Sunday, 31 January 2010

Lovin' the City

De câteva zile a apărut pe Facebook grupul intitulat I Love Cluj, care m-a cucerit din start prin prezentare:

"I Love Cluj" wants to become a virtual meeting place for citizens of Cluj-Napoca and for all those who know and love this city. We will all engage in an adventure, we'll explore all the places in this wonderful city and we'll find things buried deep in the heart of Transylvania, Cluj-Napoca.

Deja s-au strâns peste 4000 de fani ai acestui foarte frumos concept, pe care eu îl consider chiar cel mai reuşit PR al unui oraş pe care l-am văzut vreodată. Mai ales ţinând cont de faptul că el este făcut din suflet şi fără niciun interes material. Şi trebuie spus că unii dintre cei care au aderat la acest grup special nici măcar nu locuiesc în Cluj.
I Love Cluj ne face să simţim oraşul, să realizăm că suntem parte din el, să-l descoperim şi să interacţionăm între noi. Pe lângă informaţiile utile pe care le aflăm (preferabil de aici decât de pe un site de ştiri), suntem întrebaţi ce facem în weekend, din ce colţuri ale oraşului venim lunea dimineaţa către centru, dacă am trăit vreodată o poveste de dragoste în Cluj, unde ne place să luam masa în oraş sau suntem provocaţi să descoperim elementele care conferă personalitate Clujului (pe lângă răspunsuri cum ar fi oamenii, arhitectura, cultura, dinamismul sau relieful este foarte interesant că au fost fete! care au răspuns CFR sau U Cluj!) Şi ce mai fac ei foarte bine este că postează multe poze extrem de frumoase. Pe unele le-am "furat" şi eu recent şi le-am pus aici iar acum voi recidiva.

(undeva în stânga acestor blocuri locuiesc eu)













Friday, 29 January 2010

Cairo Time

Este un film pentru îndrăgostiţi şi pentru visători, dar şi pentru călătorii din ei. Fain, fain de tot. Cairo Time ne prezintă o încântătoare Patricia Clarkson, ce nu-şi arată cei 50 de ani, trăind o scurtă, delicată, dar intensă poveste cu un egiptean, în mijlocul celui mai mare oraş al lumii arabe. Cei doi protagonişti nici măcar nu se sărută pe tot parcursul filmului (decât foarte inocent şi accidental, deci nu se pune) dar acest lucru nu scade cu nimic din intensitatea lui romantică, din contră chiar. De altfel, acest fapt (şi nu numai) mă face să compar Cairo Time cu Before Sunset.
Urmăriţi-l. It takes you places (păcat că nu există un corespondent în română pentru expresia asta).


Thursday, 28 January 2010

Conversations with God

Tocmai am parcurs trilogia având acest titlu, despre care mulţi dintre voi aţi auzit, fie de la mine fie din alte surse. În 2008 văzusem filmul The Secret şi asta mi-a produs o revelaţie. Un an mai târziu am primit cartea cadou de la bunica şi am înţeles şi mai bine mesajul expus acolo. Apoi am dat peste o lucrare a lui John Gray, pe care am mai pomenit-o aici pe blog, şi am simțit cum aceleaşi principii din Secret capătă noi adâncimi şi înţelesuri. Însă acum, după ce am citit şi Conversations with God, pot spune că această lucrare încheie cu adevărat şi completează perfect trilogia şi înţelesurile pe care le-am descoperit în toate aceste cărţi, care deloc întâmplător au ajuns în viaţa mea.

Da, ştiu, acum o săptămână şi un pic puneam la îndoială unele aspecte din The Secret într-un articol care vă întreba în ce credem până la urmă. Fusesem pus pe gânduri de modul în care Mike Dooley, creatorul Notelor Universului, se dezicea de unele aspecte spirituale şi evita cu încăpăţânare să folosească noţiunea de God. Citind însă Conversaţiile, totul mi s-a prezentat într-o altă lumină. Am ajuns să nu mai contest ceea ce afirmă The Secret, ci doar să-l consider o variantă simplistă, minimalistă a tot ceea ce se petrece în jurul nostru (dar foarte probabil corectă). Iar această idee este subliniată şi de Neale Donald Walsch (autorul trilogiei) în clipul pe care-l inserez la sfârşitul acestui articol.

Ok. Ce-i cu conversaţiile astea? Ar fi enorm de povestit, aşa că voi încerca să fac un rezumat. Cartea încearcă să răspundă unor întrebări existenţiale, despre cine este Dumnezeu, cine suntem noi, care e scopul nostru, de unde venim şi unde ne ducem. Primul volum se axează pe probleme individuale, al doilea pe cele legate de planeta pe care o populăm, iar al treilea este cel mai extins (atât ca volum cât şi ca noţiuni) şi ne prezintă Universul şi cum funcţionează el.

