Saturday, 29 May 2010

Runaway Train (Cover)

Era în heavy rotation la MTV prin '93 când ne-am pus cablu. A fost și una dintre primele piese pe care le-am învățat să le cânt. Recomandabil a fi cântată pe două chitare.

Friday, 28 May 2010

Top stereotipii imbecile ale iubitorilor de maidanezi

10.Cei care vor sa omoare maidanezii sunt barbari, primitivi şi violenţi. Poate doar defulaţii, or fi şi din ăştia. Dar în principiu e vorba de oameni raţionali, care s-au săturat să se lovească zilnic de nşpele probleme create de fenomenul maidanez şi realizează că eutanasierea lor reprezintă singura soluţie non-frecţie (adică reală) pentru a scăpa de ei în viaţa asta şi nu după reîncarnare.

9. Câinii comunitari au si ei drepturi. Da, atât de importante pare-se încât sunt puse mai presus decât cele ale oamenilor. Eu unul vreau să-mi fie asigurat şi respectat dreptul de a merge pe străzi fără să mă gândesc nici pentru o juma de secundă că aş putea fi atacat de vreo javră. Adică aşa cum se întâmplă în Occident, unde unii dintre noi au nevoie de câteva zile bune până când scapă de instinctul temător, atunci când realizează că acolo efectiv nu-s câini liberi pe străzi.

8. Cu cât cunoşti mai mult oamenii, cu atât iubeşti mai mult animalele. E genul de frază pe care de regulă o folosesc gospodinele anti-sociale, divorţate sau necăsătorite, care cresc câte 3-4 animale într-o garsonieră de 3/4 şi care n-au mai văzut penis de pe vremea când nu existau reclame pentru mărirea lui. Pe de altă parte, nu zic nu, enunţul acesta poate fi adevărat - şi eu am fost mai afectat de moartea unui câine decât de cea a unor rude. Dar problema asta nu trebuie privită izolat, ci în ansamblu. Iar la modul general omul (şi numai el) ar trebui să primeze. Dacă iubeşti un animal, ia-l şi iubeşte-l la tine acasă şi vorbeşte-mi despre drepturile lui numa' dacă îi dau în cap fără motiv, nu atunci când el îmi invadează mie mediul.

7. Daca vreţi să eutanasiaţi câinii sunteţi mai răi decât ei. Oamenii răi de ce nu sunt eutanasiaţi?! Da, ar fi o idee. Hai să începem cu tine, protectorule de maidanezi şi implicit instigator la teroare, răni şi disconfort printre semenii tăi, care eşti tu astăzi şi mâine. Apropo, dacă vreau să elimin patrupezii de pe străzi nu-s nici barbar, nici primitiv şi nici mai rău decât ei: sunt pur şi simplu mai raţional decât trepanaţii lor protectori, ale căror soluţii gen adăposturi, sterilizări şi adopţii nu reprezintă decât nişte labe triste şi ineficiente.

6. Sunt atâtea probleme în ţara asta, de câini nu mai puteţi voi?! Mă da, pentru ambele. Dar dacă o dăm mereu cu "sunt atâtea probleme, de ce să începem prin a rezolva problema X şi nu  problema Y?" atunci nu vom mai rezolva în veci nimic. Iar asta cu câinii e chiar stringentă, mânca-le-ai tu coada.

5. Câinii nu trebuie omorâţi, au si ei suflet. Da, aşa cum au toate animalele pe care le sacrifici şi cu care te hrăneşti, profundule creştin. Sau poate că niciun animal nu are suflet, implicit nici câinii, dar hai să n-o dăm în chestii mistice. Câinele nu e cu nimic mai special, în ecuaţia complexă a acestui Univers, doar pentru că este socotit cel mai bun prieten al omului. Iar ăia care atacă și rănesc oameni parcă nu-s cei mai buni prieteni ai omului, nu? Și nici despre suflețelul lor atât de adus în discuție nu prea aș ști ce să zic...

4. Am vazut atâţia câini maltrataţi de oameni, e normal să muşte! Chinuirea animalelor este aberantă - la fel este însă şi afirmaţia de mai sus. Cu alte cuvinte, sula n-are legătură cu prefectura. Eu nu am pledat niciodată pentru maltratarea maidanezilor şi nici nu doresc să mă răzbun pe ei. Doi la mână, câinii ar fi violenţi şi dacă nu ar fi atacaţi de diverşi defulaţi, violenţa lor are mai multe cauze. Iar eu vreau să nu am de a face cu ea - moment în care îndobitociţii apărători ai maidanezilor se vor lansa în diverse deontologii prin care vor explica modul în care trebuie trataţi câinii pentru a nu mai fi violenţi. Greşit: violenţi sau nu, câinii trebuie să dispară de pe strazi, agresivitatea lor fiind doar una dintre problemele pe care le generează.

3. Nu e vina lor că-s pe stradă, ci a oamenilor! Total de acord cu afirmaţia în sine, total pe dos este însă plasarea ei în context. Treziţi-vă dracului odată: nu are nicio legătură a cui e vina! Nu căutăm vinovaţi şi nici nu dăm pedepse - eliminarea câinilor nu trebuie să fie deci o pedeapsă. Ce sula calului, ajungem să lăsăm animalele să facă legea pe stradă ca-n junglă doar pentru că nu e vina lor că s-au înmulţit în halul ăsta? Iar dacă vreți să vorbim despre vină, da, este a oamenilor, dar vă spun și categoria cea mai vinovată: cei care eliberează câini pe străzi, fie din ograda lor sau luați de la adăposturi și ăia care dau de mâncare maidanezilor, ajutându-i astfel să supraviețuiască și să se înmulțească. Deci tot voi, apărătorii lor, purtați cea mai mare vină pentru prezența numeroasă pe străzi a câinilor.

