu fiul ei, care e un pic retard (la propriu) și nu stă o clipă locului: intră și iese din compartiment, deschide și închide ușa doar pentru a se uita pe culoar, aprinde și stinge lumina, vorbește tare și neinteligibil (din fericire) și în general pare așa ca după trei cafele + trei energizante.

Intuiesc imediat că babetele sunt genul care se bagă rapid în vorbă, așa că-mi trag căștile pe urechi și încerc să adorm. Fără succes însă: cea din fața mea îmi scapă vreo cinci picioare în genunchi (le-am contabilizat), însă doar pentru o singură lovitură își cere scuze. Deja mă gândesc că, din poziția în care sunt, e de ajuns să ridic piciorul un pic și să-i lipesc mufa de canapea, iar această fantasmă mă răcorește un pic. Asta doar până când gherțoiul imens pe care-l am în stânga, posesor al unei imitații jenibile de Rolex pe încheietură, adoarme și începe să se prelingă peste mine. Îl împing de câteva ori înapoi, dar e clar că nu voi rezolva nimic. Omul e pur și simplu prea mare pentru un singur scaun și mai e și inconștient, fiind adormit. Îmi bag toate cele în el de somn, mă ridic și ies pe culoar.

Vecini de compartiment îmi sunt niște țigani borâți, unul intre ei găsind de folos să-și șteargă proaspăt suflații muci pe bara de care te ții pe culoar. Ați reținut deci: mai bine nu te atingi de așa ceva, cu riscul de a-ți lăsa dinții pe acolo. Apare o nașă simpatică și o văd ca pe salvatoarea mea: îmi spune însă că nu mai există locuri libere în tren și că nu am unde să mă mut. Un cocalar autentic, din ăla cu ciuful vopsit într-un galben libidinos (sigur cunoașteți această specie de giboni), își aprinde nonșalant o țigară pe culoar, deși fumatul e interzis în tren. Dar el e șmecher, nene, îl doare la bască, el e împotriva sistemului, n-aveți voi treabă...

Rezist eroic pe culoar câteva ore apoi revin în compartimentul care deja are un aer irespirabil și stătut. Babele arată grotesc, adormite cu gura deschisă, una chiar sforăie, iar două dintre ele și-au ridicat picioarele pe canapea sau în poala soțului (adică gherțoiul căruia îi era urât și tot vroia să-l iau în brațe când dormea). Retardul e treaz și încearcă să inițieze o conversație cu mine, gesticulând imperativ să-mi scot căștile. Ploieștiul friguros apare ca o izbăvire și sar din tren fericit că măcar n-am avut parte de manele, de vreun plod care să zbiere non-stop și nici de un festin al babelor, cu salam și brânză care duhnesc până la trei compartimente depărtare.

Deci se putea și mai rău. Oare însă când se va putea și mai bine? Un bilet de avion pe această distanță este de aproximativ 3-4 ori mai scump decât cel mai ieftin bilet de tren, dar ajungi de 9 ori mai repede și în condiții de confort cu câteva clase peste. Așa că dacă ai cu ce, alege avionul, se merită din plin. CFR-ul este doar o grădină zoologică ambulantă și obscenă.

Monday, 14 June 2010

Momente la Mozart Cafe


Am fost azi în premieră la Mozart Cafe (str. Cardinal Iuliu Hossu nr. 7), foarte cochetă și deloc populată la acea oră. În timp ce povesteam diverse și mă bucuram de compania interlocutoarei mele, am fost luați prin surprindere. Noi ca noi, dar mult mai plăcut surprinsă a fost cu singuranță o domnișoară de la masa de alături, care s-a trezit cu pretendentul în genunchi și c-un buchet de flori, în timp ce o prietenă comună (și conspiratoare a acelui moment) imortaliza evenimentul. 
Se pare că a spus da.

Sunday, 6 June 2010

Un an de Cluj

O atmosferă frumoasă de anotimp indefinibil plutea aseară în oraș în timp ce mergeam spre Insomnia, unde mi-am invitat prietenii pentru a aniversa un an de când m-am mutat la Cluj. Incredibil sau nu, astăzi se împlinește un an de am venit aici pentru a rămâne și sunt tare bucuros de alegerea făcută, dar și de lucrurile realizate în anul care s-a scurs. Mi-au ieșit toate, așa cum mi le-am propus, plus altele pe lângă, iar acum nu se pune problema decât de constanță și de continuitate. 

