Dor de Taizé

Şi ce greu începuse anul ăla. Fusesem dat afară de la primul job iar în completare îmi fabricasem şi o intensă dramă sentimentală. Funny când stai să te gândeşti. Dar tot răul e spre bine, iată un alt şablon extrem de adevărat. A venit vara şi pe o stradă din Ploieşti pe care nu obişnuiam să o frecventez mi-am întâlnit o fostă colegă de facultate. Aşa am aflat de Taizé. "Vezi că sunt condiţii destul de cazone", m-a avertizat ea, "să-ţi iei sac de dormit, s-ar putea să ai nevoie de el". La naiba, nu conta asta, ţinând cont de traseu, care mă fascina mai mult decât săptămâna pe care aveam s-o petrecem efectiv acolo (urma să trecem prin Viena şi Paris la dus şi prin Cannes, Monte Carlo, Milano şi Veneţia la întoarcere).

Am plecat din Târgu-Mureş, oraş pe care atunci l-am văzut pentru prima dată şi care mi-a plăcut mult. Am lăsat Ungaria, Austria şi Germania în urmă pentru o Franţă pe care nu o mai vizitasem până atunci. Parisul a fost superb, chiar văzut pe fugă şi i-am experimentat chiar şi o latură hardcore, dar nu dezvolt acest aspect acum. Părea că distracţia ia o pauză (cel puţin pentru mine) când am părăsit Parisul şi ne-am îndreptat spre Burgundia, acolo unde ne aştepta o săptămână de patos religios. Dar nu a fost aşa. Am fost rebeli, am chiulit, ne-am făcut prieteni din alte ţări, am cântat cu ei, am făcut excursii în oraşele din jur, cum ar fi Cluny sau Mâcon. Ne-am obişnuit repede cu barăcile care nu se încuiau, cu duşurile şi buda aflate la o juma de ţigară fumată distanţă de mers, cu mâncarea la tavă şi cozile interminabile.

A fost frumos şi-mi aduc aminte de parcă a fost ieri, de serile din Taizé, de locul de hang-out numit Oyak (vezi poza), de stingerea care se dădea atât de devreme, de ţigările de contrabandă, de glumele pe care le făceam şi cum râdeam cu lacrimi cu oamenii din baracă înainte să adormim. Îmi aduc aminte de o puştoaică de 16 ani jumate, de prima strângere de mână dintr-un autobuz, de după-amiezile noastre din Cluny, de mărturisirea de la Oyak, de răsăritul văzut împreună după ultima noapte petrecută în Taizé. Îmi amintesc de oamenii deosebiţi cunoscuţi acolo, care ulterior au pus umărul cu mine la construirea unor prietenii care au învins timpul şi spaţiul iar acum continuă aici în Ardeal.
Funny când stai să te gândeşti, iar zic. Pentru că oricât de frumos a fost, mintea mea era setată pe altceva atunci. Da, încă îmi fabricam drame. Am plecat din Taizé fără să-mi dea prin cap că voi dori să revin vreodată acolo. Dar... Vi s-a întâmplat vreodată ca, la ani distanţă, locuri, oameni şi întâmplări să revină cu un bang în prim planul existenţei voastre şi implicit să capete o nouă valoare, un nou parfum? Dacă nu, ar fi frumos s-o păţiţi în felul ăsta, vă asigur.
Au trecut aproape 7 ani şi m-a lovit un mare drag de locul acela, pe care de abia aştept să-l revăd. Dacă nu era Taizé-ul, acest sfânt tărâm la propriu şi la figurat, eu nu eram cel de acum. Funny când stai să te gândeşti. Şi de-a dreptul magnific, mai ales.