Wednesday, 6 January 2010

Foos Rocked The Wembley

S-a întâmplat în iunie 2008, dar eu abia acum am vizionat DVD-ul pe care l-au scos cu acest prilej. Sunt tare curios dacă se poate cumpăra de pe undeva, pentru că ăsta e material de colecţie şi până una alta trebuie să mă mulţumesc cu o variantă video pirat şi cu alta mp3. Concertul a fost efectiv magistral, fucking rock, a hard ass kicker şi ce mai vreţi voi, iar filmarea în sine m-a cucerit de la primele cadre. L-am adorat încă o dată pe Dave, acest extraordinar songwriter, vocal, guitarist and drummer, acest porc care a râgâit în faţa a 86.000 de spectatori dar la final a avut de două ori lacrimi în ochi, acest roacăr duracell care alerga peste tot, urla la fiecare piesă şi îşi permitea să mestece şi gumă în timp ce făcea toate astea. Am revăzut cu plăcere fufaitărşi adiţionali care se găsesc şi pe Skin and Bones. Cu toţii au zdruncinat din temelii celebra arenă londoneză, lăsăndu-mă fără epitete. La bis au venit pe scenă Jimmy Page şi John Paul Jones de la Led Zeppelin, care au cântat două piese:
Rock And Roll - cu tobarul Taylor Hawkins la voce şi cu Dave la tobe
Ramble On - cu Taylor înapoi la tobe şi Dave vocal.

Şi încă o chestie. S-au vândut bilete la ambele peluze, pentru că scena se vedea la 360 grade, se rotea şi avea un ecran circular. Aşa că oricât aş iubi U2 mă întreb de ce au spus că sunt primii care au făcut chestia asta. O să revin cu multe piese din acest concert magnific, iar acum vă las cu cea din deschidere. Vorbeam ieri cu o prietenă şi, deşi amândoi ştiam The Pretender de multă vreme, abia acum ne-a lovit geniala dublă semnificaţie a versului I'm what's left, I'm what's right.

Way to go, Dave!