Iar acum mă uit la această lamentabilă descriere pe care încerc să o fac acestei lucrări şi realizez că nu pot să pun în cuvinte cât este de năucitoare şi de reconfortantă. Da, veţi descoperi un Dumnezeu diferit de imaginea construită lui de Biblie şi de religiile de pretutindeni. Veţi afla că acest zeu nu este rău sau răzbunător, că nu trebuie să ne fie teamă (curios, spuneam şi eu asta pe blog cândva), că nu ne-ar ffi oferit liberul arbitru pentru ca apoi să ne ardă în iad dacă nu-i facem voia şi multe alte chestii care, dacă sunt acceptate de tine, îţi vor bulversa mintea şi simţul.

Ştiu ce vă veţi întreba acum (şi eu am făcut-o): dar cine e ăsta care susţine că a vorbit cu Dumnezeu? Şi cum i-a vorbit El lui? Treceţi peste acest aspect, o să fiţi uluiţi când veţi descoperi cât de irelevant este. Prietena care mi-a dat cărţile mi-a spus o chestie foarte adevărată în legătură cu acest aspect: de ce atunci când tu vorbeşti cu Dumnezeu înseamnă că te rogi, dar dacă Dumnezeu vorbeşte cu tine înseamnă că eşti nebun?! Adevărul se găseşte în sufletul vostru, atunci când veţi citi veţi şti dacă este real sau nu. Nu poate demonstra nimeni, în lumea asta iluzorie şi relativă în care existăm pentru moment, că acela care a vorbit în acele cărţi este însuşi Dumnezeu. Dar nici nu este necesar. Adevăraţii nebuni sunt cei care ar pretinde o dovadă, nicidecum cei care reuşesc să treacă peste (hai să-i spunem) intriga acestei trilogii fără a se impiedică de aceasta, rămânând cantonaţi în scepticism şi zâmbete ironice.

Dacă Biblia în sine, o lucrare de acum 2000 de ani, greoaie, în multe locuri irelevantă, scrisă de mai mulţi din diferite perspective, venită pe surse verbale de la alţii şi, la final, revizuită de Biserică şi finalizată, este lucrarea de căpătâi a omenirii, atunci cărţile lui Walsch merită cel puţin o atenţie sporită. Personal însă le consider cu mult mai eficiente şi mai adevărate decât Biblia în sine. Asta poate aprecia fiecare în parte, fiecare dispune de propria conştiinţă pentru a afla (dar mai ales pentru a simţi) adevărul. Iar acest adevăr ar putea consta în faptul că nu există iad, că nu există bine-rău, sus-jos, stânga-dreapta şi toate noţiunile relative pe care noi le-am inventat, că nu există timp şi totul se petrece ACUM, într-o clipă infinită, că timpul şi spaţiul sunt de fapt acelaşi lucru, că rugăciunea trebuie să fie una de recunoştinţă şi nu de cerinţă (pentru că totul este deja al tău, numai că nu poţi percepe asta), că toată viaţa noastră este de fapt un proces de aducere aminte a cine suntem şi nicidecum unul de învăţare şi multe alte lucruri care îţi fac inevoluata minte să-ţi stea-n loc.

Eu unul nu am putut contesta nici măcar un singur aspect prezentat în cele trei volume şi chiar am simţit că-mi vorbeşte Dumnezeu. El face asta permanent, cu toată lumea, întrebarea fiind cine îl ascultă, nicidecum cui îi vorbeşte. Sper ca lectura să vă ofere linişte şi răspunsul la foarte multe întrebări.

Tuesday, 26 January 2010

Oneness

Acesta este un concept despre care am auzit prima dată de la U2. Recent m-am întâlnit iar cu el, aici sau aici. Puţini ştiu că universala melodie One s-a născut după ce Bono fusese invitat de Dalai Lama la un festival numit Oneness, iar liderul U2 i-a refuzat invitaţia printr-un bilet care spunea one but not the same. Şi poate tot la fel de puţini ştiu că aceasta este în primul rând o melodie despre acceptarea diferenţelor şi abia apoi una despre unitate, un concept care se poate manifesta abia după ce fiecare dintre noi va fi reuşit să se împace cu acele deosebiri şi să nu le mai considere o piedică.
Din la minor, maestre, cu Bono fumând ţigări de foi într-un bar din New York.



Saturday, 23 January 2010

Apartenenţă

Pot explica de ce iubesc Clujul prin imagini. Dar asta ar fi doar latura pur arhitecturalo-turistică a discuţiei. Mai există una, indescriptibilă, iar combinaţia lor rezultă în sentimentul total de apartenenţă pe care-l am faţă de acest loc.






Tuesday, 19 January 2010

În ce credem până la urmă?