După un an de Cluj rămân cu noii prieteni, cu ardelenii în general, cu atmosfera inegalabilă a acestui oraș, din cafenele, baruri, de pe străzi sau de aiurea, rămân cu arta în toate formele ei pe care orașul mi-o oferă, cu priveliștile minunate ce pot fi surprinse din atâtea locuri, rămân cu Gruia și cu CFR, cu Bună Ziua și Zorilor la Liga unde mergeam să văd meciuri, cu Bd. Eroilor pe care mă plimb de fiecare dată cu părinții mei veniți în vizită, cu Enigma Cafe și Flowers (locul unde am băut cele mai speciale cafele vreodată), cu bucuria redescoperită de a merge la cinema sau de a cânta la chitară (Jess e și ea clujeancă), cu marea izbândă de a-mi republica în sfârșit cartea și de a o lansa în inima Clujului, cu bucuria de a-mi fi luat, în sfârșit, un bilet la U2. Îmi aduc aminte de toate locurile umblate și, parcă într-un fel bizar, chiar și de cele pe care urmează să le descopăr, iar asta cred că are de-a face cu sentimentul teribil de apartenență care m-a însoțit din prima secundă în care am ajuns aici. Îmi amintesc perfect și cele 2 net cafe-uri (una nu mai există acum) unde mergeam astă-vară când n-aveam laptop sau cele 4 frizerii unde m-am tuns în anul care a trecut.

V-am scris despre acest oraș de 56 de ori, iată deci o medie de peste un articol pe săptămână, iar vouă au ajuns să vă placă aceste articole, devenite deja al doilea subiect de interes al acestui blog, conform sondajului la care v-am rugat să răspundeți. Azi-noapte când plecam din Insomnia am trecut pe lângă Continental, unde avea loc un event de la TIFF, iar Wim Wenders era ieșit la o țigară sau pur și simplu la aer, ca un simplu cetățean, sprijinit de perete. În Cluj totul este tangibil, de la simplele bucurii la celebritate. Sau orice vrei tu. 

Friday, 4 June 2010

Sâmbătă, după TIFF

Ce-i drept TIFF-ul nu s-a încheiat, dar probabil că e gata pentru mine, spectator nu foarte fidel (am fost doar la două filme) și poate neîndreptățit să vorbesc despre, dar cu siguranță un admirator al celor care au organizat acest evenimenent și al tuturor celor văzute în cadrul său. Vreme de 9 zile Clujul a fost îmbrăcat de acest festival, care a rulat filme la toate cinematografele, multiplexurile și nu numai.
Sâmbăta trecută am fost la Crazy Heart - deși îl văzusem am fost atras de faptul că filmul urma să fie proiectat în Piața Unirii, care căpătase un aer estival combinat cu ceva din atmosfera specifică Pieții Sfatului din Brașov, atunci când are loc Cerbul de Aur.
Marți am vrut să merg la Until the End of the World al lui Wim Wenders, dar când am văzut că ține peste 4 ore am renunțat. Acest film este menționat și în cartea mea și este cel care a fost împrumutat de U2 pentru celebra lor piesă de pe Achtung Baby. Pe Wenders l-am văzut însă aseară la Republica, la premiera în România a filmului Marți, după Crăciun (aterizat aici direct de la Cannes), la care aveam bilet de vreo săptămână dar habar n-aveam că voi veni chiar la premiera oficială, alături de actorii din film, de echipa de producție și alte figuri publice peste care am dat când am apărut năuc în fața cinematografului. Am aplaudat acest film, la propriu și la figurat, și chiar m-am bucurat să văd un film românesc care nu tratează comunismul sau reminiscențele acestuia. Nu cred că am mai văzut o sală de cinema atât de plină de vreo 12 ani, de la nebunia Titanicului. La final au apărut pe scenă actorii (printre care și maestrul Rebengiuc) și echipa de producție. Nu a fost vorba doar de premiera acestui film, ci a fost una și pentru mine, căci până acum nu am mai paticipat la un astfel de eveniment.
Când plecam ne-am interesectat cu onor dom' Cristi Tabără, care mormăia ceva despre calitatea proastă a sunetului și a imaginii. Nu mă pronunț, ochii și urechile mele neavizate au savurat tot ce le-a fost servit. Aștept cu mare interes și TIFF 2011 la care promit să văd mai multe filme.