2. Câinii atacă numai când intri pe teritoriul lor. Mai mult decat atât: ei simt oamenii şi nu sunt agresivi cu cei buni la suflet. Ne apropiem de apogeul acestui top, rezultat în urma interacţiunii pe care am avut-o cu mulţi elucubranţi, în diverse medii. Aşa cum am spus-o mai sus, nu  trebuie să existe aşa ceva ca "teritoriul câinilor", ci doar al oamenilor. Iar în urma mega-aberaţiei cum că doar oamenii răi sunt atacaţi, ajung la concluzia că fetiţa de 6 ani omorâtă la Constanţa era posedată de diavol, că asiaticul mort la Bucureşti era un mafiot care urma să facă atentate prin capitala noastră şi că bătrânica din acest articol publicat chiar azi era o vrăjitoare malefică. Asta ca să luăm doar trei exemple. Bineînţeles, e vina acestor nefericiţi că au fost agresaţi - probabil au invadat teritoriul javrelor şi chiar le-au provocat cu pietre.

1. Pe mine cum de nu m-au muşcat niciodată?! Pentru mine asta reprezintă maximul. Apogeul. E mondială, ce mai. Acest argument este de o imbecilitate atât de mare încât efectiv sunt dezarmat. Morţii mă'tii, nemuşcatule şi protejatule, dacă nu te-au agresat pe tine asta nu înseamnă că nu vor sări pe alţii! Poate tu eşti  Superman, Snoop Doggy Dog, Mesia sau fuckin' Brigitte Bardot. Sau poate doar ai mâncat o basculantă de rahat. Nu ştiu şi nu-mi pasă. Aplicând principiul tău aş putea şi eu să spun "Cum de n-am avut niciodată probleme cu vreun infractor?! Hai să-i eliberăm pe toţi". Incredibil câtâ stupiditate, rămâi mut.

Ca şi în privinţa conducătorilor sau a nivelului de trai, ţara asta are oamenii, mediul, mizeria şi maidanezii pe care şi-i merită.

Thursday, 27 May 2010

Aţi răspuns, vă răspund

Timp de o săptămână aţi avut ocazia să răspundeţi unui poll cu întrebări despre acest blog şi despre lucrurile promovate de el. 36 dintre voi (consider acest număr ca reprezentând grupul de vizitatori fideli care-mi intră pe pagină) au răspuns şi îmi place ce a ieşit. Era important să ştiu cum ne situăm în această relaţie virtuală. Voi comenta succint răspunsurile voastre la întrebările din poll care contau.
  • Aproape jumătate dintre cei care intră aici o fac după ce văd link-ul unui nou articol postat pe Facebook sau în statusul meu YM. E bine că ele vă atrag atenţia, dar pe de altă parte nu mai fiţi leneşi - în mediul virtual musafirii neinvitaţi sunt foarte bineveniţi!
  • Aşa cum am constatat şi în urma unui sondaj asemănător efectuat anul trecut, articolele personale sunt de departe cele mai căutate. Lumea te sfătuieşte, în general, că nu e bine să scrii personal pe blog, dar de fapt asta doreşte să citească. În cazul meu consider asta un compliment, nicidecum o ipocrizie. Sunt plăcut impresionat să văd că articolele despre Cluj (un tag care nu exista pe blog anul trecut când am efectuat poll-ul anterior) ocupă deja locul 2 în topul preferinţelor voastre. Asta în condiţiile în care statisticile îmi arată faptul că ardelenii care-mi intră pe pagină încă nu au egalat numărul sudiştilor, ce să mai vorbim de cei de prin alte părţi. Nu că ar fi o competiţie, evident. Remarc şi gradul compact de popularitate pe care îl au, în general, temele abordate aici (mai puţin cele despre sport, promit că voi încerca să le rarefiez).
  • Revenind la tema numită Cluj, am realizat mereu faptul că aş putea fi enervant pentru cei din alte zone, care eventual percep volubila mea afecţiune pentru acest oraş ca pe o aroganţă, ca pe nişte figuri iritante. Nu asta e intenţia mea şi nici aceea de a-i face pe oamenii mei dragi de acolo să se simtă prost sau să fie deranjaţi în vreun fel. Mă bucur că aţi înţeles asta, rezultatul de mai jos atestă acest lucru. Şi mă bucur că vă place Clujul, chiar şi aşa nu foarte elaborat cum îl prezint eu.
  • Noul skin (bine, e deja de vreo 2 luni) place majorităţii, deci aşa rămâne.
  • Singurul răspuns care m-a dezumflat un pic a fost cel legat de interesul manifestat pentru cartea mea despre U2, dar evident că nu pot comenta o alegere care ţine cont de mai multe aspecte, cum ar fi gusturile muzicale, apetitul pentru a consuma mai mult decât muzica unei formaţii, dispoziţia de a citi, etc. 12 dintre voi au spus că urmează să achiziţioneze cartea, deci aştept comenzile!
  • Destui non-bloggeri (58%) şi non-feisbuchişti (25%) - deşi nu fac parte dintre ei le salut independenţa de virtual.
  • Dacă 42% dintre voi mă cunoşteau personal înainte de a afla de blog, sunt sigur că acum mă ştiu în viaţa reală cu un procent chiar mai mare. Ceea ce e o treabă sănătoasă. Sunt curios care sunt celelalte surse (22%) unde aţi dat peste blog.
  • Am stabilit în mod incontestabil: U2 au fost şi rămân unii dintre cei mai mari. Bineînţeles, nu era nevoie de un poll pentru această axiomă.
  • O treime dintre voi alege Urma ca fiind formaţia preferată din rock-ul alternativ autohton. La fel mă situez şi eu şi aştept cu mare interes noul album. Byron mai are de muncă - deşi nu i se poate reproşa absolut nimic din punct de vedere vocal, instrumental sau liric, piesele trupei ăsteia nu rămân la sufletul unei părţi semnificative a consumatorilor de muzică. Este o impresie personală, întărită  şi de alte opinii aflate în discuţiile private. Asculţi albumele de 2-3 ori apoi renunţi aproape definitiv la ele, iar după ce ai văzut câteva concerte te poţi lipsi vreun an. Repet, nu e vina lui Byron, nu ştiu ce-ar putea face mai mult. It just is. Kummii sunt şi ei pe tobogan, dar nu mai dezvolt acest subiect.
  • Hai că începeţi s-o cunoaşteţi pe Jess, care vă place în proporţie de 52% (48% neştiind despre ce e vorba: Jess e noua mea chitară). She'll be on a runaway train this weekend, stay tuned.
Rock on!

