Thursday, 30 December 2010

Superlativele anului 2010

Pentru mine a fost un an extraordinar, în care am realizat lucruri propuse cu mai mulți ani în urmă, cum ar fi să-mi republic cartea, să-mi iau o chitară nouă sau să revăd U2 în concert. A fost anul revederilor cu oameni și cu locuri, al punctelor ochite și lovite, al întrebărilor majore care acum și-au găsit răspuns. A fost primul meu an petrecut integral la Cluj, un oraș de care mă îndrăgostesc iar și iar. Iată care au fost superlativele lui 2010 din punctul meu de vedere, de la cele mai "mici" la cele mai "mari" chestii. De fapt, vorba vine, ordinea este total aleatoare, deci nici măcar cronologică. Începem cu blogosfera, apoi ne îndepărtăm oarecum de ea.

Cel mai discutat articol de pe acest blog: a fost scris în ianuarie și de atunci pot spune că mi-am schimbat destul de mult unele idei pe care le susțineam cu patos acolo. Iată despre ce era vorba.

Cel mai citit text al acestui blog: cel despre patriotismul local

Blogul care îmi trimite cei mai mulți vizitatori: detașat chiar, este cel al româncei din New York pe nume Ina. Thanks!

Cel mai fain blog descoperit în 2010: Acordul Fin, al vecinei mele de cartier Ioana, blog care se aseamănă destul de mult cu The Fly on a Wall prin abordarea subiectelor muzicale, cinefile sau satirice. V-o recomand și pe Karioka, extrem de funny și acidă.

O mențiune de apreciere a fidelității: pentru  Cili, Alina, Livia, JoR, Ioana (una dintre cele 3 care-s pomenite în acest articol) și Emil, abonați la acest blog prin email (puteți face și voi asta, acolo jos la Stay in touch with The Fly). Sunt mai mulți abonați și le mulțumesc tuturor că mă citesc, însă doar pe cei enumerați mai sus îi știu personal și cunosc faptul că s-au înscris. De asemenea, cel numit Swisspharaoh este abonat la acest blog, pe care spune că l-a descoperit accidental acum 2 ani. Mulțam!

Cel mai bizar search online care a condus către acest blog: imposibil de ales, încercați voi aici (și țineți cont că țin această arhivă de nici 6 luni).

Replica anului: "În curând vom merge pe stradă și ne vom uita numai în sus la balcoane, să nu ne cadă vreunu' în cap" - anonim pe hotnews.ro, la articolul despre cetățeanul care s-a aruncat de la balconul Parlamentului în timpul discursului ținut de pseudo-premierul Boc.

Gluma anului: Cristiano Ronaldo spune "Am fost trimis de Dumnezeu să le arăt oamenilor cum se joacă fotbal!" Răspunsul lui Messi: "Nu am trimis pe nimeni!"

Cea mai impresionantă imagine naturală: un curcubeu apărut peste Cluj într-o seară de sfârșit de vară. De-a dreptul divin. Perfect, total, imens. Cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată. Din păcate l-am pozat doar cu mobilul și nu poate fi postat aici. Vă las pe voi să ghiciți cea mai frumoasă imagine artificială la care am asistat în 2010.

Cea mai frumoasă realizare: publicarea celei de-a 2-a cărți despre U2. Dacă doriți să revedeți: poze și clipuri de la lansare. Am vândut în acest an 47 de cărți, eu personal cu mânuțele astea două și doar 1 (una) prin librării. Sunt eu prea bun sau librăriile prea...ardelenești? Nici una nici alta, singurele concluzii adevărate fiind următoarele: 1. Lumea nu se mai dă în vânt după citit. 2. Cu atât mai puțin despre o trupă rock. 3. Chiar și fani U2 fiind, puțini sunt cu adevărat interesați să citească o carte despre trupă. 4. Chiar și dintre fanii interesați unii consideră că a da 20 de lei pe o carte (adică mai puțin decât dai pe 2 pachete de țigări) este prea mult. 

Cea mai bună fotografie: este probabil cea de mai jos, ultima făcută în excursia de la Roma. Mă refer, bineînțeles, la fotografii făcute de sus-numitul.


Cea mai funky fotografie: îmi cer scuze, nu rețin autorul, dar este rugat să se identifice singur. Imaginea a fost surpinsă la lansarea cărții mele, picioarele în converși îmi aparțin, cealaltă pereche aparține Sandei Nicola. Așadar, care a fost fetishistul? Dar pe careva priceput la body language avem printre noi?

P1010278

Cel mai bun film: The Book of Eli (Denzel Washington, Gary Oldman, Mila Kunis), pentru mesaj și soundtrack, ambele senzaționale. Și pentru Mila, dacă vreți un bonus, arată la rândul ei senzațional. Aplauze!

Cea mai lungă discuție la telefon: o oră și 40 de minute. Adică 100 de minute. Nu spun cu cine. Fetele vor râde, dar pentru un bărbat a vorbi la telefon 100 de minute încontinuu poate dăuna grav sănătății: bruma de creier pe care o avem începe să ni se topească, ne dă sângele pe nas iar sunetele nu ne mai penetrează timpanul. Acuma glumesc, desigur. Convorbirea mi-a făcut mare plăcere, dar știți cum e și cu extazul: în prezența lui continuă, nu ai mai știi ce este el. Așa că trebuie consumat în porții bine dozate.

Cel mai festiv moment: premiera națională a filmului Marți, după Crăciun. A avut loc la Cluj în cadrul TIFF. Faza tare e că eu am venit la acest eveniment ca o floare, fără să am habar că e vorba de o premieră la care iau parte regizorul și actorii, primiți pe covorul roșu. Whiterune știe mai bine.

Cea mai faină călătorie cu trenul: în august, când am coborât din Cluj în regat. Tot Whiterune o știe și pe asta. Pentru unul care e oripilat de călătoriile 10 ore dus - 10 ore întors pe care le face de câteva ori pe an între Cluj și Ploiești, a marca una dintre ele ca fiind cu adevărat mișto e mare lucru!

Revederile anului: Cu Cristina și Diana, după mai bine de 12 ani în care nu am comunicat absolut deloc (iată mai jos poză de acum 3 zile de la revederea cu fetele, din pizzeria Lazarini din Ploiești, unde Diana e șefă). Cu Mirela, după aproape 7 ani. Cu Tavi, după 2 ani. Cu fetele de la PwC și Costin, după un an jumate. Cu Bogdan, după 2 ani. Am ratat la mustață revederile cu Alis și Sorina, dar poate la anu'.


Cel mai beton party: aniversarea mea din februarie, ce a avut loc într-un local clujean care între timp a ars din temelii dar a și fost ridicat din nou și la care au venit prieteni chiar și din alte orașe.

Cel mai frumos gest: cel făcut astă-vară de Adriana, care pe lângă faptul că este frumoasă foc și mereu zâmbitoare, mai posedă trei mari calități: este ardeleancă, fană U2 și FC Barcelona. Aplauze! Adriana locuiește în Catalunia de ani buni și mi-am propus să văd cu ea de la fața locului următorul clasic de pe Camp Nou. Aproape imposibil de ales o poză cu Adri Uilacan, atât de frumoase-s toate.


Cel mai impresionant gest: deplasarea din regat taman până la Cluj a numitelor Eve, Mits și Oana, pentru a lua parte la lansarea cărții mele.

Cel mai onorant gest: Prezența Sandei Nicola la lansarea cărții mele, în calitate de invitat oficial, într-un moment în care noi nu ne întâlniserăm vreodată face to face. Și mai pot numi un gest onorant făcut de Sanda la adresa mea: atunci când m-a numit invitat permanent pe blogul ei. Am publicat însă doar două articole acolo apoi poezia s-a sfârșit, din motive pe care nu le cunosc, așa că senzația rămasă nu mai este prea onorantă. Dar nu-i bai deloc și nici nu acuz pe nimeni.

Cel mai bine documentat și devotat admirator: Patricia. Punct. Admiratoare a trupei U2, desigur. Credeți sau nu, eu sunt mic copil pe lângă ea. Am cunoscut-o la lansarea cărții mele și am devenit amici buni.

Persoana cu cele mai funky statusuri Facebook (ca să nu spun porno): este elvețianca Ioana. Am cunoscut-o tot la lansare practic, atât ea cât și Patricia câștigaseră un exemplar al cărții mele în cadrul unui concurs pe care l-am realizat în colaborare cu I Love Cluj. Apropo, asta ne duce la:

Cel mai tare proiect online al anului: I Love Cluj, care tocmai a depășit 63.000 de simpatizanți. Deci n-ar încăpea toți nici pe noua arenă națională. A fost (și rămâne) o inițiativă deosebită, care însă prezintă deja inevitabile fisuri, cum ar fi povestea de cancan dintre cei doi inițiatori ai proiectului (unul dintre ei fiind colegul meu de muncă), promovarea unor mesaje spam neverificate sau postările cu inimioare și prea mult sirop pentru gusturile mele. I Love Cluj mi-a promovat atât blogul, cât și pagina Facebook a cărții U2, la lansarea căreia a participat Andrei Mutu, omul cheie al acestui proiect. Pentru aceste lucruri le mulțumesc celor de acolo.

O nominalizare specială: se face la adresa Inei Vasile, care m-a menționat printre prietenii care i-au fost alături în 2010. O îmbrățișez cu drag, îi mulțumesc și îi spun că a fost totuși foarte indulgentă.

Cea mai eficientă descoperire IT: Win 7. L-am instalat prin mai 2010 și de atunci laptopul meu merge ca uns. Nu am mai dat nici măcar un singur restart din buton.

Cel mai hilar clip: numit și Maneaua lui Iisus, acest snippet live al noului stil "manele gospel" este realmente fascinant - râzi de nu mai poți apoi îi mai dai o dată play. Iar o să mă certe mama, care m-a sfătuit să nu mai pun astfel de mizerii pe blog nici măcar pentru a le ironiza.

