Tuesday, 27 April 2010

Cu fularul vişiniu la gât

Am redescoperit plăcerea de a merge la stadion (sau, mai bine spus, abia acum am găsit-o cu adevărat) după ce am mers la vreo trei meciuri ale CFR-ului, în Gruia. Pe lângă faptul că este cel mai modern stadion din ţară ca şi infrastructură (şi nu afirm numai eu asta), sunt convins că este şi din punctul de vedere al atitudinii şi mentalităţii publicului.

Am mai expus aici pe blog vara trecută unele idei, dar îmi rezerv încântarea să le repet: pe stadionul din Gruia sunt interzise consumul şi comercializarea seminţelor (nu vezi picior de indiancă să cheme băieţii să le dea mari şi bune), la meci vin femei de toate vârstele (am remarcat doamne în vărsta dar şi puştoaice de şcoală generală agitându-se pentru echipă sau fredonându-i imnul), vin bătrâni cu nepoţi, care mai de care cu un tricou vişiniu sau cu fular la gât. Nu am văzut nici măcar un singur defulat cu ochii bulbucaţi şi cu spume la gură. Desigur, se înjură ca pe orice stadion, dar aerul general este cu totul altul. La semifinala de Cupă cu Dinamo de acum două săptămâni (când am făcut poza de mai sus) am văzut dinamovişti vizionând meciul dintre clujeni şi manifestându-se pe faţă pentru echipa lor, fără a se isca vreun scandal.

Şi vreau să mai adaug ceva. Există o concepţie greşită printre unii dintre noi. Anume: dacă mergi la meci şi mai îţi iei şi tricoul echipei pe tine sau vreun fular la gât, eşti cocalar. Sau un ultras fără creier. Pot înţelege acest mod de a gândi, mai ales în România, unde stadionul este asociat cu o masă comunistă de beton unde se adună toţi loserii să urle, să scuipe seminţe şi să-şi bage puţele. A fi însă un susţinător fidel, entuziast şi elegant al echipei tale preferate este o stare de fapt care nu trebuie să se confunde neapărat cu ţărănismul sau cu fenomenul ultras. Poate fi o adevărată plăcere să mergi la meci în weekend, să-ţi susţii echipa, să te bucuri de meci şi să te simţi parte integrantă a oraşului. Afară chestia asta este cât se poate de normală - oameni din toate păturile sociale şi indiferent de gradul de educaţie merg la meci, susţinând acest fenomen. La noi însă doar Clujul (poate şi Timişoara) se apropie de acest nivel.