Saturday, 15 May 2010

Primul meu weekend cu Jess (adică mi-am luat chitară)

Am început să zdrăngăn prin '96-'97, pe un double six vechi, cu doar 6 coarde ce fusese al unchiului meu. Mi-am cumpărat apoi prima chitara proprie din ultima alocație de elev, care în vremurile alea fusese majorată considerabil de către CDR, proaspăt veniți la putere. Era un instrument micuț, la mâna a doua, care avea cheile varză, astfel încât am cântat la modul "Dumnezeu cu mila acordajului", vreme de 2 ani. În '99 am fost la București cu tata pentru a-mi cumpăra o nouă chitară, deja clasicul meu exemplar verde Hora Reghin, pe care aveam să realizez mai multe tributuri U2, Urma și chiar un photo shoot.  Pe chitara asta au ajuns să cânte pe la party-uri chiar Mani Gutău și Dan Byron. În orice caz, draga mea Hora verde, ce-mi părea ultra la început, era un jaf (placaj ieftin, coarde depărtate de grif, ultima coardă falsa) prin urmare în ultimii ani am tot vrut să achiziționez, în sfârșit, o sculă adevărată și profi. Așa că ieri am făcut asta.
Pe Iuliu Maniu colț cu Bolyai, în Cluj, se află magazinul Play, pe unde am trecut de câteva ori și m-am jucat cu instrumentul care mi-a atras atenția din start: un Epiphone DR-200CE Cutaway, ale cărui reviews, săpate de mine ulterior pe net, m-au convins că reprezintă alegerea perfectă din punct de vedere al raportului calitate/preț. Și pentru că un astfel de produs trebuie respectat, l-am luat cu tot cu stativ pentru chitară și cutie. Dar nu doar respectul acordat unui astfel de instrument e important, ci și personalitatea pe care i-o conferi, așa că eu mi-am botezat chitara Jess, cum de mult aveam în cap. Mi se pare un nume catchy, potrivit pentru o parteneră de cursă lungă, iar el reprezintă prescurtarea numelui unei pasiuni mai vechi.

Hai să vă spun puțin și despre Epiphone. Este o firmă de instrumente muzicale fondată în 1873 de către grecul Anastasios Stathopoulos, care a emigrat în Queens, New York, în 1903. Afacerea a fost preluată ulterior de către fiul său, Epaminondas, al cărui nume de alint (Epi), combinat cu "voce" ("phone" în greacă), dăduse numele firmei. Epiphone a fost marea rivală al lui Gibson, până în 1957, când a fost absorbită de către această companie. În 2002, Gibson a deschis o fabrică de chitare Epiphone în China (evident că m-a scos din minți să văd Made in China pe proaspăt achiziționata mea chitară americană, dar se pare că e pe bune treaba). Dintre artiștii celebri care au folosit și încă folosesc Epiphone, acustic și electric, se numără Beatles, Stones, The Edge de la U2, John Lee Hooker sau Noel Gallagher de la Oasis, care deține chiar două exemplare personalizate.

Pierdut în sunetul și atingerea noii mele jucării, cu greu m-am desprins aseară de ea pentru a merge la concertul Urma găzduit de Irish Music Pub. Evident că a meritat, trupa mea preferată din România oferind un nou concert inedit, în care joaca și improvizațiile au devenit elemente cheie, așa cum mărturisea Mani la berea de după. Am fost extrem de plăcut impresionat să primesc o dedicație, atât de la Mani cât și de la tobarul Domi, care au oferit noua piesă hardcore Selfish Motherfucker "autorului cărții despre U2, aflat în sală." Și asta nu pentru că aș fi eu vreun motherfucker din ăsta, ci pentru că ador piesa, haha. Obrigado, amigos, admirația și respectul sunt reciproce.

Long live guitars & rock'n'roll!