Câştigă o carte despre U2 la Smart FM

Săptămâna viitoare, de luni până vineri, puteţi câştiga cartea mea despre U2 ascultând Smart FM. Cărţile (5 la număr) vor fi însoţite de ultimul album U2, No Line on the Horizon, iar pentru a le putea obţine ciuliţi urechile dimineaţa la radio, de la 8:52 şi 9:52.
Mulţumiri lui Dan Alexandru pentru colaborare.



Tuesday, 25 May 2010

Tot cu Foos și tot cu Jess

Pentru că este unul dintre cântecele mele rock preferate și pentru că așa mi-a venit aseară, cum am ajuns acasă. Iar acum abuzez de plăcerea redescoperită de a cânta la chitară. Best of You are o armonie banală, dar acordurile au open strings și, deși par foarte simple, după 3 minute piesa asta deja îți solicită degetele la maxim. Dacă mai sunt și alți chitariști amatori prin zonă, pot cânta piesa în felul următor:

Verse: C#m (x42400) A (x02400)

Mini-bridge ("were you born to resist"): B (x24400) A (x02400)

Chorus: C#m B A

Bridge ("has someone taken your faith"): C#m B A F# (244300)

Mai e acel interlude, unde mergi prin slide pe grif, up and back down till x6x8xx, then end in A:
e|---------|--------|--------|----------|
B|---------|--------|--------|----------|
G|--6-6-6--|-8-8-8--|-9-9-9--|-11-11-11-|
D|--x-x-x--|-x-x-x--|-x-x-x--|-x--x--x--|
A|--4-4-4--|-6-6-6--|-7-7-7--|-9--9--9--|
E|---------|--------|--------|----------|

That's about it. Promit că vă mai stresez cu încă una în weekend și gata.

Chios

De acolo vin acum, adică de pe malul lacului din Parcul Central (New-Yorkish, nu?), unde am stat la o cafea cu un coleg și-un prieten de-al său. No fain, măi! Hai cu vara mai repede să ne topim de căldură și să ne dăm cu bărcile-rață pe lac.

Rebelul şi tocilarul - premianţii cu coroniţă ai TV-ului

S-u decernat premiile APTR, prilej cu care Antena 3 a încasat vreo opt. Două dintre ele mi-au atras atenţia în mod special. Să le luăm pe rând:

1. Sinteza Zilei - Cea mai bună emisiune de investigaţie politică. No bun, dacă a aduce nişte lătraci în studio care de ani de zile nu spun decât "Boc nu bun, Băsescu nu bun, PD-L nu bun" se cheamă investigaţie politică, atunci regret că n-am optat pentru o carieră în domeniu, probabil aş fi putut deveni şi eu un astfel de profund analist. A nu se înţelege o secundă că apăr în vreun fel puterea - nu asta e ideea aici. Tocilarul scrobit care moderează respectiva emisiune, tatăl deontologilor (culmea, ironizaţi permanent de al său tovarăş, Badea) şi mama impecabililor şi imaculaţilor tunşi mereu regulamentar şi având unghiuţele proaspăt tăiate, Mihai Gâdea (că lui i-am dedicat această lungă introducere), mereu obsedat de a acorda note şi de a scrie la tablă, devine astfel cel mai tare investigator politic din pacare. Vorba lu' nen'tu Badea: superb!

2. În Gura Presei - Cel mai bun One Man Show. Tot respectul pentru capacitatea lui Badea de a vorbi ca un papagal, de unul singur, în direct, vreme de aproape o oră. Şi de a avea publicul pe care-l are. Nu oricine poate face asta. Aş fi fost însă curios să aflu cine a mai fost nominalizat la categoria asta, dar de pe site-ul APTR, neactualizat de 3 ani, n-am avut cum. Mai sunt multe emisiuni de gen în ţărişoară? Senzaţia mea e că n-a avut adversar la premiul ăsta, la propriu. One Man Show sau One Man Contest, cum o fi fost până la urmă?

Rezumând, anteniştilor, mai daţi-vă-n pisici că nu sunteţi chiar atât de şmecheri. A, în caz că nu ştiaţi, toate ziarele sunt naşpa, numai Jurnalul Naţional are chestii geniale şi interesante, toate televiziunile sunt de porc, numai Antenele sunt cool, toţi sunt deontologi nazali şi constipaţi, numai Gâdea e cât se poate de ok (hahahaha) şi îi mai bate şi pe toţi la audienţe, iar toţi blogger-ii sunt cretini, mai puţin blogger-ul care nu e blogger şi care mai are şi cel mai mare trafic (şi asta în niciun caz exclusiv datorită notorietăţii obţinute pe sticlă, neaaah), adică Mircea Badea.

Monday, 24 May 2010

Here She Is, A Real Foo Fighter

Mă tot țin de câteva zile să mă prostesc cu un cover pentru a vă putea arăta noua mea jucărie. Ieri i-am pus corzi noi (sau, hai, coarde.. deși sună cam odios cică așa-i corect), așa că am ales Over and Out de la Foos, una din piesele foarte dragi mie și recomandabil a fi cântată pe coarde noi, pentru a-i capta cu adevărat feeling-ul. Singura problemă (minoră) e că, neavând un casă în patent cu care să-i tai mustățile lui Jess, le veți vedea atârnând inestetic. A, mai e și calitatea sunetului, desigur, dar studioul meu de acasă constă doar într-un laptop cu mic încorporat, așa că fiți blânzi.