Cea mai înțeleaptă decizie: să mă las de fumat. Au fost practic trei încercări: una în primăvară (m-a ținut 3 săptămâni), a doua în vară (m-a ținut 6 săptămâni), iar acum sunt băiat cuminte tot de 6 săptămâni și așa intenționez să rămân. Doar nu m-oi lăsa de fumat în fiecare anotimp, nu?

Cea mai curajoasă decizie: să mă mut la New York, într-un interval de timp incert dar poate nu chiar așa îndepărtat. Desigur, nu-s cu nimic curajos până nu acționez concret. Mulțumiri celor 4 prietene din New York care mi-au transmis toate informațiile necesare pentru a putea face un astfel de pas. Interesante versiunile diferite pe care le-au prezentat, trecute evident prin filtrul personal, deci subiective. Nu că ar fi ceva rău, nici vorbă. Iar acuratețea informațiilor nu poate fi pusă la îndoială.

Ce mai inspirată idee: acest premiu onorific se acordă la 3 fete, pentru 2 idei. Andreea și Anca (aka Whiterune și Mits) sunt cele care au sugerat să-mi numesc cartea "U2 - Tot ce nu poți lăsa în urmă", după ce vreo 3 ani cochetasem cu titlul "U2 - Sunete și sensuri". Iar sorella a tras de mine să mergem totuși la Roma într-un moment în care gașca se spărsese iar biletele la concertul U2 păreau pierdute definitiv. Am fost la Roma, a fost superb și acum câteva săptămâni ne-am recuperat și banii pe biletele luate online. Nu-i minunat? Și asta ne duce la:

Cea mai frumoasă amintire: excursia la Roma din toamnă și concertul U2 de pe Olimpico. O experiență perfectă, cu mult peste cea de la Viena din 2005, din toate punctele de vedere. Roma mi-a rămas în suflet, un oraș de Top 5 pentru mine.

From Roma, October 2010

Cea mai faină achiziție: chitara mea acustică Epiphone cutaway, botezată Jess. E mai timidă deocamdată și n-a cântat în public, dar am tras cu ea 4 piese proprii și vreo 25 coveruri - pe toate le puteți vedea aici.


Cel mai bun album ascultat: nu există așa ceva. Da, nu acord premiul ăsta. În 2010 nu m-a impresionat nimeni, nici măcar trupele mele de referință. Report pentru la anul. Locul 1 nu se acordă, locul 2 ar putea fi însă ocupat de albumul  Chicane - Giants. Rockerilor, dormiți?

Melodia anului: The End de pe noul album Kings of Leon. Ar fi putut fi Selfish MotherFucker a Urmei, dar am auzit-o prima dată în 2009, iar în 2010 Urma n-a lansat album, deși așteptam asta din martie. Așa că știm piesa asta doar live și încă nu o putem considera lansată oficial.

Triumful anului: am fost prezent pe stadionul din Gruia când CFR Cluj a câștigat campionatul. 

Cea mai frumoasă reîntoarcere: revederea cu stațiunea Neptun, după 6 ani, este locul care mi-a purtat verile de când aveam 3-4 ani. Tot la revederi am putea pune și Roma, după 10 ani, dar cum prima dată am fost doar pe fugă, abia acum pot spune că am cunoscut cu adevărat orașul.

Cea mai bună carte citită: Conversations with God, vol. 1, 2 & 3. Pe toate le-am citit de 4 ori. Adăugați la astea alte 5 cărți, scrise tot de Neale Donald Walsch. Extrem de înțelept scrise, mi-au răspuns la întrebări fundamentale și mi-au schimbat modul cum percep viața. Le-aș recomanda oricând, oricui, indiferent de religie, indiferent de naționalitate. Chiar și ateilor. Din punctul meu de vedere scrierile lui Walsch reprezintă noua spiritualitate, o evanghelie modernă, lipsită de dogme, frică sau constrângeri, oricând de preferat Bibliei. Mă bucur că am dat acele cărți mai departe și ele deja au o influență semnificativă în viața altor oameni. La anu', adică foarte curând, vom mai povesti despre 2 cărți scrise de Neale.

Profesional: am învățat ce bine este să pleci de la un loc de muncă fără să trântești ușa, ci cu o strângere de mână. Peste 5 luni acea ușă s-a deschis iar.

Doamnelor și domnilor, poate nu realizați, dar mâine încheiem primul deceniu al noului mileniu. Dacă pentru mine 2010 a fost un an sărac din punct de vedere al aparițiilor muzicale, anii 2000 au fost însă realmente extraordinari, iar melodia care consider că definește perfect acest deceniu, fără a avea rival, este Coldplay - Clocks. Acești 10 ani sunt povestiți și condensați în notele genial-banale de pian și în orga bântuitoare din fundal, în timp ce chitaristul Jonathan Buckland trage cortina peste un deceniu fulminant cu acel riff magnific din final.

Petrecere frumoasă mâine noapte, o nouă decadă minunată vă doresc și mulțumiri pentru că urmăriți acest blog cu profunzimile și copilăriile lui. Mulți ani de neuitat!

Tuesday, 28 December 2010

A fost un Crăciun minunat



Deși pe fugă, am reușit să-mi revăd rudele dragi, în deja clasicul meu tur de forță prin Câmpina, Ploiești și București. Moșul a fost mai spectaculos ca niciodată iar finuța / nepoțica Sabina, zisă și Bubu, a crescut semnificativ de când n-o mai văzusem. Unde mai pui că ieri mi-am revăzut, după 12 ani sau poate chiar mai bine, două foste colege de generală: Cristina și Diana. Apartamentul din Ploiești arăta minunat, iar în timp ce intram în Câmpina, locul care va rămâne centrul Universului pentru mine indiferent câte Clujuri și New Yorkuri voi mai descoperi, la Magic FM un domn pe nume Chris Rea ne cânta despre driving home for Christmas, with a thousand memories.
Azi am revenit la Cluj, mulțumit, recunoscător și regenerat.

Monday, 27 December 2010

A fi -> a face -> a avea

Asta-i ordinea corectă, dar majoritatea dintre noi o inversează. Ne spunem că atunci când vom avea ceva (ex. bani), vom face altceva (ex. vom călători) și vom putea fi cumva (ex. fericiți). În realitate este exact pe dos, chiar dacă ne este greu să acceptăm pe moment: ești ceva (alegi pur și simplu să fi), apoi faci cutare lucru și inevitabil ajungi să ai ce-ți lipsește, ca o rezultantă a însuși faptului că ești într-un anume fel. Fericirea, de exemplu, este o stare de spirit, o alegere, nicidecum o consecință a anumitor evenimente sau posesiuni. Poate vom detalia această fundamentală idee în curând, până atunci o puteți încerca în viața de zi cu zi. 
Am dat azi peste acest articol și m-am bucurat să văd că și alții cred în aceste principii și scriu despre ele. E drept, în articol se vorbește mai mult sau mai puțin despre clasicul "să fim mai buni de Crăciun și nu numai," dar principiile expuse acolo (a fi vs. a avea) sunt extrem de adevărate și importante și pot fi aplicate cu succes chiar și în latura "egoistă" a existenței fiecăruia.

Friday, 24 December 2010

În drum spre casă, cu un cântec în traistă


Când voi citiți rândurile astea eu sunt în tren spre Ploiești. Ajung acasă chiar în ajun. Bradul e gata, după cum vedeți. Aseară am mai inventat o piesă, simplă, fără chestii profunde, în care am plasat o situație pur ipotetică și deloc personală în actuala atmosferă de sărbătoare care ne învăluie, fie că unora le place sau nu. Compus și tras pe loc, în artistica mea garsonieră din Mănăștur.

REPLAY

Colored lights turn on the city
The jolly season's on its way
Oh my God, you look so pretty
As I turn to you and say

Despite your treason
We might replay
A warmer season's
Gonna bring me back some day

Despite your reasons
What can I say
A warmer season's
Gonna bring me back some day

Goin' back home to my old town
Deserted places left behind
Never ever wanna let you down
I guess I am a little blind

Thursday, 23 December 2010

Și ce-ai rezolvat sărind, stimabile?

Din punctul meu de vedere absolut nimic, din contră chiar. Nenorociții aflați la putere vor continua să facă același lucruri, nestingheriți. Copiii tăi vor avea un tată accidentat, fizic și psihic, cu siguranță și mai inutil decât era (sau decât se considera el) până acum. Din fericire n-ai murit și nici nu ai paralizat, că atunci am fi discutat chiar în alți termeni. Presa va profita de gestul "eroic" și va face bani și audiență pe spinarea matale. Latrina 3 (pe care probabil ai consumat-o excesiv până acum și iată, ți-a dăunat grav sănătății) va jubila și va vorbi și în continuare despre o Românie mult mai apocaliptică decât este ea în realitate, de la înălțimea unor salarii de tocșoiști de multe mii de euro.
Ai câștigat doar o pagină Facebook și mulți fani inocenți, ușor impresionabili, săraci cu duhul și dezorientați în alegerea unor modele eficiente. Dar ai atras și comentarii care nu-s neapărat de acord cu saltul tău sec, cum ar fi acesta:

"Destept om... Avea un copil bolnav si salariu mic, asa ca s-a aruncat de la balcon...
Acum nevasta-sa o sa aiba un copil bolnav si un sot facut bucati si cu mintea vesela.
In alte tari, cei care nu castiga suficient, cauta un job part time, la noi se arunca de la balcon pentru ca nu se strang destui bani la bugetul de stat.
Asta e Romania... In alte parti oamenii isi dau foc pentru libertate, la noi se arunca de la balcon pentru ca nu au bani.
Daca nu esti in stare sa castigi suficient pentru a-ti creste copiii, nu-i face. Nu te obliga nimeni sa procreezi.
Or sa ma injure multi, dar gestul asta e pur si simplu gestul unui idiot. Ca mai toti romanii, a ales sa fuga de responsabilitate si sa dea vina pe altii."