Am vorbit despre chestia numită The Secret de mai multe ori în aceste pagini. Ba chiar am pomenit-o foarte recent. Mulţi dintre voi ştiţi despre ce e vorba şi v-aţi abonat la mesajele motivaţionale zilnice pe care un domn, Mike Dooley, le trimite la vreo 300.000 de fiinţe din lumea asta, semnându-se The Universe. Toate bune şi frumoase, atât cartea cât şi filmul The Secret mi s-au părut extraordinare. Thoughts become things, spun ei, şi aşa cum noi cei de acum suntem rezultatul gândurilor noastre din trecut, la fel ne putem modela viitorul cum vrem numai cu puterea minţii. Noi suntem puterea supremă, spun tot ei, dar asta mereu m-a făcut să mă întreb: bine bine, dar Dumnezeu unde şi cum apare în toată povestea asta? Trebuie să aibă o legătură. Chiar aşa să-l excludem din ecuaţie şi să ne dăm şmecheri parcă nu-i a bună. Ok, ei spun că indiferent în ce credem şi cui adresăm gândurile noastre (Dumnezeu, Univers, etc) până la urmă e vorba de credinţă. Şi ne putem întreba (poate unii dintre noi mereu o fac): cine e Dumnezeu? Universul în sine, creatorul lui, o entitate superioară, un sfânt suprem cu barbă lungă şi albă? Dumnezeu poate fi (şi eu cred că este) toate acestea. Sau poate e un extraterestru cu mari puteri, nici nu contează până la urmă ce e. Ci mai degrabă ce poate face pentru noi, cum putem noi să-i răspundem, ce şi cum să-i cerem. Eu unul nu pot să cred că suntem o sămânţă ejaculată aleatoriu în Univers şi că toată perfecţiunea asta definită la milimetru este o pură întâmplare. Cineva e responsabil pentru toate astea.

Ei bine, am descoperit că Dooley nu prea e de aceeaşi părere. El afirmă că nu aparţine niciunei religii şi că noţiunea de Dumnezeu reprezintă de fapt Universul, dragostea, noi înşine şi alte entităţi pe care eu mai degrabă le-aş caracteriza ca fiind ambigue şi chiar ateistice. Vă puteţi face o idee aici, citind răspunsurile date de Dooley celor care-l citesc şi urmăresc. El nu crede nici în Iad şi nici în Paradis, desconsideră oarecum Biblia şi afirmă că nu există vreun Dumnezeu care să ne pedepsească pentru greşelile pe care le facem. Acestea fiind spuse, oricât de mult apreciez felul în care ştie să motiveze oamenii prin mesajele sale, inteligenţa sa şi chiar simţul umorului, parcă totuşi nu mai pot merge atât de mult pe mâna lui. Nu pot cumpăra ce-mi vinde un ateu în termeni de credinţă. Voi cum vedeţi treaba asta? Puteţi arunca un ochi şi la criticile la adresa The Secret, carte şi film. Subliniez că nu vreau să influenţez pe nimeni, dar aşa cum până acum am vorbit numai laudativ despre acest fenomen, acum când am descoperit că el nu prea se pupă cu ale mele convingeri e de bun simţ să acord atenţie şi contestatarilor.

Citesc momentan o carte care este The Secret multiplicat. Are aceleaşi principii de acolo (care de altfel se găsesc şi în religie), anume cere, crede, imaginează-ţi cum va fi şi se va întâmpla. Numai că omul ăsta, John Gray, este un credincios convins şi-l pomeneşte des pe Dumnezeu. Mai mult decât atât, cartea sa este mult mai complexă. Secretul lui peşte prăjit ne spune, în mare, că e de ajuns să gândim pozitiv, să înlăturăm gândurile nasoale, să credem că totul e aşa cum visăm şi aşa va fi. Domnul Gray elaborează însă toate astea şi le prezintă din punct de vedere psihologic şi religios. Ne explică până şi faptul că nu întotdeauna e recomandat să ne înăbuşim gândurile negative. Este extraordinar de logică lucrarea sa. Şi foarte bine ancorată în...tot. Mie personal mi-a răspuns la câteva întrebări foarte importante şi cred că o voi citi de vreo 3 ori să-mi intre totul bine în cap. Iată unul din pasajele esenţiale la capitolul credinţă:

"Dacă îi vei cere lui Dumnezeu ajutor pentru a obţine succesul exterior, întregul proces va deveni mai deplin şi mai puţin stresant. Procesul este însă o aventură. Prea multă dependenţă de Dumnezeu nu face decât să te slăbească. Asemenea unui părinte înţelept şi iubitor, Dumnezeu poate face pentru tine numai ceea ce nu poţi face tu singur. El te ajută mai mult când faci şi tu tot ce poţi.
Dumnezeu ne dă întotdeauna ocazia să facem tot ce putem. În acest fel ne sporim încrederea, dar totodată ne sporim credinţa. Miracolele se întâmplă mai ales atunci când am făcut tot ceea ce puteam face. Îţi dai seamă că ceea ce ceri, aceea primeşti."