Gear used (v-am spart):

Epiphone DR-200CE Acoustic Cutaway Guitar
D'Addario Exp Bronze Medium Strings
Fender Strap
MTV Personalized Pick (@Hard Rock Cafe, Times Square, NYC)
and also, with your permission, Stereophonics - Pull the Pin T-Shirt (@Amsterdam Concert)

Sunday, 23 May 2010

Triumful lui Chivu

Am remarcat din poll-ul inițiat aici pe blog că nu gustați mai deloc articolele despre sport, dar ăsta e un moment în care trebuie să marcăm, preferabil mai mult prin imagini și mai puțin prin vorbe, primul triumf al unui român în cea mai tare competiție de fotbal a planetei. Este vorba de Cristi Chivu, un om pe care l-am și lăudat, dar l-am și criticat în diverse ocazii.

Monday, 17 May 2010

Câştigă o carte despre U2



Quizzes by Quibblo.com

Dacă ai completat quiz-ul, dă un print screen cu rezultatul apoi send to bogdan.anghel@gmail.com.

Sunday, 16 May 2010

Mai bun decât cel mai bun

Am așteptat un an se revăd un meci Federer - Nadal. Uitasem total de turneul de la Madrid, organizat de Țiriac, noroc cu un prieten care mi-a spus că azi are loc finala, chiar între cei doi magnifici care domină tenisul mondial de ani buni. Rafa a câștigat în două seturi și a devenit primul jucător din istorie care câștigă toate turneele Masters pe zgură în același an. Este al 18-lea său turneu Masters, record absolut, ocazie cu care totodată l-a egalat pe Ilie Năstase la numărul total de turnee câștigate pe zgură (28). Și, dacă nu v-ați plictisit de statistici, Rafa a dus azi la 14-7 în favoarea sa scorul confruntărilor directe cu Roger Federer, cel mai bun tenismen din toate timpurile. L-a bătut pe elvețian în special pe zgură (10-2 scorul direct) dar și pe iarba londoneză sau pe betonul australian.
Mă bucur tare că Rafa și-a revenit după ce anul trecut a avut probleme. Se anunță un Roland Garros delicios. Statisticile și topurile contează mai puțin în fața frumuseții în sine a fenomenului, desigur, dar pentru fanul Rafa din mine (care-l recunoaște pe Roger ca fiind cel mai bun ever), Nadal este practic omul mai bun decât cel mai bun, măcar la modul băiețesc definit ca parte-n parte. Statistica meciurilor directe este foarte clară, dar la naiba cu ea, așteptăm cât mai multe alte meciuri între cei doi, până când vom uita să mai ținem scorul.

Saturday, 15 May 2010

Fiesta!

Am fost pe stadion la primul meci al campionatului și tot acolo m-a prins și finalul. E drept, mai e un meci de jucat, dar în urma victoriei din seara asta CFR a devenit noua campioană a României și pentru a 2-a oară în ultimii 3 ani. Cei 21.000 de spectatori prezenți au stabilit un nou record de audiență al stadionului din Gruia, iar atmosfera a fost superbă, așa cum am mai prezentat-o cu alte ocazii. Arena era decorată de sărbătoarea care, la final, a fost marcată prin fumigene și imnul Champions League. Pe net și la tv deja au apărut speculații și critici pricioase, dar atâta vreme cât CFR-ul a scos-o de două ori din fața porții goale, în minutul 94, iar în precedentele două etape a fost dezavantajată prin două erori mari de arbitraj, este lipsit de eleganță să vorbești de blaturi și alte giumbușlucuri.
În fine, nu ne batem capul cu așa ceva - eu personal am avut încă un motiv de mândrie că-s clujean.  Am știut  întotdeauna că locuiesc într-un oraș campion. Evident, nu doar la fotbal. Iată un clip cu bucuria Clujului, extras din rarele momente când lamentabila GspTV difuzează și non-becalisme, pupa-i-aș în bot echipa de pluton.

Primul meu weekend cu Jess (adică mi-am luat chitară)

Am început să zdrăngăn prin '96-'97, pe un double six vechi, cu doar 6 coarde ce fusese al unchiului meu. Mi-am cumpărat apoi prima chitara proprie din ultima alocație de elev, care în vremurile alea fusese majorată considerabil de către CDR, proaspăt veniți la putere. Era un instrument micuț, la mâna a doua, care avea cheile varză, astfel încât am cântat la modul "Dumnezeu cu mila acordajului", vreme de 2 ani. În '99 am fost la București cu tata pentru a-mi cumpăra o nouă chitară, deja clasicul meu exemplar verde Hora Reghin, pe care aveam să realizez mai multe tributuri U2, Urma și chiar un photo shoot.  Pe chitara asta au ajuns să cânte pe la party-uri chiar Mani Gutău și Dan Byron. În orice caz, draga mea Hora verde, ce-mi părea ultra la început, era un jaf (placaj ieftin, coarde depărtate de grif, ultima coardă falsa) prin urmare în ultimii ani am tot vrut să achiziționez, în sfârșit, o sculă adevărată și profi. Așa că ieri am făcut asta.
Pe Iuliu Maniu colț cu Bolyai, în Cluj, se află magazinul Play, pe unde am trecut de câteva ori și m-am jucat cu instrumentul care mi-a atras atenția din start: un Epiphone DR-200CE Cutaway, ale cărui reviews, săpate de mine ulterior pe net, m-au convins că reprezintă alegerea perfectă din punct de vedere al raportului calitate/preț. Și pentru că un astfel de produs trebuie respectat, l-am luat cu tot cu stativ pentru chitară și cutie. Dar nu doar respectul acordat unui astfel de instrument e important, ci și personalitatea pe care i-o conferi, așa că eu mi-am botezat chitara Jess, cum de mult aveam în cap. Mi se pare un nume catchy, potrivit pentru o parteneră de cursă lungă, iar el reprezintă prescurtarea numelui unei pasiuni mai vechi.