Excelent spus, autorul acestui text de pe hotnews.ro mă scutește de alte comentarii.

Wednesday, 22 December 2010

Câteva idei despre comunism

Ele nu vin de la un expert în politică sau sociologie, nici pe departe, ci încerc doar să fac câteva observații de bun simț zic eu, precum și o scurtă abordare din punct de vedere spiritual a acestui concept. Sau a unor derivate ale lui. Nu mai e de mult timp o știre că foarte mulți români regretă perioada comunistă. Ultimul sondaj realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie ne oferă următoarele rezultate:
  • 45% dintre români consideră că ar fi trăit mai bine dacă nu avea loc revoluția
  • 61% consideră că o duc mai prost ca înainte de 1989
  • doar 24% spun că trăiesc mai bine acum
Marja de eroare ar fi de 2,7%, dar eu deja am îndoieli în privința ei, atunci când citesc următoarea inepție: "Studiul a fost realizat pe un eşantion de 1.476 indivizi de 18 ani și peste". Păi cum adică de 18 ani și peste? De ce ai lua în calcul părerile unor oameni care nici nu erau născuți la Revoluție, doar în funcție de ce au auzit de la alții? Chiar și eu, care aveam 11 ani la acel moment, nu mă consider îndreptățit să răspund unui astfel de sondaj, pentru simplul fapt că nu eram suficient de matur pentru a-mi forma convingeri 100% personale și nu trăiam practic direct în realitatea acelor vremuri. Probabil că acest sondaj ar fi fost mai elocvent dacă ar fi intervievat oameni de la 40 de ani în sus, dar paradoxal nu cred că acele procente sunt foarte eronate. Hai, nu o fi 2,7% marja, o fi 5, 6, 7%...dar concluziile tot acelea sunt. Le vom enumera în continuare, cu precizarea că există o diferență între a formula păreri despre adevăruri general știute și a răspunde la un sondaj din perspectivă 100% subiectivă. Fac această precizare pentru a nu fi acuzat că paragraful care urmează se bate cap în cap cu acesta care tocmai se încheie.

Așadar: poporul român uită repede. Preferă să primească gratis un loc de muncă, o casă și...cam atât, dacă îmi aduc aminte bine, dar să nu aibă mai nimic altceva. Preferă lipsa libertății (și multe alte lipsuri) lipsei lucrurilor elementare pentru care trebuie să dea din coate în capitalism. Preferă să fie asigurat la bază, deși lipsit de posibilitatea de a se devolta. Preferă reprimarea și dictatura violentă, reală, acestei "dictaturi" din ziua de azi, care este decretată doar de către posturi gen Latrina 3. Și încă o concluzie: românul e prost, mai exact individualitatea gloatei, diviziunea spiritului de turmă, unitatea X numită român, e proastă, relativ la dorința fiecărui individ sau societate de a evolua. Pentru că nu așa te îndrepți înainte. Și putem continua cu exemplele. Dar ne vom axa acum pe o altă idee, aparent opusă, dar nu chiar. Mai degrabă o cale de mijloc.

Există multe voci care spun că de fapt comunismul a fost o invenție excelentă, dar prost implementată. Nu judec această afirmație în ansamblu, dar sunt de acord că anumite concepte pe care rasa umană le-ar numi comuniste ar prinde de fapt foarte bine într-o societate elevată. Spun unii (și nu intru în detalii că n-are sens) că în acest Univers există civilizații evoluate în care nu există muritori de foame, la propriu, și nici conceptul de proprietate. Repet: nu există conceptul de proprietate. În general vorbind, aia privată nici nu mai încape în discuție. Știu cât de utopic sună asta inițial pentru anumite urechi (sau anumiți ochi). Doar vă invit să vă gândiți cum vi s-ar părea o societate în care fiecărui individ îi este garantat minimul necesar de hrană, medicamente, adăpost etc. pentru supraviețuire, pe o planetă în care este de ajuns pentru toți. Și unde fiecare este liber să se dezvolte apoi cât de mult dorește (spre deosebire de ce-ți oferă o societate comunist-dictatorială). Credeți-mă pe cuvânt, primul meu impuls este exact același cu al vostru: "Da' de ce să câștige ăla cele necesare traiului chiar dacă nu face nimic pentru asta?" Ei bine, o vietate elevată spiritual ți-ar putea răspunde: "De ce nu, atâta vreme cât este de ajuns pentru toți iar tu oricum te poți dezvolta și poți obține mult mai mult dacă vrei?" Ideea că milioane de copii mor de foame sau de la o simplă mușcătură de țânțar în secolul 21 este mega-aberantă. Și nu liderul trupei al cărei mare admirator sunt mi-a spălat creierul să gândesc așa. Sunt chestii elementare, pe care sub o formă sau alta le simte orice suflet de pe planetă. Repet: sună utopic să încerci implementarea unui astfel de sistem acum, în acest moment al planetei și ținând cont de nivelul spiritual al celor care o populează. De fapt chiar este utopic. Însă diferența între noi și ei (oricare ar fi aceștia, chiar dacă sunt doar produsul imaginației unora) este că dintre noi doar un procent infim se gândește la așa ceva, în schimb la ei toată lumea o face. Și chiar aplică asta în societatea lor, la nivel general sau în viața de zi cu zi, pe principiul "toți suntem unul". Comunism? Chiar nu mă interesează etichetele. Probabil vor mai trece secole până când se va ajunge acolo (dacă se va ajunge) și pe planeta noastră. Dar ca orice chestie din Universul ăsta, trebuie să înceapă ca un gând, ca o idee.

Tocmai v-am prezentat această idee, așa stângaci cum m-am priceput. Depinde de voi dacă sau cum o veți rumega. Până una alta, umanoizii numiți români (unii chiar mândri posesori ai acestei naționalități, cică) jelesc după un tip de comunism care cu siguranță nu a însemnat evoluția nimănui. Dar, așa cum am mai spus-o, fiecare popor are soarta pe care și-o merită, iar poeții romantico-patrioți din noi încă își mai apară sărăcia și nevoile.

Monday, 20 December 2010

Am scris un nou cântecel (Where the World Ends)

Weekend-ul ăsta m-am jucat la chitară și am scris o piesă despre o imagine care-mi apare uneori în minte:  ajungi undeva departe, te trezești la sfârșitul unei călătorii, la capătul lumii poate, doar tu cu ea, cobori să iei micul dejun, bei o cafea și citești ziarul local, chiar dacă nu te interesează știrile, admiri oceanul și uiți de lume pe termen nedeterminat. Australia, Noua Zeelandă, Hawaii poate, Caraibe, Africa, America de Sud...
Cum nu eram familiar cu versurile (încă nu le știu pe dinafară) am fost cam nesigur cu piesa iar la un moment dat mi-a intrat screensaver-ul, așa că a trebuit să dau de mouse (autenticitate și amatorism în același timp), dar mă bucur că am descoperit în mine cuvintele astea care-mi plac tare.

WHERE THE WORLD ENDS

There's a bar at the end of the world
Where the sea salt blends the coffee flavor in your nostrils
The daily paper feels so fresh, you already miss her flesh
Waiting for you in the warm sheets like a savior

I think I'll have a beer
And leave the world behind
At least for one year
We'll be denied, forgotten by all mankind

The sand becomes a quick friend of her toes
As the wind draws reasons in her hair (for me to never leave)
We came here in a rush, just pulled our own straight flush
Making luck and turnin' it into a prayer

I think I'll have a beer
And leave the world behind
At least for one year
We'll be denied, forgotten by all mankind
It's about time, my dear
To act like you don't mind
Yeah, come grab a beer
Won't be in touch, we've so much resigned

There's a bar at the end of the world
Where the sea salt blends the coffee flavor in your nostrils
The scrambled eggs feel so fresh, you can only pay by cash
Then go back and wake her up like a savior


Sunday, 19 December 2010

Fără clasice de data asta

V-ați lămurit data trecută că-s un cocalar care nu prea gustă filmele clasice, așa că dacă n-ați fugit încă, hai să revenim la filmulețe mai ușoare. Sau poate nu chiar.
  • The Town. Ce pot spune, Ben Affleck has done it again: scenariu, regie, rol principal, toate excelent făcute. The Town este denumirea dată de localnici cartierului Charlestown, din Boston, renumit pentru infracționalitatea ridicată și mai ales pentru jafurile date la bănci. Filmul mi-a adus aminte de celebrul Heat cu Pacino și de Niro și, la fel ca atunci, nu știi cui să-i ții partea, infractorului sau polițistului. Alături de Affleck apar Jon Hamm (Mad Men), splendisima Rebeca Hall (Vicky din Vicky, Cristina, Barcelona) și Jeremy Renner, nominalizat la Oscar anul ăsta pentru The Hurt Locker. Apropo de premiile Academiei, pariez pe filmul ăsta la anul în februarie, sigur va fi nominalizat cel puțin o dată.
  • Takers. Același subiect, aceleași echipe: gașca de hoți care dă găuri la bănci și poliția de partea cealaltă. Acțiunea are loc în luxosul LA iar printre actori îi avem pe Matt Dillon, Paul Walker și pe interesantul Hayden Christensen (New York, I love You) - de urmărit pe viitor.
  • The Next Three Days. Văzut la cinema, plăcut mult. Elizabeth Banks o joacă pe soția lui Russell Crowe, care intră accidental într-o mare belea și implicit la răcoare, de unde soțul încearcă s-o salveze (ilegal, după ce modalitățile legale se dovedesc ineficiente). Foarte faină este și piesa Mistake a lui Moby, aflată pe soundtrack.
  • Unstoppable. Film pur de acțiune, fără alte inflexiuni, chit că-l avem pe Denzel Washington printre actori. Un tren încărcat cu chestii explozibile scapă de sub control și trebuie oprit, înainte să distrugă un oraș. Merge, așa de weekend.
  • A Dog Year. Un film simplu (în sensul frumos al cuvântului) și impresionant, pentru iubitorii de câini (sorella mi-a recomandat și Marley & Me).  A fost tras de Jeff Bridges în 2009, adică același an cu Crazy Heart, film ce i-a adus Oscarul. Jeff joacă și aici un artist care-și caută din nou chemarea și inspirația, de data asta scriitor, nu cântăreț.
  • Saw VII. Măiculiță, nu se mai termină serialul ăsta. A ajuns relevant doar pentru cei pasionați de mațe și creieri, că în rest e aceeași fază, pe loop parcă, cu multe elemente trase de păr. Cum ar spune o replică din comedia mea preferată, Liar Liar, only out of morbid curiosity I allow this freak show to continue...La cinema îl puteți vedea 3D (dar oare de ce ați face asta?)
  • Devil. Un horror setat într-un skyscraper din Philadelphia. Unii rămân blocați într-un lift și descoperă că printre ei e...dracul. Gol sau negol, vedeți voi.