Câteva pagini mai încolo el rezumă excelent toată această idee: când faci tot ce poţi, Dumnezeu face restul. Mr. Dooley, parcă îmi place mai mult cum sună asta decât să mă înveţi tu cum să mă joc cu Universul cum vor muşchii mei, nesocotind existenţa unui Dumnezeu în tot acest infinit şi fascinant peisaj. Evident, nu înseamnă că acum mă voi dezabona de la mesajele lui sau că nu voi crede în continuare în unele principii enunţate de aceşti auto-intitulaţi dezvăluitori ai marelui secret (nu-s ironic). Până la urmă, oricum o dăm, este vorba de credinţă. Suntem liberi să alegem în cine să credem şi să încercăm să facem jonglerii cu gândurile şi visele noastre. Dar eu am fost astfel crescut încât cred că atunci când te îndepărtezi, fie şi într-o mică măsură, de Dumnezeu, adoptând cine ştie ce filozofie sau new age bullshit, până la urmă pierzi.
Întâmplător sau nu, dar cu siguranţă fără să planific, am scris acest articol azi, de ziua bunicii mele, cea care m-a crescut în felul menţionat mai sus.

Monday, 18 January 2010

S-au dat globurile

Cel mai bun film (dramă): Avatar. Are you shittin' me?
Cea mai bună comedie: The Hangover. Aplauze! Doar v-am zis...
Cel mai bun actor (dramă): Jeff Bridges în Crazy Heart.
Cea mai bună actriţă (dramă): Sandra Bullock în The Blind Side. V-am zis şi de Sandra că a fost super în filmul ăsta.
Cel mai bun actor (comedie): Robert Downey jr. în Sherlock Holmes. Hmmm. Am văzut filmul în weekend, nu am fost extaziat.
Cea mai bună actriţă (comedie): Meryl Streep în Julie & Julia (ăsta e filmul la care am dormit eu). Meryl şi Sandra au jucat un mini-rol când au venit să-şi ia premiile, dându-se clonţoase una cu alta apoi s-au sărutat pe gură, după cum vedeţi.
Cel mai bun actor în rol secundar: Christopher Waltz în Inglourious Basterds. Ăsta da, super rol. A fost singurul glob câştigat de acest film şi chiar singurul meritat, părerea mea.
Cea mai bună actriţă în rol secundar: Mo'Nique (whoever...) în acest film.
Cea mai bună regie: James Cameron pentru Avatar.
Cel mai bun scenariu: Up in the Air (Alina, ţi-am zis de ce mi-a plăcut).
Cel mai bun film de animaţie: Up (se pare că au avut ceva cu acest cuvânt anul ăsta).

După Sherlock, am văzut recent alte două filme cu Rachel McAdams (tipa din The Notebook, pentru cine nu ştie), anume The Time Treaveler's Wife (drăguţ, dar şi ăsta e overrated) şi Red Eye. Vă mai zic de The Boys Are Back, ultimul film al lui Clive Owen (foarte fain) şi de două thrillers/horrors: Case 39 (cu Renee Zellweger) şi Hush, un road movie britanic mai miştoc decât pare iniţial.
Ne auzim peste două săptămâni, când se anunţă nominalizările Oscar.

Sunday, 17 January 2010

De la Micky şi mai departe stop

Micky (sau Lola) e o scumpă doamnă şi prietenă căreia îi datorez faptul că am stat într-un hotel perfect la New York, a cărui căutare a fost o adevărată pain in the ass până a apărut ea. Mi-a dat două lepşe pe care le onorez în cele ce urmează. Deci avem aşa:

Leapşa 1 (despre conversaţii)

1. Când ai o conversaţie interesantă? Păi atunci când aflu lucruri captivante de la interlocutor, când îmi lamuresc probleme, când sunt impulsionat să acţionez cumva sau să schimb ceva în urma acelei discuţii. Sau când râd pe săturate. Asta poate nu face o conversaţie să fie interesantă, dar cu siguranţă o face bună. Andreea aka Whiterune aka Janis aka Jan ştie despre ce vorbesc (păcat că n-ai blog, să vezi ce leapşă ţi-ai fi luat). Există şi un revers al monedei: conversaţia poate fi bună şi dacă eu ţin treaz interesul celui cu care discut, ori în sensul de a-l ajuta cu informaţii utile, ori povestindu-i chestii care mă fac pe mine un star al propriilor întâmplări. Nu râdeţi, ego-ul există în fiecare dintre noi şi el trebuie gâdilat constant.

2. Ce te plictiseşte într-o conversaţie? Să aud chestii pe care le-am mai auzit deja (de la acelaşi interlocutor) sau lucruri care nu fac obiectul interesului sau emoţiilor mele. Trebuie să ştii când vorbeşti în plus şi să te retragi. Şi nu suport oamenii care nu ştiu să asculte şi vorbesc numai despre problemele lor.