Hai să vă spun puțin și despre Epiphone. Este o firmă de instrumente muzicale fondată în 1873 de către grecul Anastasios Stathopoulos, care a emigrat în Queens, New York, în 1903. Afacerea a fost preluată ulterior de către fiul său, Epaminondas, al cărui nume de alint (Epi), combinat cu "voce" ("phone" în greacă), dăduse numele firmei. Epiphone a fost marea rivală al lui Gibson, până în 1957, când a fost absorbită de către această companie. În 2002, Gibson a deschis o fabrică de chitare Epiphone în China (evident că m-a scos din minți să văd Made in China pe proaspăt achiziționata mea chitară americană, dar se pare că e pe bune treaba). Dintre artiștii celebri care au folosit și încă folosesc Epiphone, acustic și electric, se numără Beatles, Stones, The Edge de la U2, John Lee Hooker sau Noel Gallagher de la Oasis, care deține chiar două exemplare personalizate.

Pierdut în sunetul și atingerea noii mele jucării, cu greu m-am desprins aseară de ea pentru a merge la concertul Urma găzduit de Irish Music Pub. Evident că a meritat, trupa mea preferată din România oferind un nou concert inedit, în care joaca și improvizațiile au devenit elemente cheie, așa cum mărturisea Mani la berea de după. Am fost extrem de plăcut impresionat să primesc o dedicație, atât de la Mani cât și de la tobarul Domi, care au oferit noua piesă hardcore Selfish Motherfucker "autorului cărții despre U2, aflat în sală." Și asta nu pentru că aș fi eu vreun motherfucker din ăsta, ci pentru că ador piesa, haha. Obrigado, amigos, admirația și respectul sunt reciproce.

Long live guitars & rock'n'roll!

Thursday, 13 May 2010

Speram într-o întoarcere a Gladiatorului

Mai totul o anunța: subiectul filmului, echipa Scott - Crowe, look-ul și vocea lui Russell din trailer sau imaginile de luptă. Robin Hood nu se poate compara însă cu Gladiator, capodopera de acum 10 ani, deși pentru mine părea un fel de sequel cu alte personaje, dar cu același actor. Nu m-a atins cu nimic din punct de vedere emoțional și nici acting-ul parcă nu e strălucit. Să nu fiu înțeles greșit: filmul merită văzut totuși, dar nu mergeți cu mari așteptări la el.

Testicoaiele din spatele ecranului

De ceva vreme, la sugestia unui amic, am lăsat dreptul anonimilor (din câte se va vedea la propriu și la figurat) de a posta comentarii pe acest blog. Adică nu mai e musai să ai cont google ca să poți face asta. Desigur, moderarea comentariilor rămâne încă valabilă și e chiar foarte sănătoasă. Chiar mă întrebam cum de n-a apărut până acum niciun cocalar frustrat care să deverse pule-n acest spațiu virtual, din spatele unui anonimat care conferă ouă, protejat fiind de bariera dintre virtual și real. Ei bine, lucrurile au intrat azi în normalul internaut-mioritic. Acest articol, postat de cineva (hell knows who) pe un forum de titrări, l-a deranjat foarte mult pe un mic frustrat, astfel încât m-am trezit cu tot felul de "apostrofări" în mail.
Aș dori să punctez următoarele, atât pentru acești impotenți care se dau masculi feroce din spatele tastaturii, dar nu numai pentru ei:
  • am fost și am rămas un tip impulsiv și iute de taste, care a avut multe conflicte în virtual, mai mult sau mai puțin stupide. Însă întotdeauna le-am avut cu oameni care mă cunoșteau în viața reală și cu care mă întâlneam în mod regulat. Am fost mereu conștient de riscul de a fi chemat afară s-o reglăm ca între bărbați și asta chiar s-a întâmplat.
  • am un profil cât se poate de public și sunt cunoscut în diverse medii, niciodată nu m-am dat coios din spatele unor taste fără ca lumea să știe cine le apasă.
  • încă nu reușesc să-mi dau seama dacă următorul fapt (axiomatic el de fel) este amuzant sau trist: în orice mediu virtual, fie el forum, blog, Facebook etc., acolo unde, evident, nu există pericolul primirii unei bucăți în muie de la interlocutorul pe care îl calci pe bătături într-un fel sau altul, se va ajunge inevitabil și incontestabil la certuri și înjurături. Uneori chiar fără preludiu.
  • tot din categoria "trist vs. amuzant": oare acești sărmani defulați în virtual, unii dintre ei posibil abuzați sexual, bătuți în copilărie, umiliți de colegii de grădiniță și de școală și tot așa, nu-s în stare de un mișto elevat, argumentat, cu adevărat usturător? Oare ei nu pot realiza o critică dură și la obiect? Răspuns: nu. Singura chestie de care-s în stare este să le dea cu pule, mame, mui și chestii din astea? Răspuns: da. Aha.
Păi cam atât, nu cred că mai am ceva de zis.

Monday, 10 May 2010

Un prim review al cărţii

Probabil va rămâne şi cel mai complet, fiind venit dintr-o sursă foarte autorizată. Anume de la o admiratoare U2 care cunoaşte cel puţin tot atâtea lucruri despre trupă ca şi mine şi al cărei devotament este rar întâlnit. Pentru că-i place să menţină un low profile nu voi dezvălui cine este. Iată însă ce a avut ea de spus despre lucrarea mea:

And You Can Dream, So Dream Out Loud (U2 - Acrobat)