Saturday, 18 December 2010

ATB - Twisted Love

În zilele în care renunțăm la rock și fierbem vin și țuică pe care le servim în sunet de colinde, ATB ne plimbă în Africa de Sud, cu noul clip al noului său single, care sună fascinant, așa cum ne-a obișnuit. Fiind cel mai interactiv artist pe care îl urmăresc pe Facebook, ATB a postat și imagini din excursia în Africa, (cred că) le puteți vedea aici.

Vedetele tot vedete rămân

Dacă te uiți în DEX, vei găsi vedeta definită în special ca fiind artistul celebru sau sportivul de mare talent sau popularitate. Există însă o altă definiție care îmi place mai mult: "Persoană care se impune în mod intenționat într-un domeniu de activitate" (deși nu-s de acord cu partea legată de intenție - sunt oameni ajunși vedete și fără o intenție fățisă). Avem și un sens peiorativ cu care se folosește termenul de vedetă și acesta va fi prezent în acest articol, unde mă refer mai degrabă la ceea ce numim o persoană publică, dar care pentru omul de rând se consideră sau se comportă ca o vedetă, conștient sau nu.

Am cunoscut de-a lungul timpului mai multe astfel de persoane. Greșeala pe care am făcut-o de fiecare dată a fost să confund relația vedetă - admirator cu una de prietenie. Rareori spre deloc e cazul de așa ceva. Distanța dintre scenă și spectator este exact ceea ce este: o distanță. Lucrurile evoluează de regulă de la "ha, ce de gașcă e, un om ca toți oamenii (ceea ce chiar e), fără figuri" la "hmm e de fapt un om ca oricare altul dar pentru el eu sunt fanul, el e vedeta, așa percepe el treburile, asta e relaționarea". 
Cam aceștia sunt de fapt termenii. Nu spun că ar fi ceva greșit până la urmă. Devine aiurea doar dacă vedeta se dă mai mult decât este de fapt, dacă îți înșeală așteptările pe care tot ea ți le crează, dacă nu îți răspunde când o cauți și așa mai departe. Există deosebiri fundamentale între un prieten adevărat și o vedetă pe care se întâmplă să o cunoști, chit că vorbiți la telefon, vă aveți pe mess și pe Facebook și ați băut deseori beri împreună. Iată câteva dintre ele.

Prietenul este întotdeauna interesat de tine, de ce mai faci, de cum o mai duci, de cum te mai simți. Vedeta este interesată doar ca tu să consumi în mod constant produsul artistic, mediatic sau de altă natură pe care ea îl produce sau, eventual, să participi la producerea sau comercializarea lui.  
Prietenul îți răspunde întotdeauna la telefoane și la mesaje, vedeta doar la cele care sunt legate de instituția pe care o reprezintă sau la cele care o implică pe ea ca vedetă. Îți poate răspunde la orice mesaj doar în perioada în care tu îi poți fi de folos cumva.
Prietenul te sună să te scoată în oraș, vedeta anunță de fiecare dată că va face asta dar nu o face niciodată.
Prietenul te ascultă când vorbești, la modul pur, interesat și dezinteresat (dacă vă prindeți  de această dicotomie). Vedeta de abia așteaptă să închei ca să vorbească ea și să te folosească pe post de aspirator al defulărilor ei. 
O vedetă criticată uită tot ce ai făcut pentru ea în trecut și se dezice imediat de tine, un prieten criticat se poate gândi că ai dreptate și că-i faci un bine. Vedetei îi plac pupincuriștii și yesmanii, unui prieten nu.
Prietenul se scuză chiar și când nu a greșit, vedeta  în schimb n-are scrupule și te folosește până la uzura maximă, apoi dispare brusc din peisaj.
Pentru vedete a interacționa cu tine este doar marketing. Aparenta prietenie este doar un camuflaj.

Friday, 17 December 2010

Șefisme, muisme și arte marțiale

Orice mucea se crede șef, la rândul său, în ierarhia infinitului. Până și femeia de serviciu se poate crede șefa măturii, în cazul în care posedă tot atâta creier ca și lemnul din care e făcută coada acesteia. Combinația dintre batjocura primită de sus de la șeful direct și impresiile de importanță pe care o persoană le are poate fi periculoasă și extrem de deranjantă pentru subalternii acesteia (sau, mai grav, pentru cei care nici măcar nu-i sunt subalterni, decât în imaginația persoanei respective). 

Astfel de specimene există la fiecare loc de muncă, aproape fără excepție. Ideea e să nu-i lași să te calce pe cap și să le răspunzi într-un stil judo, folosindu-te chiar de tonul și de argumentele lor pentru a-i pune jos. Dacă nu faci asta din primul moment în care ești călcat pe coadă, vei fi marcat definitiv drept ăla bun la toate, naivul, bunul încasator, fraierul oricând gata pentru a mai primi o sarcină ce nu-i aparține sau doar o simplă muie. Pe de altă parte, există și un avantaj. Când lumea te crede naiv, lasă garda jos în ceea ce te privește. Și ajungi să profiți de asta chiar fără intenție uneori. Este amuzant și interesant să descoperi tot felul de caractere ipocrite sau duplicitare atunci când măștile cad. De asemenea, este amuzant să realizezi cât de pompos sună joburile colegilor tăi sau cele ale conexiunilor de pe LinkedIn, raportat la ce fac ei într-adevăr. Nu mai pot cu managerii ăștia, mulți administrând un departament format doar din ei înșiși, care nici nu produce nimic pe deasupra. Dar ei manageriază, neicușorule, și par extrem de bazați din cv-uri și din profilurile online.

Hai să revenim de unde am plecat. Puțină atenție vă rog: strategia judo pe care o recomandam mai devreme nu trebuie confundată cu răspunsul prin aceeași monedă. Asta ar rezulta într-o luptă K1 care ar oferi atacatorilor noi argumente incriminatorii (și de data asta poate chiar reale). Ideea este să-ți faci adversarul cu calm, demontându-i argumentele și sugerându-i elegant că însăși folosirea acelor argumente sau a unui ton agresiv a fost de rahat. Și nu răspunde niciodată la cald. Cea mai bună abordare se va revela unei minți limpezi. Sunt de regulă un timp impulsiv, dar abordarea de mai sus mi-a adus până acum cele mai mari beneficii.

Susține-ți cu încredere punctul de vedere și nu te lăsa intimidat de acești așa-ziși coioși, pentru că nu au absolut nimic asupra ta. Nici chiar cel mai mare și mai agresiv șef nu te deține cu nimic - cel mult îți controlează contractul de muncă pe care îl poți rupe oricând și semna cu altcineva. Adu-ți mereu aminte, în orice context, nu doar în cel legat de job: ce ai produs o dată, vei produce și a doua oară. Și a treia oară. De unde a venit o chestie, va veni mereu și a doua. Te-ai adus pe tine însuți până în acest moment, deși de mii de ori te-ai îndoit că vei putea face asta. Și iată-te aici. Tu ești întotdeauna sursa, nicidecum recipientul.

La final țin să menționez un paradox: lucrez cu cel mai vulcanic șef pe care l-am avut vreodată dar el nu m-a deranjat cu mai nimic până acum, spre deosebire de unii colegi care se dau mai șefi decât el.

Thursday, 16 December 2010

Draci, neșansă și ghinion

Cine mă are pe Facebook a putut remarca pronosticul meu înainte de Napoli - Steaua. Am spus că vom pierde. Așa a fost, gol în minutul 93. Cu un egal mergeam mai departe în primăvara Europa League. După meci am frecat un pic canalele. Am aterizat și pe jesepe, nu o mai făcusem de mult. Naum deja îl avea prin telefon pe Gigi. Ce surpriză! Și ce credeți că ne spunea atoateștiutorul? "Dacă pierzi în minutul 93, nu prea are cum să fie de la Dumnezeu. Eu cred că Dumnezeu nu se bagă la fotbal, deci clar a fost dracul." Geambașu e și el în studio și, din bun simț, nu comentează un asemenea discurs halucinant. Naum e moderator și simte că trebuie să spună ceva, așa că adoptă o mufă profundă și spune "Hmm la câți bani sunt în fotbal, e foarte posibil să se bage și dracul, așa e." Dar de ce (și semnalez a 3-a oară asta pe blog în ultima vreme) sumele mari de bani sunt asociate cu Satana, măi Naumule care ești tu Naum? Păi pe principiul ăsta Gigi e ghiavolu' în persoană. Asta ca să ne aplecăm doar asupra unei singure elucubrații din cele prezente în cadrul de mai sus.
Dar schimbăm acest cadru și ajungem pe sport.ro. Aici este președintele-paiață numit Duckadam. El o dă cu șansa și neșansa. Pronunță de minim 3-4 ori cuvinte din această familie morfologică. Apoi apare Lăcătuș, care invocă ghinionul, apoi o dă în clasicele dacă și parcă. Nimeni nu spune ceva despre jocul bășit și chinuit din cele 6 meciuri jucate în această grupă. Nu mai rezist și sting tv-ul.
Teme de meditație: de ce e satanic banul? Personal nu înțeleg asta. Și de ce este vorba de ghinion când iei gol în ultimul minut? Dacă luai gol în primul minut nu mai era ghinion? Care e diferența? O poate explica vreunul, ieșind din stereotipia asta care se preia din gură în gură? Eu nu cred în ghinion, nici în noroc. Am explicat foarte clar de ce. Nu cred nici în draci. Dar pentru cei care cred, propun o cântare pentru exorcizare.