Leapşa 2 (despre mai multe)

- o lună: decembrie (pentru că-s sărbătorile). În rest prefer vara.
- o zi a săptămânii: sâmbăta, clar.
- o parte a zilei: seara
- un animal marin: rechin
- o direcţie: numai înainte, cum spune şi Micky.
- o virtute: să fie două, curaj şi credinţă.
- o personalitate istorică: eu sunt total incult la acest capitol, dar tata are o părere foarte bună despre Carol I, aşa că el să fie.
- o planetă: Terra (Micky, nu te copiez, dar le zici bine)
- un lichid: Guinness!
- o pasăre: pescăruş
- un tip de vreme: vară, 35 grade
- un instrument muzical: chitară, la ce vă aşteptaţi?
- o emoţie: love, in the beginning. But the same love can have many beginnings.
- un sunet: orice se poate traduce în muzică.
- un element: aer
- un cântec: uitaţi-vă la ce am postat ieri.
- un film: Before Sunset
- un serial: The Mind of the Married Man. Adică un Sex and the City cu bărbaţi.
- o carte: How To Get What You Want and Want What You Have, de John Gray. Tipul care a scris şi Men Are from Mars, Women Are from Venus. Acum o citesc. Şi trebuie să mai spun una: The Secret de Rhonda Byrne. Astea-s cărţile cărţilor. Îţi schimbă viaţa dacă le înţelegi şi le aplici.
- un personaj de ficţiune: John McClane, Die Hard. Eroul copilăriei mele. Yippee-ki-yay, motherfuckers!
- un fel de mâncare: double cheese and fries de la Mc. Junk food is the tastiest!
- un oraş: New York. Premiile următoare se acordă Clujului, Ploieştiului şi Câmpinei, pentru sentimentul numit "acasă". Iar la capitolul amintiri inegalabile, să fie Veneţia, Milano, Monte Carlo şi Dublin. Aţi stârnit călătorul din mine la punctul ăsta, ce să vă fac.
- un gust: dulce
- o culoare: albastru
- un material: asta e ca şi cum m-ai pune să aleg o personalitate istorică...
- un cuvânt: journey (I love it!)
- o materie de şcoală: Istoria religiilor. Nu de la şcoală, ci de la un curs de ghizi turistici. Fascinant.
- un personaj de desene animate: Sylvester sau Muttley.
- o formă: 2 lovers bodies taking each other's shape. Any shape of this kind.
- un număr: 7
- un mijloc de transport: avion
- o haină: geacă de piele neagră.

Şi mai departe să ia cele două lepşe sorella, Diana, Mits şi Alina, că miroase a naftalină pe blogul ei deja, haha.

Saturday, 16 January 2010

A Cover of THE Song

Am vorbit de multe ori despre Letters From The Sky, probabil melodia mea preferată all time. Tocmai i-am găsit un cover acustic foarte bun, care sună chiar mai bine decât prestaţiile live ale trupei care a născut minunăţia asta, Civil Twilight. Instrumentiştii interesaţi pot găsi aici acordurile melodiei. După mai bine de 2 ani, vreme în care trupa asta a rămas o necunoscută pentru mulţi, cineva s-a îndurat să le posteze. Sună perfect, le-am verificat.



Wednesday, 13 January 2010

God's Gonna Cut You Down

O prietenă a postat aseară pe Facebook acest clip care m-a cucerit de la prima vizionare. Iar piesa în sine este deja pe repeat în playerul meu. Mi-am făcut imediat temele şi am aflat că este vorba despre o melodie folk tradiţională care a fost înregistrată de numeroşi artişti, în diverse stiluri muzicale. Clipul realizat pe varianta lui Johnny Cash a luat Grammy-ul acum doi ani (ca şi monumentalul video al cover-ului Hurt) şi prezintă o înşiruire de vedete, printre care Bono, Chris Martin, Sheryl Crow, Dennis Hopper, Woody Harrelson, Sharon Stone sau fătălăul Johnny Depp, care-şi face de lucru cu o chitară pe acolo (asta a fost pentru toate fiinţele care-mi vor sări în cap, including mom and sis, mwuhahaha).
Long live rock'n'roll.



Top Artists in my iPod

U2 - 318 tracks - 1 day

Foo Fighters - 154 tracks - 11,6 hours

ATB - 116 tracks - 9,4 hours

Stereophonics - 117 tracks - 8 hours

Coldplay - 67 tracks - 5,4 hours

Queen - 50 tracks - 3,3 hours

Chicane - 33 tracks - 3,1 hours

Oasis - 32 tracks - 2,5 hours

Bruce Springsteen - 33 tracks - 2,4 hours

Urma - 28 tracks - 2 hours

Kumm - 22 tracks - 1,8 hours

Kings of Leon - 26 tracks - 1,6 hours

De zile bune am redevenit un foo fighter adevărat şi cu greu mă pot despărţi de concertul ăsta din care vă arăt acum ultima piesa a lui.