"Aflându-mă în postura de a fi citit deja mai multe cărți (și în diferite limbi) despre U2, nu mi-am fixat nicio așteptare, sperând să fiu surprinsă. Rar am constatat că anumite aspecte nu sunt abordate sau nu sunt tratate destul. Însă dezvăluiri pe anumite teme se fac pe tot parcursul cărții, neexistând neapărat o limitare a subiectului. Sentimentul care m-a însoțit pe tot parcursul lecturii a fost o întrepătrundere între anticipație, aducere-aminte și revelație.
Mi-a plăcut modul de abordare din primul capitol și anume constanta trecere în revistă a albumelor - o măsură pentru a accentua direcția în care se îndreptau raportând la un anumit moment prezent și subliniind totodată dorința, încercările și eforturile ce au dat naștere unei muzici de neuitat. Surprinzătoare sunt și asocierile dintre piese și cele ce le-au precedat.
Nu de puține ori entuziasmul din relatări se transferă asupra cititorului. Informatiile dezvăluite și mai ales influențele, respectiv poveștile din spatele unor concerte sau piese m-au impulsionat să vreau să aprofundez, să mă conving sau să-mi deschid și mai mult ochii și urechile atât către lumea U2, dar și către alți artiști. În cazul meu, cel mai mult m-a marcat poate capitolul despre spiritualitate. Iar prin analiza pieselor conștientizezi diversitatea de mesaje transmise prin versuri; ajungi să privești mult dincolo de aparent banala temă a dragostei, pentru că, în cazul celor de la U2, mesajul (însoțit de acorduri pe măsură) se dezlănțuie. Toate acestea sunt rezultatul unui proces de creație complex, atipic și uneori nonconformist, în care ei nu au pierdut niciodată contactul cu realitatea, originile și simplitatea, din care rezultă cele mai bune lucruri dacă este valorificată corespunzator.
Ca 'nemulțumiri' pot doar să amintesc câteva aspecte, ce țin însă de un nivel al detaliilor. Am remarcat analizele de amploare în cazul unor albume, ceea ce nu pot spune și despre primele, respectiv ultimele albume. De asemenea, tot pentru a păstra simetria, cred că ar fi trebuit exemplificat câte un concert mai important din cadrul fiecărui turneu și mentionate toate materialele de promovare lansate. Ca o ultimă observație, poate că mi-aș fi dorit să fie amintite și piesele lansate ca B-sides, cover-urile sau colaborările cele mai importante.
Aceste "regrete" personale însă nu-și au rostul; nu poți anticipa și satisface pe toată lumea în egală măsură. Desigur, volumul de informații disponibil diferă de la o perioadă la alta și pentru fiecare lucru în parte. La fel cum în unele părți se observă preferințele personale, e de înțeles ca în calitate de autor să deții libertatea asupra conținutului.
În acest caz, rezultatul este demn de toată admirația și se adresează tuturor iubitorilor de muzică bună (de artă, în general), atât celor mai puțin inițiați, dar chiar și acelora ce se socotesc cunoscători. Lucruri noi vor fi întotdeauna de aflat, iar o incursiune în trecutul formației favorite este oricând binevenită și o plăcere. Îndrăznesc să mai spun că pe parcursul întregii cărți se observă îmbinarea dintre pasiune, fascinație și mintea de economist. Bineînțeles, cred că pentru toată lumea deliciul acestei cărți îl constituie cele două relatări bazate pe experiența personală (și mi-aș fi dorit ca eu să nu le fi cunoscut în prealabil). Pentru că, nu-i așa, cel mai frumos e când îți dai seama că există o muzică care te acompaniază oricând, indiferent de dispoziție și când poți să te identifici în trăirile altor fani.
Cei de la U2 au îndrăznit să viseze încă de la început, au vrut să fie cei mai buni, iar dacă pentru filmul lor "Rattle and Hum" au fost îndelung criticați, între timp se poate afirma fără doar și poate că U2 își merită pe deplin locul în elita muzicală. Iubim o trupă unică, care de peste trei decenii se păstrează în actualitate și care merită sărbătorită, iar tu ți-ai demonstrat devotamentul incontestabil, încă o dată, prin intermediul acestei cărți.
Mulțumesc, Bogdan!"

Sunday, 9 May 2010

Înapoi în lumea de celuloid

De mult n-am mai dat-o pe filme, așa că să fie următoarele:
  • The Lovely Bones. Când spui Mark Wahlberg, Rachel Weisz, Susan Sarandon și Stanley Tucci (nominalizat la Oscar pentru rol) ai trezit deja interes. Filmul însă nu m-a impresionat la modul la care mă așteptam, deși aduce cu What Dreams May Come.
  • It's Complicated. Meryl Streep, Steve Martin, Alec Baldwin (ca întotdeauna în rol de dandy). Fain jucat și haios.
  • Extraordinary Measures. Avem de-a face cu un Harrison Ford mai țâfnos ca de obicei și cu un Brendan Fraser mai serios de cum îl știm. Filmul e inspirat dintr-un caz real și nu te poate lăsa indiferent.
  • Valentine's Day. Ok, am fost sceptic cu filmul ăsta, dar nu e tocmai ceea ce pare. Distribuția impresionantă, cu mulți actori de Oscar, o puteți găsi pe site. Filmul aduce cu Love Actually ceea ce îl face bunuț.
  • Chloe. Un thriller erotic surprinzător cu Liam Neeson și Julianne Moore.
  • Le Dernier Vol. Am luat filmul ăsta în special pentru Marion Cotillard. Vizionându-l, mă gândeam că într-adevăr, doar ea îl face cât de cât vizionabil. Finalul totuși a mai salvat ceva și te pune un pic pe gânduri, apropo de cât ești dispus să faci pentru partenerul tău.
Și-am încălecat pe-o șa. No bun, ne auzim săptămâna viitoare după ce văd Robin Hood, filmul așteptat de mine cu cea mai mare nerăbdare pe anul ăsta.