Wednesday, 15 December 2010

Visca Barça! (elogiu adus celei mai frumoase echipe)

Din fericire știu că măcar două fete îmi citesc articolele sportive și în special pe cele despre Barcelona: mă refer la Ina și la Adriana (suporter catalan de la fața locului). Iar despre Barça este musai să vorbim într-o perioadă în care formația catalană doboară record după record și seduce total prin calitatea jocului prestat, această combinație letală dintre datele statistice și impresia artistică făcându-i pe mulți (inclusiv pe mine) să considere FC Barcelona de acum (sau cea a ultimilor 4-5 ani, ca să extrapolăm și să-l prindem și pe Ronaldinho) drept cea mai frumoasă dar și cea mai bună echipă de club de fotbal din istorie. Chiar și Johan Cruyff afirmă asta despre echipa lui Messi, Xavi și Iniesta. Hai pentru început să punctăm câteva dintre recordurile acestei echipe (multe dintre ele realizate chiar în acest sezon) apoi să ne delectăm cu ultima lor victorie din campionat.
  • Este singura echipă din Europa care din anul (atenție) 1955 nu a lipsit nici măcar un an din competițiile continentale.
  • Este singura echipă din Spania care a câștigat, în același an, tripla Campionat-Cupă-Liga Campionilor (2009).
  • Este singura echipă din lume care a câștigat toate trofeele posibile într-un singur an (6): pe lângă cele 3 de mai sus, Barça a mai cucerit Supercupa Spaniei, Supercupa Europei și Campionatul Mondial al cluburilor, tot în 2009.
  • Este primul club din ultimii 21 de ani care oferă podiumul celui mai prestigios trofeu individual din fotbalul mondial, Balonul de Aur. Anul acesta se va decide între Iniesta, Xavi și Messi. În 1989 a fost o afacere internă la AC Milan: Van Basten, Gullit, Rijkaard.
  • Cu două sezoane în urmă a realizat recordul de goluri înscrise în deplasare în campionatul Spaniei: 44, apoi pe cel al numărului total de puncte: 99, în sezonul trecut. Tot anul trecut au avut și cel mai bun golaveraj (+74).
  • În ultima etapă (aveți rezumatul mai jos) au doborât recordul de pase într-un meci din Primera Division (938). Precedentul record era tot al lor. Atenție la triplul un-doi (botezat tuya-mia) dintre Alves și Messi, ce a rezultat în gol.
  • La fel, în ultima etapă din Champions League de data asta, au doborât și recordul all time de pase din această competiție (971).
  • În această toamnă au avut cel mai bun început de sezon din istorie (13 victorii, un egal, o înfrângere) și o medie de peste 3 goluri pe meci, ceea ce o face pe Barcelona cea mai ofensivă echipă a Europei. Asta în condițiile în care echipa de bază nu are niciun atacant de careu (Villa maravilla joacă în bandă). 
  • În meciurile oficiale jucate în ultima lună, Barça a marcat 28 de goluri, fără să primească vreunul!
  • Actuala echipă a câștigat ultimele 4 meciuri cu Real Madrid, o altă serie fără precedent în istoria de peste 100 de ani a acestei rivalități.
  • În acest sezon, exceptând jucătorii de la echipa de tineret, Barça are un lot foarte redus (19 jucători). Iată o altă dovadă a fotbalului total: 18 jucători au marcat cel puțin un gol în acest sezon.
Destul cu cifrele. În primul rând e artă. Priviți. 

Tuesday, 14 December 2010

Afară e frig, luați-vă și fesele cu voi

Un fes, două fesuri. O fesă, două fese. No bun, ăla care a lansat expresia din titlu se gândea la fesuri și, mai grav (sau mai amuzant), e că n-a zis-o la mișto, ci pe bune. În fine, ideea e în felul următor: nu pot înțelege oamenii care în plină iarnă, pe un frig care-ți paralizează creierașii, umblă cu capul gol, de parcă ar fi Iron Man. Ger, ploaie, lapoviță, ninsoare, you name it, ei sunt cu capul gol (sau descoperit, dacă vreți) și cu urechile țepene, mai roșii ca la prima întâlnire. Am doar două posibile explicații pentru această bravură stupidoidă:

1. Consideră că le stă prost / funny / bizar cu fes / căciulă / șapcă  / glugă și, din jenă, preferă să se dea Chuck Noriși imperturbabili în fața capriciilor vremii.
2. Nu vor să-și strice frizura / coafura (aici intră în special doamnele) și astfel aleg să rămână frumoși / frumoase dar cu creierul congelat.

În ambele situații este vorba de prostie și nimic altceva. Nu pot să cred că la minus țânșpe grade ție nu ți-e frig sau dacă ninge preferi să te ude-n cap. Nimic pe cap, nimic în cap. Brrrrr.

Class of '93

Aseară mi-am regăsit o fostă colegă. Nu de muncă. Nici de facultate, nici măcar de liceu. Am fost în aceeași clasă între 1989 și 1993, în gimnaziu. Adică acum 17 ani  - și când spui cifra asta parcă te minunezi puțin. Copiii care se nășteau atunci au acum propriile povești de dragoste, fumează, fac sex și se pregătesc de bac. Cum am dat de Cristina? Foarte simplu. Am reauzit All That She Wants de la Ace of Base și am avut un flashback. Această piesă a fost power play la banchetul nostru din '93, la finalul clasei a 8-a. Atunci cred că de abia aflasem că nu barza aduce copiii și tot atunci erau la modă jocurile alea cu ghicitul mâinii în care era moneda, urmat de un pupic pe obraz, când dansam. Am avut un crush pe Cristina atunci, dar eram extrem de timid. Asta avea să mă țină (timiditatea, nu crush-ul) pe tot parcursul liceului, unde am fost din nou colegi, nu însă de clasă. 
Dar să revin și să dau sens poveștii. Piesa celor de la Ace of Base mi-a reamintit de ea, așa că am dat rapid un search în imensa bază de date numită Facebook. Mă întrebam dacă mai are același nume de familie. Da, era același, iar în poză ea apărea neschimbată. Ne-am repus în atingere iar mesajele au început să curgă. În profilul ei am redescoperit și alți foști colegi. Am sărit repede la numerele de telefon apoi la YM. E planificată și o revedere în carne și oase de Sărbători, când eu trec prin regat. 
Cristina e fascinată de New York din clasa a 4-a, așa că iată încă un subiect pe lângă multe altele existente deja. Voi celebra reîntâlnirea cu ea prin melodia care a mai fost aici și în 2007, după revederea de 10 ani de la liceu. Videoclipul ei prezintă imagini în mișcare cu cei care au alcătuit promoția 1975 a unui liceu din Raleigh, Carolina de Nord, suprapuse peste fotografii ale acelorași persoane, în timpul liceului, cu 18 ani mai devreme. Cam  aceeași distanță în timp pe care o pomeneam și eu la începutul acestui articol. Celebra melodie este cântată de o trupă numită The Connells, din același oraș american, Raleigh. Pentru a închide cercul similitudinilor, să spunem că piesa a fost lansată în 1993.

Monday, 13 December 2010

Cadouri în avans

Vineri, după ce-am ieșit de la muncă în mijlocul unui Cluj aflat în plină ninsoare, am fost să plătesc două facturi apoi să-mi fac două cadouri de Crăciun. Iată cum arată primul:



Din categoria "am dat în mintea copiilor la bătrânețe", am achiziționat un gamepad Logitech Rumblepad 2, cordless, care are două meniri: protejarea tastaturii laptopului, care nu e făcută pentru jocuri, dar mai ales înlesnirea comenzilor (l-am testat pe Fifa și PES și poți face multe giumbușlucuri, ideea e că ai nevoie de timp să te acomodezi cu această jucărie).
De la magazinul Play am luat un set noi de coarde pentru chitară, uimit fiind cât de mult s-au ieftinit (un set D'Addario light doar 21 de lei?!) Așa că sâmbătă am pus-o pe Jess la treabă, după cum puteți vedea mai jos. 
Salutări din înzăpezitul Cluj, care ieri arăta așa. Și nici azi nu-i prea diferit. Mă duc să revăd Irish Music Pub la un capuccino.

Cel mai frumos oraș din țară e gata de Sărbători

Imaginile din clipul de mai jos au fost surprinse sâmbătă. În ultima secvență intrați în Mănăștur, venind din centru, exact ca în traseul meu zilnic. Ne auzim din nou mai pe seară.

Sunday, 12 December 2010

Clasicele nu e de mine

Mda, clar. Sunt țăran, cocalar, ce vreți voi. Am recomandat sute de filme (probabil bat chiar spre o mie) în cei 4 ani de existență ai acestui blog și mă dau cinefil rotund amator, dar este evident că nu-s bun de nimic. Să vă explic. Mi-am propus în ultimele săptămâni să văd 3 filme vechi, mari clasice, care până acum îmi scăpaseră. Concluzia: la unul n-am rezistat decât 40 de minute (ajungând la durata asta din 3 încercări chiar) iar celelalte două nu m-au impresionat. Dar hai să le luăm pe rând.