Tuesday, 12 January 2010

Monday, 11 January 2010

Brothers

Tocmai am văzut un film nominalizat la două Golden Globes. Unul pentru prestaţia lui Tobey Maguire (care joacă tristul rol al unui soldat american traumatizat în imbecilul război din Afghanistan) iar altul pentru melodia lui U2 numită Winter. Şi pe care o puteţi asculta mai jos în versiunea de pe genericul de final al filmului, una mai slabă zic eu decât cea care apăruse iniţial. Mai există un moment U2 în film, acela când Jake Gyllenhaal şi Natalie Portman fac poştă un joint în timp ce ascultau Bad şi îşi mărturisesc că în adolescenţă amândoi ascultau over and over again această melodie. Citez de pe u2.com:
"In the film, opening in the US today, a decorated Marine (Tobey Maguire) goes missing overseas. 'His black-sheep younger brother (Jake Gyllenhaal) cares for his wife (Natalie Portman) and children - with consequences that will shake the foundation of the entire family.'

Director Jim Sheridan has been friends - and occasional collaborator - with U2 since their earliest days in music. The band saw a rough cut of 'Brothers' last year and wrote 'Winter' for the film during the recording of 'No Line on the Horizon'. The soundtrack also features another U2 song, 'Bad'.

'Jim's stories have a kind of simplicity, usually, at the plot level and the complexities are in the drawing of the relationships,' Bono tells the LA Times. 'This one though is actually quite a complex plot line. He really went for this one. There are very strong feelings in this. It's a powerful, powerful film.'"

Rose & Diane

Din categoria "good looking and also good acting", cu care vă obişnuisem într-o vreme, aduc acum cuplul Rose Byrne (bruneta) - Diane Kruger (blonda). Joacă în două filme împreună: primul este celebrul Troy iar al doilea Wicker Park, tot din acelaşi an (2004). Eu abia acum le-am văzut. Mi-a plăcut mult Wicker Park, la povestea în sine contribuind şi coloana sonoră pe care găsim două piese Phonics, un Coldplay şi un Snow Patrol. Diane Kruger vă este cel mai probabil cunoscută din bastarzii lipsiţi de glorie, film despre care am vorbit aici şi nu o mai fac.
Rose e o australiancă posesoare de o sensibilitate aparte, oarecum constrastantă cu filmele pline de cataclisme şi dezastre în care a jucat (Sunshine, 28 Weeks Later sau Knowing). Cel mai mult mi-a plăcut în Adam, un film apărut anul trecut pe care insist să-l vedeţi.
Lăsând fetele la o parte, vă anunţ c-am râs copios la The Hangover (de departe cea mai mişto comedie văzută de mine în ultima vreme). Comedie pură deci, nu romantic comedy. Filmul e nominalizat la Golden Globes şi nu m-aş mira să fie şi la Oscars. Imaginaţi-vă cum e să te faci atât de muci la un bachelor party încât a doua zi să te trezeşti în camera de hotel devastată, cu un...tigru în baie (hahahaha!) şi o gaină prin sufragerie, cu un bebe în debara, cu un dinte lipsă şi altele despre care nu ai nici cea mai vagă idee.
Tot din categoria filme care anul ăsta vor premii pot să vă spun şi despre The Blind Side. Pe mine nu m-a impresionat, chit că e vorba de o poveste reală. Sandra Bullock joacă foarte bine, dar duda care-i devine copil adoptiv foarte prost. Film plictisitor. Ceea ce nu pot spune despre cinicul Up in the Air, unde am revăzut-o pe fermecătoarea Vera Farmiga. Ăsta da, chiar merită văzut.
See you around the cinema.

Saturday, 9 January 2010

O seară la Stuf

Decoraţiunile de sărbători încă mai atârnă tăcute peste oraş, dar nu mai sunt aprinse. Decembrie pare de mult uitat, iar în aerul primăvaratec al Clujului există ceva, de nedefinit. Ceva de bine. Aseară am petrecut vreo 6 ore la Stuf, iar 2 beri, 3 shoturi de tequila, o bloody Mary şi un Martini n-au reuşit să mă dea gata. Great talking, good music. Şi o revedere cu un fost coleg, în lumea asta mult prea mică.
Anul de abia începe. Vise plăcute.