Saturday, 8 May 2010

E mai din nou

Nerăbdător fiind să văd noua lucrătură a echipei Ridley Scott - Russell Crowe, am plecat la Cinema Odeon de la Polus Center, însă filmul are avanpremiera abia miercuri. Nu-i nimic, afară e primăvară, trilulilu și din astea așa că am profitat să fac o mică plimbare. M-am dat jos din autobuz cu o stație mai devreme și m-am pierdut pe străzile cartierului meu. Îmi place faptul că fațada multor blocuri a fost refăcută și că în general e foarte curat. Bine, în primul rând îmi place feeling-ul dat de aceste meleaguri, deși realizez banalitatea pe care ele ar degaja-o în fața altcuiva. 
Culmea face că la un moment dat m-am trezit pe strada unde am stat anul trecut în mai, care se află la doar 2 minute de locul unde stau acum. Atunci descălecasem la Cluj pentru 5 zile, înainte de a mă muta definitiv, pentru a lua pulsul orașului carevasăzică. Iar acele zile au fost bloguite intens, evident (uite o mostră). Chiar nu-mi vine să cred că se împlinește deja un an de atunci. Un an în care multe s-au schimbat, majoritatea în bine, cu un boom în ultimele luni care mi-a oferit o senzație de împlinire și adopție pe care acest oraș mi-a oferit-o. Paradoxal sau nu, singurii clujeni pe care îi cunoșteam atunci și care, de n-ar fi fost,  eu nu m-aș fi mutat în veci aici, și-au luat lungi vacanțe în ceea ce mă privește. Definitive sau nu, nimeni nu știe. Oricum nimic nu e definitiv. În orice caz, consider că mi-am jucat foarte bine partea și nu eu sunt cel care i-a îndepărtat. N-am dorit asta nici măcar o secundă. 
Dacă dați pe aici, vă salut cu drag și sper că vă merge cel puțin la fel de bine cum îmi merge mie. Vorba cântecului postat de mine pe blog tot în mai anul trecut, summer returns and puts you back on my mind.
God bless.

Friday, 7 May 2010

Eterna problemă a maidanezilor iese din nou la rampă

Este a treia oară când abordez acest subiect pe blog în ultimii 2 ani. Prefectura Capitalei a anunțat de curând că va iniția un proiect pentru curățirea străzilor, iar asta se va face prin eutanasierea câinilor fără stăpân. Strig de ani de zile prin diverse medii că asta este singura soluție viabilă pentru a trăi ca un om normal într-un mediu lipsit de pericole pe care le-ai găsi doar în junglă, dacă ai alege de bună voie să trăiești printre animalele sălbatice. Eu însă (și mulți alții ca mine) am ales să trăiesc în mediul urban, unde nu doresc să am spaima, nici măcar de 0,1%, că aș putea fi atacat de vreun câine sălbăticit.

Diverși miloși ce pozează în suflete curate și spirite elevate s-au organizat deja în marșuri de protest sau în grupuri online care, în mare, afirmă la modul cel mai tembeloid "Nu omorâți câinii, sunt și ei suflete!" fără însă a oferi vreo soluție viabilă pentru ca străzile României să arate, măcar din acest punct de vedere, ca alea din Occident, unde nu vei vedea niciodată vreun picior de maidanez. Au murit deja oameni, alții au fost mutilați, zilnic în București sunt mușcați cu zecile, unii nu pot dormi noaptea din princina lătrăturilor și exemplele pot continua. Oare ce trebuie să se întâmple pentru ca aceste animale să fie eliminate de pe străzi?

Date: în România există 2 milioane de câini vagabonzi (record absolut în UE), deci unul la 11 locuitori. Presupunând (printr-un mare absurd) că toate aceste animale ar fi adăpostite, costul de întreținere ar fi de 300 euro/lună pe cap de maidanez. Hai să dăm și o durată medie de viață: 5 ani (deși ea poate fi mai mare, un câine bine hrănit și vaccinat trăiește și 15 ani). Așadar: în 5 ani am cheltui 300 x 12 x 5 x 2.000.000 = 36 miliarde euro. Poftim? Asta vor imbecilii "iubitori" de animale de la țara unde nu-s bani de spitale, școli, șosele și atâtea altele? Ah, era să uit, mulți dintre ei vor fi adoptați... Hai marș de aici cu adopția voastră, făcută în special de babe senile sau gospodine trecute care iau câinii de la adăpost apoi le dau drumul înapoi pe stradă. Dacă vreți să adoptați un câine, există animale de rasă pe care le puteți lua dintr-un cadru organizat și, mai ales, le puteți întreține asemenea.
Știți cât ar costa eutanasierea câinilor din București? 100.000 euro. Ce spuneți, oare sufletul nostru măreț, nobil și alte bla bla-uri poate fi lăsat deoparte puțin? Atât prin prisma acestei comparații economice a costurilor cât, mai ales, prin cea a oamenilor care nu vor mai merge stresați pe stradă, nu vor mai fi mușcați, nu vor mai evita anumite zone, vor dormi netulburați de lătrături și altele.

Să revenim. Proiectul Prefecturii Capitalei (în cazul în care nu e și el vreo abureală) mai spune că amenzile pentru cei care vor adopta câini apoi îi vor elibera pe străzi pot ajunge și la 5.000 de lei. Bine bine, dar cum te prinzi că a făcut asta? Eu aș spune altfel: să fie amendat din start cel ce-și revendică propriul câine (și asta s-o dovedească prin certificat) ăla care a fost neatent și l-a pierdut. În rest să NU se facă adopții. Deci doar eliberări ale animalelor cu stăpân, ridicate din greșeală. Atunci să văd eu cercopitecii care vor mai veni să adopte câini doar pentru "a le face un bine" și pentru a-i înapoia pe străzi. Iar animalul nerevendicat timp de 7 zile, așa cum prevede proiectul prefecturii, să fie eutanasiat. Simplu și la obiect, fără cruzime, fără durere și fără triumfalism. La fel, susțin din plin și ideea amendării drastice a celor care hrănesc câinii vagabonzi.