Breakfast at Tiffany's (1961). Vai, de când doream să-l văd... Pentru un obsedat de New York, totodată mare pasionat de filme, era musai, știu. Băi, ce să zic, era să renunț pe la jumate... Ok, fain, nu pot spune că mi-a displăcut total, dar nici nu m-a impresionat cu nimic. Poate și pentru faptul că genul ăla de femeie jucat de Audrey Hepburn mă scoate efectiv din minți. Am avut așa ceva, nu merci, bine pa. Filmul ăsta mi-a adus aminte de Barefoot in the Park, un alt clasic care m-a dezamăgit (sau pe care, mai exact spus, îl consider supralicitat). Povestea, acțiunea, chiar și actingul, nu m-au entuziasmat. E drept că pe la finalul filmului am fost un pic impresionat de Audrey și de mâța aia plouată a ei, dar fără să mă încordez pot numi pe loc vreo 5-6 filme (văzute doar anul ăsta) care m-au atins mai mult decât micul dejun la Tiffany.

La dolce vitta (1960). Deci mi-am spus: Roma, Fontana di Trevi, Marcello Mastroianni... o să mă rupă filmul ăsta. Din nefericire la el făceam referire mai devreme când am spus că am rezistat doar 40 de minute. Nu mai insist cu detalii. Am reușit să prind celebrul moment când Marcello și Anita Ekberg se bălăcesc în Fontana, remarcând (fără nicio doză de ironie) că pe vremea aia nu te sălta nimeni dacă intrai în fântână și nici nu era țipenie de om în zonă. Sau poate așa e filmul. În zilele noastre, la orice oră, la Fontana di Trevi abia găsești loc să șezi în fund pe undeva, pentru că lumea vine buluc cam în felul ăsta, prin urmare e mare minune că am reușit să mă trag într-o poză cu Fontana fără să am pe nimeni în fundal. Scena cu Mastroianni și Anita Ekberg din La dolce vitta a sporit însă exponențial celebritatea acestei fântâni superbe. 

Casablanca (1942). Ei bine, ăsta merge. Dar nu la modul în care să-l consider (și eu, ca majoritatea) unul dintre cele mai mari filme din istorie. De fapt, știți cum e, chiar aceste verdicte și aprecieri majore cred că produc deservicii unor filme, pentru că le vizionezi cu așteptări foarte ridicate apoi, deși filmul e bun, nu e atât de mare pe cât te așteptai și ajungi să-l consideri un fâs. Vezi recentele exemple numite Avatar și Inception.  Și poate că un film nu este bun doar pentru că spun alții că e bun sau pentru faptul că e vechi. De la a fi un clasic recunoscut de toată lumea până la a fi gustat de către toți este o distanță destul de lungă.
Casablanca m-a fascinat prin faptul că este un film despre al Doilea Război Mondial filmat chiar atunci, în timpul războiului. Multe replici din film au rămas celebre și se folosesc și astăzi, iar stilul lui Humphrey Bogart (socotit the greatest male star in the history of American cinema chiar de către Institutul American de Film) a fost (și va fi) copiat vreme de decenii. Încă o treabă: dacă te-ai lăsat recent de fumat sau dacă ai de gând s-o faci, Casablanca nu îți este recomandat - Bogart fumează practic în fiecare scenă pe care o joacă și o face la modul irezistibil. Însă nu-l invidiați, chit că a fost el cel mai mare star al cinematografiei americane: omul a murit la 58 de ani de cancer esofagian, cântărind în acel moment doar 36 de kile.

Iar acum, dacă mai acceptați recomandări de la melteanul care nu gustă filme clasice, vă semnalez colecția de filme de Crăciun pe care Adevărul le prezintă miercurea pe DVD, împreună cu ziarul. Cred că puteți face rost și de cele care au fost distribuite deja. Mama se ocupă deja de acest task și de Crăciun, acasă la Ploiești, toată familia va putea viziona filmele potrivite. În această colecție avem și It's a Wonderful Life (apropo de clasice) socotit de mulți drept cel mai bun film de Crăciun din toate timpurile. 
Ne revedem aici cu recomandări din categoria "ultimele noutăți", așa, ca între țărănoii care se uită la filme cu bătăi și împușcături.

Thursday, 9 December 2010

Yesterday, 30 Years Ago

Yoko came up to me when I was in my twenties, and she put her hand on me and she said, 'You are John's son.' What an amazing compliment!
Bono

Ieri s-au împlinit 30 de ani de la moartea lui John Lennon. Nu sunt un mare admirator al muzicii Beatles, nici al celei produse de John după destrămarea celei mai celebre trupe din istorie. Însă când vine vorba de legende rock las la o parte gusturile personale și mă înclin cu respect. Pentru mine Beatles înseamnă mai degrabă coloana sonoră a adolescenței părinților mei și o mare sursă de inspirație pentru Bono și U2, iar chestiile astea nu-s deloc lipsite de importanță.

John Lennon & Mark Chapman, 8 dec 1980
John Lennon a murit la 40 de ani, ucis de un fan scelerat în fața locuinței sale din Upper West Side, New York, chiar lângă Central Park, pe când se întorcea acasă de la un eveniment împreună cu soția sa, Yoko Ono. Ucigașul, un tânăr de 25 de ani numit Mark Chapman, obținuse un autograf de la Lennon cu doar câteva ore mai devreme, în timp ce acesta pleca la evenimentul pe care l-am menționat (iată o poză incredibilă a acelui moment, când nimeni nu bănuia ce va urma). Chapman a așteptat calm sosirea poliției, citind dintr-o carte, iar la proces a pledat vinovat. S-a constatat oficial, în urma examinării psihiatrice, că acest om n-are toată țigla pe casă (între noi fie vorba, nici nu era nevoie de un consult pentru așa ceva), iar acest dereglat a fost condamnat apoi la închisoare pe viață. Acum are 55 de ani și se află în continuare la răcoare, acolo unde-i este locul, deși a avut parte de unele audieri pentru eliberarea condiționată.

"Motivația" lui Chapman se pare că a fost mai complexă decât s-a crezut inițial, anume n-ar fi fost vorba doar despre dorința de a deveni celebru prin asasinarea unei mari celebrități. Cazul de deraiat psihic pare clasic: omul nu mai suporta discursurile despre o lume mai bună, pace, no posessions, etc. ținute de multi-milionarul Lennon (atenție iar la defectuoasa concepție despre bani a omului de rând, despre care am mai vorbit), nu suporta nici faptul că Lennon era ateu și, ca să punem capac, taică'su o mai și bătea pe maică'sa (despre soții Chapman vorbim, desigur). Așa că s-a hotărât el că e cazul să ia atitudine și să-l pună la punct pe Lennon. End of story.

Strawberry Fields, NY, oct 2008
De fapt, nu chiar. 30.000 de oameni s-au strâns la Liverpool și nu mai puțin de 225.000 în Central Park, NY, pentru a-l comemora pe John, imediat după moartea sa. La 5 ani de la tragicul eveniment, Yoko Ono a inaugurat în Central Park memorialul Strawberry Fields, exact în zona adiacentă clădirii Dakota, unde cei doi locuiau și în fața căreia John a fost asasinat. Acum 2 ani am vizitat aceste locuri -  iată o fotografie făcută de mine atunci la Strawberry Fields dar și imagini suprinse ieri în acest loc.

Într-un concert U2 susținut la Boston acum aproape 10 ani și lansat pe DVD, cea mai bună versiune live a piesei Bullet the Blue Sky a reprezentat cadrul în care Bono a atacat accesul mult prea facil la arme în America, ironizând totodată gestul criminal comis de Mark Chapman. Magistrala prestație poate fi vizionată aici.

I'm at the door with John and Yoko living love and peace
And love and peace and love and peace
Feel like an old shoe, a re-release
Soon to be deceased
Pull the trigger, the rock 'n' roll nigger
He's bigger than Jesus on a bumper sticker
Pull the trigger, the rock 'n' roll nigger
Bigger than Jesus on a bumper sticker
My pulse is racing, my eyes are chasing
For an autograph, I've been waiting
The Beatle fading, there's no escaping
History's fading
Hey John, war is over
We don't need your help
America's making war on itself
War is over
We don't need your help
America's making war on itself
Six-hundred and seventy-six thousand
Will go down in the streets of America
With a bullet in the next twenty years
Twenty years, these bitter tears
In a business of bitter tears, John
Give us a call
More body bags than Vietnam
What's my name
Mark Chapman
What's my name
Mark Chapman

Pentru final am păstrat Yesterday. Poate unii dintre voi știu faptul că piesa a fost compusă de McCartney și înregistrată exclusiv de el, acompaniat fiind de un string quartet. Cu toate astea, în scrierile oficiale melodia este creditată cuplului Lennon/McCartney. Contează mai puțin însă și nu cred că Paul are o problemă cu asta. Yesterday este piesa cu cele mai multe versiuni cover din istorie (peste 3000), fapt atestat de Guinness Book.
Yesterday, adică ieri, ne-am reamintit de John. El a iubit New York-ul iar eu am auzit piesa asta cântată într-o stație a metroului new-yorkez de către un artist ambulant. Pe lângă imagini și miresme, acest oraș mi-a rămas în memorie și prin sunetele sale. Iar John rămâne prezent peste tot.