Wednesday, 6 January 2010

Foos Rocked The Wembley

S-a întâmplat în iunie 2008, dar eu abia acum am vizionat DVD-ul pe care l-au scos cu acest prilej. Sunt tare curios dacă se poate cumpăra de pe undeva, pentru că ăsta e material de colecţie şi până una alta trebuie să mă mulţumesc cu o variantă video pirat şi cu alta mp3. Concertul a fost efectiv magistral, fucking rock, a hard ass kicker şi ce mai vreţi voi, iar filmarea în sine m-a cucerit de la primele cadre. L-am adorat încă o dată pe Dave, acest extraordinar songwriter, vocal, guitarist and drummer, acest porc care a râgâit în faţa a 86.000 de spectatori dar la final a avut de două ori lacrimi în ochi, acest roacăr duracell care alerga peste tot, urla la fiecare piesă şi îşi permitea să mestece şi gumă în timp ce făcea toate astea. Am revăzut cu plăcere fufaitărşi adiţionali care se găsesc şi pe Skin and Bones. Cu toţii au zdruncinat din temelii celebra arenă londoneză, lăsăndu-mă fără epitete. La bis au venit pe scenă Jimmy Page şi John Paul Jones de la Led Zeppelin, care au cântat două piese:
Rock And Roll - cu tobarul Taylor Hawkins la voce şi cu Dave la tobe
Ramble On - cu Taylor înapoi la tobe şi Dave vocal.

Şi încă o chestie. S-au vândut bilete la ambele peluze, pentru că scena se vedea la 360 grade, se rotea şi avea un ecran circular. Aşa că oricât aş iubi U2 mă întreb de ce au spus că sunt primii care au făcut chestia asta. O să revin cu multe piese din acest concert magnific, iar acum vă las cu cea din deschidere. Vorbeam ieri cu o prietenă şi, deşi amândoi ştiam The Pretender de multă vreme, abia acum ne-a lovit geniala dublă semnificaţie a versului I'm what's left, I'm what's right.

Way to go, Dave!



Tuesday, 5 January 2010

Avatar

Alright. Tocmai vin de la filmul ăsta şi pot spune că a fost exact aşa cum mă aşteptam, nici mai mult nici mai puţin. Efecte şi imagini foarte mişto (deşi nu am avut orgasm la ele), poveste previzibilă şi pentru mine neimpresionantă. Prietena care m-a însoţit a aţipit la un moment dat şi recunosc că şi mie îmi cam cădeau ochii-n gură şi aşteptam finalul. Pe anul ăsta deja am văzut câteva filme mai bune decât acest foarte supralicitat Avatar.


Monday, 4 January 2010

Burj Dubai e gata



Sefeloida construcţie, de departe cea mai înaltă făcută vreodată de om (818 m, apropo de 2 ori cât Empire State Building) va fi inaugurată astăzi. Mulţi încă o confundă cu Burj Al Arab, acesta fiind însă cel mai înalt şi totodată cel mai luxos hotel din lume, aflat evident tot la Dubai. Dacă aţi remarcat în clipul de mai sus, descreieraţii ăştia vor să facă un întreg complex de skyscrapers în jurul acestei clădiri, iar el se va numi Downtown Burj Dubai. Dar iată şi alte recorduri pe care acum Burj Dubai le deţine:

- clădirea cu cele mai multe etaje: 160 (holy crap!)
- clădirea cu cele mai rapide lifturi (18 m/s)
- prima cea mai mare clădire din lume care deţine spaţiu rezidenţial
- observatorul aflat la cea mai mare înălţime

Ok, priviţi schema de mai jos. Cei care aţi ajuns vreodată, cu respiraţia tăiată, în vârf la Eiffel sau Empire (273, respectiv 373 m - astea fiind înălţimile maxime unde poţi ajunge ca turist) veţi încerca poate să realizaţi cum va fi să urci cândva în vârful Burj Dubai.

Sunday, 3 January 2010

Mai noi dar şi vechi

The Bad Lieutenant (Nic Cage, Val Kilmer, Eva Mendes)

The Other Man (Liam Neeson, Banderas, Laura Linney)

Powder Blue (Jessica Biel - aplauze! Forest Whitaker, Ray Liotta şi Patrick Swayze la ultimul său rol)

Transsiberian (Woody Harrelson, Ben Kingsley)

The Last House on the Left

Staten Island (Ethan Hawke, Vincent D'Onofrio)

What Doesn't Kill You (Ethan Hawke, Mark Ruffalo, Amanda Peet şi fostul membru NKONTB, Donnie Wahlberg, fratele lui Mark)

Cam astea merită menţionate din ce am văzut în ultima vreme. Plus două cu De Niro de care nu ştiam, în ambele având excelente partenere: Stanley & Iris şi Falling In Love (ăsta e plin de New York, deci încă o dată aplauze!)
O să merg zilele astea şi la Avatar şi o să vă spun cum mi s-a părut - din ce aud pare a fi filmului secolului, să vedem însă dacă mă va impresiona şi povestea, nu doar efectele.