La final mai am de spus atât:
- eutanasierea câinilor nu este o pedeapsă sau o răzbunare a ființei umane la adresa animalului, așa cum lasă să se înțeleagă mulți retarzi cu pretenții de noblețe. Este pur și simplu o metodă viabilă (singura) de a curăța străzile. "Câinii n-au nicio vină!" strigă cretineii din toți rărunchii. Da, nu au, sunt total de acord. Când însă vom vorbi și despre cât de lipsiți de vină sunt oamenii agresați de animale în plină stradă?
- mă disperă mai mult acești așa-ziși apărători ai căinilor fără stăpân decât câinii în sine. Ei n-au nicio vină, într-adevăr, așa cum spuneam mai sus, deloc ironic. Vina este a celor care îi țin în libertate. Și în viață.
- familia mea a avut mai mulți câini și încă are unul. Diferențiez însă total animalul de casă, pet-ul, de animalul sălbatic care sare să mă muște pe stradă. Primul e ca un membru al familiei, al doilea poate fi și trebuie eliminat prin orice mijloace. Nu sunt un sadic sau un defulat la adresa animalelor, ci chiar un om care a plâns atunci când a pierdut un câine. Numai că, zic eu, diferențiez foarte bine niște aspecte.
Punct.

Thursday, 6 May 2010

Iată la ce am lucrat

Am realizat o analiză a pieții imobiliare pe 2009. Dacă sunteți interesați de acest domeniu poate vă este utilă. Click pe ea.
Colegul meu Marius a dat ieri un comunicat de presă pe subiect:

Compania Darian, unul dintre cei mai importanți jucători ai pieței de evaluări din România, a anunțat astăzi definitivarea unui studiu aprofundat al evoluției pieței imobiliare. Analiza cuprinde polii de dezvoltare imobiliară și cele mai importante piețe locale.
„Evoluția spectaculoasă a pieței imobiliare din ultimii 3 ani a cunoscut, după vârful atins în 2008, scăderi pe toate sectoarele. Din multe puncte de vedere, 2009 a fost anul în care imobiliarul românesc și-a început reașezarea.” a declarat Adrian Crivii, directorul Darian. Studiul arată că în 2009, toate sectoarele pieței au înregistrat scăderi, regresia prețurilor manifestându-se diferit, în funcție de tipul proprietății și de localizarea acesteia.
Analiza, ce cuprinde 29 de orașe importante ale țării, va fi furnizată instituțiilor din sectorul financiar și clienților importanți ai companiei. Studiul va fi util în special departamentelor de risc ale instituțiilor bancare pentru analiza portofoliilor de proprietăți, investitorilor imobiliari și auditorilor. O formă restrânsă a studiului este pusă la dispoziția celor interesați, pe site-ul companiei.
Deținând cea mai mare rețea teritorială (20 de birouri în cele mai importante centre regionale), compania Darian prezintă periodic elemente semnificative ale evoluției pieței. Anul acesta, compania împlinește 20 de ani de funcționare, fiind una dintre cele mai solide companii românești pe nișa sa. „În contextul actual, suntem de părere că analiza detaliată a pieței va constitui un instrument eficient în luarea deciziilor investiționale.” este de părere Crivii.
S.C. Darian DRS S.A., Str. Nicolae Cristea, Nr. 25, Cluj-Napoca, Cluj
www.darian.ro
www.darian.ro/blog

Avem şi clipuri de la lansare

Le-am primit abia acum şi le consider o semi-surpriză făcută de colegul Marius. Mai jos aveţi speech-ul meu iar restul poate fi accesat aici.

Tuesday, 4 May 2010

Venerabil

Bunicul meu de la Câmpina, căruia îi spun Ticu de când mă știu, a împlinit azi 85 de ani. Pe lângă faptul că se ține foarte bine, pot afirma că pentru mine a rămas neschimbat din toate punctele de vedere. Acolo, acasă, timpul a stat în loc, în cel mai frumos fel. Sobru, cald și haios în același timp, Ticu mi-a spus mereu vorbe de duh, cu care am fost mai întotdeauna de acord. Mi-a fost gazdă în toate vacanțele școlare și partener de rummy (unde mă lăsa întotdeauna să câștig, la capătul unor campionate lungi). Imbatabil la table, bunicul este de departe cel mai periculos adversar cu care mi-am încrucișat vreodată zarurile. Este încântător faptul că, la această vârstă, bunicii încă ne pot ajuta cu diverse lucruri, deloc insignifiante. Avem deja de a face c-un reflex patern pe care l-au exercitat cu măiestrie toată viața lor.
Azi, după ce l-am sunat să-l felicit, am simțit cum o mare recunoștință mă invadează, atât la adresa dânsului cât și la adresa unor instanțe superioare.

Saturday, 1 May 2010

Cluj-Napoca, 1 mai - La pas prin orașul aproape părăsit

Am pornit cu un taxi totuși, pentru că eram în criză de timp. Din Mănăștur am ajuns pe splai, trecând pe lângă Cluj Arena care începe să capete formă lângă un munte de pământ excavat. Orașul însorit și mult mai calm ca de obicei, aproape pustiu grație grătarelor încinse în spirit muncitoresc, arăta mai frumos ca niciodată. Am luat masa cu o prietenă la Roland Garros, loc care devine tradițional pentru mine în a servi varză a la Cluj. Someșul susura atât de plăcut încât lipsa muzicii pe terasă a fost extrem de potrivită. De acolo am pornit într-o plimbare lungă  prin centru, apoi pe Clinicilor până la strada Piezișă, pe care am descoperit-o din păcate abia acum și care m-a cucerit prin aerul estival și oarecum greco-italian, dat de îngustime, valorificarea la maxim a spațiului și de terasele care mai de care mai cochete, cu mese de la care poți sări efectiv în stradă și invers. Sunt un mare fan al acestor fine delimitări, așa că ne-am oprit la Booha.
După vreo 5 ore de soare și vorbe am revenit tot în plimbare acasă, alegând o stradă mănăștureană pe care nu mai călcasem până acum. Am ajuns în parcul Primăverii tocmai când soarele se pitea după blocuri, U2 îmi cânta în căști despre un foc de neuitat iar lumea se bucura de vreme în umbra imensei catedrale neterminate care tronează în zonă. Când intram în casă eram convins deja că 1 mai poate fi o zi specială dacă o faci tu să fie așa, chiar și neplanificat. Amestecul trendy printre turme, fum și eventual manele nu înseamnă că îți oferă un subiect la întrebarea prietenilor "Ce-ai făcut de 1 mai?"