An Airplane in Front of the Moon


Așa-i că primul impuls la vederea acestei fotografii este să spuneți că ea e trucată? Ei bine, se pare că nu e. A fost postată pe site-ul oficial NASA așa că n-avem ce face și-i credem pe cuvânt. Există o secțiune a acestui site, numită APOD (Astronomy Picture of the Day) care prezintă astfel de imagini senzaționale, însoțite de explicații. Iat-o pe cea care descrie fotografia de mai sus:

If you look closely at the Moon, you will see a large airplane in front of it. Well, not always. OK, hardly ever. But if you wait for days with your camera attached to a Moon tracker in a place where airplanes are known to pass, you might catch a good photograph of it. Well, if you're lucky. OK, extremely lucky. The above image was taken two weeks ago over South East Queensland, Australia using an exposure time of 1/250th of a second and, in the words of the photographer, "a nerve of steel". 

Dacă v-am stârnit apetitul încercați și Home from Above, Earthrise, Largest Full Moon of 2009 sau A New York Sunset (aplauze!), suprins la intersecția Park Avenue cu strada 34, așa cum numai de 2 ori pe an se poate vedea.

Wednesday, 8 December 2010

Home for Christmas (câteva recomandări muzicale de sezon)

Anul ăsta parcă până și mie (long time fan) mi s-a cam luat de Hrușcă și vreau alte muzici de Sărbători. Am descărcat un pack cu vreo 11 giga de colinde și tot încerc să fac o selecție, pentru că m-ar prinde Anul Nou ascultând cele aproape 1500 de piese de acolo. Oricum, hai să punctăm din start un evergreen: tot ce cântă Frank Sinatra despre Crăciun este ca în povești. După ce ai dat play nu-ți mai trebuie decât o cană de vin fiert, foc în sobă și troiene la geam. Alți carols classics pentru mine sunt Boney M. - bunica ne-a luat o casetă cu ei când eram mici și ne-am îndrăgostit de acele melodii, care ne urmăresc și acum în fiecare an. Da, vorbesc serios, încercați albumul de Crăciun al celor de la Boney M., veți fi surprinși ce fain sună.

Ați putea încerca apoi albumele Home for Christmas ale reginii Christian pop, Amy Grant (1992) și Sheryl Crow (2008). Ambele discuri au acest titlu dar melodii diferite (Amy cu Have Yourself a Merry Little Christmas - probabil colindul meu preferat all time, O' Come All Ye Faithful sau I'll Be Home for Christmas, aceasta din urmă fiind cântată și de Sheryl pe lângă piese ca White Christmas, Blue Christmas, Red Christmas (nu nu, asta roșu e o glumă).

Recomand și Christmas is the Time to Say I Love You, album semnat în 2010 de Katharine McPhee, din care aveți o mostră mai jos. Iată ce spune această încântătoare domniță (ieșită pe locul 2 la American Idol în 2006) despre cum a înregistrat un album de Crăciun într-un torid LA de iulie:

Christmas really is my favorite time of year. It takes a little imagination to be recording right now but I don’t need a ton of Christmas lights in the studio to inspire me. I know these songs so well. These are the songs I listened to growing up. Hopefully my versions will be unique but at the same time timeless; full and rich yet simple and intimate.

p.s. Și Michael Bolton prestează Christmas carols. Horror. Apropo de asta, v-ați rezervat bilete pentru concertele lui Bănică de la Sala Palatului?

Și ei călătoresc cu noi

Iată cele mai enervante tipuri de călători cu busul.


1. Climberul. Ăsta e cel cu rucsacul în spate (nu i-am găsit altă rimă). Se știe foarte bine că este o adevărată nesimțire purtarea unui rucsac în spate într-un bus plin, pentru că acea cocoașă ocupă un spațiu care s-ar elibera dacă ai ține rucsacul de toartă, la picioare. Doi la mână, chiar și pentru climber este (teoretic) mai enervant să-și frece sacul de toți și să se împingă pentru a-și face loc, d'aia nu percutez deloc de ce dracu' nu și-l dă jos. Azi dimineață în bus erau doi climberi din ăștia care stăteau cu sacii spate-n spate, sprijiniți unul de altul. Nu se cunoșteau între ei. So annoying & gay!

2. Derutatul. Stă întotdeauna în dreptul ușilor și pare foarte mirat și trezit din visare când busul ajunge în stație, la modul "Oh, coboară lume din bus? Și se mai suie și alții? La naiba, credeam că nu va mai fi trafic pe ușile astea până peste 5 stații când cobor eu, d'aia stăteam așa nonșalant". Această specie lipsită de un elementar simț de anticipație face deseori încă o greșeală: în loc să coboare să facă loc, încearcă din răsputeri să rămână în autobuz, driblând scremut călătorii care încearcă să se dea jos, precum un înotător disperat contra curentului.

3. Mulatul. Denumit așa pentru că se mulează pe bara de care ar trebui să se țină și alți călători, ocupănd-o de sus până jos. "Dă-i dracu' pe fraierii care sunt nevoiți să facă echilibristică pentru că nu se mai pot susține, io sunt șmecher, mânca-ți-aș, iar mușchii mei vrea ca io să ocup toată bara asta și să stau comod, e vreo problemă?" Nesimțirea atinge cote înalte când mulatul se așează chiar pe mâna ta sau ignoră încercările tale timide de a te agăța de 2 cm ai barei.

Ar mai fi, dar momentan ăștia constituie topul 3 personal.

Tuesday, 7 December 2010

Timpul nu există. Puteți cuprinde cu mintea acest concept?

Evident, este foarte greu să accepți această noțiune. De fapt, ca să fim și mai exacți, este aproape imposibil să-ți reprimi instinctul de a da cu tifla din secunda 0 unei discuții despre non-existența timpului, pe care tu îl percepi ca fiind mie la sută real în cadrul existenței tale. Prin urmare acest articol se adresează doar acelora care se consideră capabili să gândească în afara tiparelor și care realizează faptul că, în afara existenței noastre fizice, pe care o experimentăm prin intermediul celor 5 simțuri, se petrec chestii de o anvergură mult mai mare.

Încă din secolul 5 î.Hr. diferiți filozofi greci au susținut faptul că timpul nu există și că el este de fapt o iluzie. Dar ce este timpul pentru noi, oamenii de rând? Cum putem defini această noțiune fără a ne lega în definiție de termenul definit? Sunt sigur că, pentru început, putem cădea de acord asupra faptului că orice definiție care conține termenul definit își pierde imediat valoarea și poate fi declarată nulă (de exemplu nu poți defini dulcele ca fiind un gust dulce pe care-l sesizezi cu papilele gustative). Timpul, de exemplu, nu poate fi descris fără a  folosi timpul însuși ca și punct de referință. În cel mai fericit caz putem defini timpul ca fiind distanța dintre două evenimente, iar asta ne-ar apropia foarte mult de ideea pe care mulți o susțin, anume că timpul și spațiul sunt practic același lucru. Sau mai exact: timpul este de fapt spațiu și nimic altceva, iar noi nu facem decât să percem într-un mod secvențial evenimente care în realitatea absolută au loc în același moment infinit. De fapt, noi ne mișcăm între aceste evenimente (atenție deci, mișcare -> spațiu) și percepem această mișcare ca fiind ceea ce numim timp. Mintea umană se pare că este prea limitată (iar acum nu o spun deloc peiorativ) pentru a percepe realitatea absolută, astfel ea filtrează evenimente care au loc simultan ca și cum ele s-ar petrece separat, rând pe rând. Practic noi nu sesizăm timpul, ci doar mișcarea și schimbarea din universul care ne înconjoară. Se pare că în universul absolut timpul nu este reprezentat pe o axă verticală, la stânga având trecut, la momentul 0 (în centru) fiind prezentul iar la dreapta viitorul, așa cum majoritatea ființelor umane ar reprezenta schematic conceptul numit timp. Ne putem închipui mai degrabă toate evenimentele, infinitatea lor, toată istoria Universului, ca un teanc de post-its aflate unele peste altele la momentul 0 (sau în ceea noi numim prezent).

Trebuie subliniat și faptul că noi măsurăm timpul folosind ceasul, iar singurul punct de reper pentru un ceas este...alt ceas. Iar pe acest adevăr incontestabil putem așeza exemplul cu definiția și termenul definit. Și ce măsoară ceasul practic? Mișcarea propriilor sale limbi? Adică nu facem decât să numărăm evenimente: evenimentul 1 (limba este la 12), evenimentul 2 (limba este la 1) și tot așa. Știu ce o să spuneți. O să mutați totul la o scară mai largă și veți susține că timpul este redat de mișcarea Pământului în jurul Soarelui. Deci, oricum o dăm, timpul tot la mișcare și la spațiu se referă. Nu putem spune că timpul este durata dintre două evenimente, pentru că atunci ar trebui să definim și durata (care s-ar confunda cu timpul), așa că nu ne rămâne decât să spunem că timpul ar putea reprezenta distanța dintre cele două evenimente, adică între momentul (sau locul) T1 și T2 (timpul tot spațiu ne iese și în acest caz). Nu ignorați nici faptul că noi micșorăm distanțele foarte mari în ani lumină, adică facem referire la timp pentru a ilustra depărtarea dintre două puncte din spațiu - simplificând foarte mult, dar fără a efectua un raționament incorect din punct de vedere logic sau matematic, putem spune din nou că spațiul = timp și timpul = spațiu.