Saturday, 2 January 2010

Un cântec pe care l-am scris astă-vară

Dar pe care nu l-am cântat nimănui iar acum m-au apucat impresiile şi l-am înregistrat. Condiţiile în care am făcut asta (pe chitara mea fără doză, cu coarde vechi de 2 ani şi printr-un mic de laptop) ar trebui să vă facă blânzi cu înregistrarea în sine. Aprecierea pur artistică însă o las la latitudinea voastră şi recunosc că nici nu mă interesează prea mult. Este o piesă foarte personală, în care fiecare vers are un sens anume şi reprezintă bucăţi din realitatea trăită de mine acum vreo 6 luni. Niciun cuvânt nu este întâmplâtor şi nu e pus acolo doar ca să rimeze sau ca să dea bine liric.
Iniţial numisem cântecelul ăsta When Friendship Ends dar ieri m-am gândit că Unfriendly sună mai bine. Nu este vorba despre prietenii pierdute, ideea este cu totul alta. Avem un el şi avem o ea, ei sunt prieteni/amici dar între ei există mai mult de atât şi fiecare ar vrea să treacă la următorul nivel, adică la cel adevărat. Versurile pledează pentru curaj, pentru asumarea acestui pas şi nu pentru ascunderea în spatele unor şabloane idioate de genul "am putea strica această prietenie dacă relaţia de amor nu va merge bine". Nope. Sfatul meu este: risk, play, love, go with the flow. Amici găseşti pe toate drumurile şi oricum, între un el şi o ea, dacă există atracţie, niciodată nu se va putea dezvolta o prietenie 100% adevărată.
Dar gata cu discuţia, hai să fim neprietenoşi acum.


TheFly - Unfriendly

She said her long last goodbye
Grabbed my hand and held it tight
I felt her fingers freezing cold
Those kids are gone, we're growing old

Oh no, it's not the end
You know I'm not your friend
Pretend I never really was

When friendship ends lovers begin
The real feelings deep within
When crap is cut no need for roles
Enjoy the ride and fill the holes

Oh no, I'm not your friend
I'm just a lover in the end
Some brand-new guy in town
Who'll take you to the end
No room for simple friends
The grand affair is coming by

Come knockin' at my door
Not friendly as before

Let's build some memories today
And leave the hypocrits away

I'll take you to the end
You don't need another friend
There's a scent of love on the fly
We'll make it till the end
This time don't let go of my hand
The grand affair is coming by

Friday, 1 January 2010

My secret friend says

I want you to know, Bogdan, that I've ordered up another year for you.

Think I'll call it 2010.

I'm going to put most of the same people of 2009 in it, since you all think so much alike. But there'll also be a few new, very cool cats coming to play - give them some time to grow up though.

And I'm going to have things start off pretty much exactly where they left off in 2009, for continuity's sake. Flips folks out too much when I don't.

All in all, 365 more days in paradise... and only one request of you:
DREAM BIGGER.

Coolio?

Let's do this,
The Universe

Între la fel şi mai bine

E ceva-n ploaia de artificii care se abate peste oraşe la fiecare trecere într-un nou an... Oamenii se bucură, îşi fac urări, ciocnesc o şampanie, dar pe 1 ianuarie se trezesc la fel şi nimic nu diferă de anul trecut. E doar o altă zi, una în care liniştea apăsătoare şi mahmureala se împletesc nefericit în capul tău. Dar pot înţelege entuziasmul colectiv care ne cuprinde. Dacă pentru noi, românii, e şi un motiv în plus de petrecere, pentru oameni în general un an nou este doar o raportare la timp. O unitate, un segment. La sfârşit tragi linie şi vezi dacă ţi-a mers bine sau prost. Şi astfel sunt unii ani de care nu îţi mai aduci aminte, alţii pe care îi urăşti şi alţii despre care spui "ha, în 20xx am fost acolo sau am făcut aia!"

Ne raportăm la ani pentru că asta e unitatea universală. Iar atunci când bubuim câte un artificiu acel gest înseamnă speranţă şi nimic altceva. Zgomotele şi luminile de pe cerul nopţii dintre ani sunt create de umanoizi pentru a transmite un mesaj: "anul ăsta sper că va fi mai bun, capisci?" Dar de ce să nu ne raportăm şi la luni, la săptămâni, la zile sau, la naiba, chiar la minute? Viaţa ţi se poate schimba într-o secundă, într-un moment unic pe care îl poţi păstra în amintire mai special ca un an întreg. Între la fel şi mai bine este uneori un pas atât de mic încât rareori suntem conştienţi de asta.

Eu unul aştept să fiu surprins de la oră la oră, nici măcar de la zi la zi. Şi o să-mi umplu acest an cu astfel de surprize, care vor veni în principal din simplul motiv că le aştept. Mai mult, aud că zodiei lacrimogen-sentimentale din care fac parte îi sunt prezise chestii măreţe pentru 2010. Amin! Între la fel şi mai bine e un singur pas care depinde doar de noi. Ştiu, ce clişeu! Dar iată secretul: dacă nu-ţi iese fizic, fă-o mental întâi. Du-te cu gândul acolo şi rămâi acolo. Then the rest will follow. Nothing changes on new year's day, spun băieţii ăştia şi chiar au dreptate. Materialul urmează gândul întotdeauna. Puneţi asta în aplicare şi să povestim cât mai multe surprize frumoase în acest an.