Realizez faptul că explic foarte simplist aceste noțiuni, despre care s-au scris cărți și foarte multe pagini online (iată ce ne dă o simplă căutare). Nu vom scrie și noi o carte despre. Ideea acestui articol nu este de a demonstra că timpul nu există, ci de a vă face să explorați mai atent această noțiune. Până și Einstein a decretat că timpul nu este nici constant, nici universal, derivând această concluzie din teoria relativității. Timpul efectiv trece mai repede sau mai încet în funcție de intensitatea câmpului gravitațional în care este măsurat. Iar alți fizicieni au văzut cum timpul dispărea pur și simplu din ecuațiile lor, simplificându-se cu el însuși. Mulți dintre cei care susțin că timpul nu există, afirmă ca o consecință și faptul că tocmai din acest motiv călătoriile în timp nu-s posibile, pentru că nu te poți mișca prin ceva ce nu există. Cu această idee nu sunt însă de acord. Eu cred în teoriile spirituale hindu, de exemplu, care susțin că totul se petrece într-un moment infinit numit ACUM, toate evenimentele care s-au întâmplat vreodată, care se întâmplă acum (adică în ceea ce noi numim prezent) și care se vor întâmpla vreodată se petrec de fapt...acum. Capacitatea noastră de înțelegere, deschiderea spirituală dar și actualul nostru nivel tehnologic nu ne permit deocamdată să ne mutăm cum vrem între aceste evenimente și practic să călătorim în timp. Există o infinitate de TU în acest univers (sau poate chiar în universuri paralele) iar ceea ce tu experimentezi ca fiind real este doar ce alegi din această infinitate de posibilități. Clarvăzătorii (care nu sunt decât niște oameni obișnuiți care știu cum să-și folosească al 6-lea simț - cu toții îl avem dar foarte puțini îl folosesc), atunci când îți povestesc chestii din trecutul tău de cum le-ai intrat pe ușă, nu fac decât să perceapă ceea ce se petrece acum în ceea ce tu numești trecut. Exact același raționament se aplică și când vine vorba despre viitor. Clarvăzătorul are o arie de percepție mult mai mare și vede viitorul ca și cum acesta se petrece acum, ceea ce se și întâmplă practic.

Credeți că fabulez? Eu consider că logica și spiritualitatea converg inevitabil și din această îmbinare ajungem la adevărurile fundamentale. Hai să dăm verdicte și mai șocante, dar cred eu că adevărate la un nivel absolut: chiar în acest moment suntem contemporani cu Iisus, Hitler sau Vlad Țepeș. Nu v-ați întrebat niciodată de ce la Crăciun sau la Paști nu se spune "au trecut 2000 de ani de la nașterea sau de la moartea lui Iisus", ci pur și simplu se celebrează aceste evenimente ca și cum se petrec acum? ("Iisus se naște", "Hristos a înviat", etc.) Da, am putea literalmente spune că Iisus se naște și este răstignit în fiecare an sau, dacă vreți să fim și mai exacți, chiar acum. Să-i fi scăpat Bisericii un adevăr fundamental aici sau oare să fie vorba de un indiciu oferit dinadins umanității?
Partea cu adevărat fascinantă din toate aceste teorii este că (din nou o părere personală aici) atât știința cât și religia vor ajunge la aceleași concluzii într-un final, pentru că de fapt ambele au aceeași țintă, doar că nu realizează asta și încearcă să ajungă la destinație prin mijloace diferite.

Sunday, 5 December 2010

Un nou moș autentic

Exact ca acum un an, ai mei au venit la Cluj în acest weekend pentru ca Moș Nicolae să ne prindă împreună. După cum veți vedea în pozele de mai jos, pe drum s-au oprit și în Sibiu. Vremea a fost foarte faină iar lipsa zăpezii n-a afectat cu nimic totala autenticitate a acestei sărbători petrecută în familia în care Moșul mai vine chiar și acum pe șestache. 
Ieri am luat masa la Hubertus (Nic Cage nu mai era în zonă) apoi am văzut un film bun cu Russell Crowe despre care am să vă povestesc în curând. Statuia lui Matei Corvin din Piața Unirii a fost redată orașului după foarte mulți ani. Aseară am fost la Fabrica de Pensule, în Boiler Club (inedit local), unde am asistat la al 4-lea concert Urma de când m-am mutat la Cluj (o medie bunicică, zic eu). Iată o poză de la concert (mai multe am pe Facebook). Berea pe care o aveam în mână mi-a fost oferită de Mihai (thanks mate, the next one is on me). Am o poză și cu Whiterune, dar ea m-ar renega și mi-ar raporta blogul dacă aș posta-o, așa că acum vă las cu o droaie de imagini din două orașe minunate, Sibiu și Cluj (acesta din urmă fiind desemnat recent de către Realitatea cel mai bun oraș în care să locuiești pe timp de criză).

Thursday, 2 December 2010

Conversațiile lui Neale continuă

Săptămâna trecută am primit o comandă de 3 cărți ale lui Neale Donald Walsch: Friendship with God, What God Wants și Home with God (In a Life That Never Ends). Aseară le-am terminat de citit. Cine a parcurs seria CwG știe probabil despre ce fel de cărți vorbim. Alții care aud pentru prima dată despre un tip care a scos o serie de cărți în care se conversează cu Dumnezeu pot numi asta blasfemie, schizofrenie, încercare de a scoate bani și așa mai departe. Pot înțelege asta. Ai nevoie de o deschidere anume, de o spiritualitate liberă, de capacitatea de a te desprinde de doctrina mai mult sau mai puțin manipulantă în care ai fost crescut pentru a da o șansă acestor cărți și apoi pentru a le înțelege și chiar transpune în viața ta de zi cu zi. Repet ideea pe care am mai spus-o aici pe blog, auzită prima dată la cea care mi-a dat CwG în format digital înainte de a le cumpăra: de ce dacă tu vorbești cu Dumnezeu înseamnă că te rogi dar dacă pretinzi că Dumnezeu vorbește cu tine înseamnă că ești schizo? Și de ce suntem atât de naivi încât avem impresia că de 2000 de ani Dumnezeu tace? Cine știe să asculte cu siguranță nu se împiedică de astfel de probleme.

Omenirea, crescută în frică față de Dumnezeu vreme de milenii, de către  religiile care mult prea des sunt confundate cu spiritualitatea, nu poate accepta ideea că entitatea supremă a acestui Univers poate nu este chiar așa cum a zugrăvit-o biserica (anume o ființă totală dar capabilă de a fi jignită, mânioasă, răzbunătoare etc.) ci mai degrabă este numai dragoste și bucurie. Cărțile lui Walsch (care sunt atât de magistral scrise încât se explică întotdeauna prin ele însele pe măsură ce le citești) vorbesc despre un Dumnezeu prea bun pentru a fi adevărat, de aceea mulți vor avea probleme în a digera mesajul. Totul poate fi redus însă la o idee simplă: oare ce promisiune am vrea să ne facă Dumnezeu, dacă nu ceva care sună mai mult decât perfect? L-am crede dacă ne-ar promite mai puțin?

Ideile reconfortante se găsesc peste tot în cărțile acestea. Ar fi foarte mult de spus așa că încerc doar să punctez lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult din fiecare volum. În Friendship with God (dar și în What God Wants) se menționează cea mai puternică rugăciune posibilă și se explică foarte clar de ce este ea atât de intensă și eficientă. Iat-o:

Iți mulțumesc, Doamne, că mă ajuți să înțeleg că această problemă a fost deja rezolvată pentru mine.


What God Wants este o carte care poate șoca pe mulți. De-a lungul istoriei ne-am închipuit că Dumnezeu vrea una sau alta, că are anumite pretenții și așteptări de la noi, iar în numele acestor idei am purtat războaie și încă o mai facem, ne-am ucis între noi iar lumea este în halul în care este acum. Noul răspuns la întrebarea ce vrea Dumnezeu (anume: nimic! Da, exact asta, adică NIMIC) este atât de bine explicat și conceptualizat încât ar putea produce schimbări majore în bine la nivel planetar dacă ar fi însușit și aplicat (mulți ar spune că ar duce la anarhie dar:
1.Priviți în ce hal este planeta în condițiile în care chiar credem că God vrea ceva de la noi și ne este frică de El.
2.Oare de frica de pedepse avem noi nevoie pentru a nu ne mai masacra între noi?)
În What God Wants se explică foarte bine și acea idee despre bani despre care am scris și eu acum câteva săptămâni. Citez în continuare și vă rog să aveți răbdare până la final, când vă voi revela cea mai șocantă idee pe care am întâlnit-o în aceste 3 cărți.

"Oamenilor li s-a spus că Ce vrea Dumnezeu este ca banii să fie considerați sursa răului. Banii sunt răi și Dumnezeu este bun - așa că banii și Dumnezeu nu pot fi amestecați.
Iată un rezultat al acestor învățături: cu cât este mai înalt scopul cuiva și cu cât este mai măreață poziția lui în societate, cu atât venitul lui ar trebui să fie mai mic. Asistentele medicale, profesorii, angajații implicați în siguranța publică și cei în poziții similare nu ar trebui să vrea să primească prea mulți bani. Preoții, rabinii, fețele bisericești ar trebui să ceară și mai puțin. Casnicele și mamele, potrivit acestor norme, ar trebui să nu aibă nicio formă de venit. Dacă vor ceva pentru ele ar trebui să le ceară soților câțiva dolari sau să economisească din banii de piață.
Aici mesajul este: deoarece "câștigul murdar" este rău, deoarece banii vin de la diavol într-un mod intrinsec, plata ar trebui să fie în raport invers proporțional cu funcția pe care o îndeplinesc. Cu cât este mai bună acțiunea, cu atât mai proastă plata. Oamenii nu ar trebui să primească o grămadă de bani pentru a face lucruri bune. Iar dacă fac ceva într-adevăr, cu adevărat bine, ar trebui să-și dorească s-o facă gratuit.
Oamenii au creat o separare între a face bine și a fi generos recompensați. Pe de altă parte, a face lucruri de o valoare intrinsecă mai puțin durabilă poate aduce o compensare în valoare de milioane. Și o activitate ilegală de orice fel poate aduce același lucru. În acest mod, valorile societății descurajează acțiunile nobile și încurajează nonvaloarea și ilegalitatea. Lozinca omenirii este: cu cât mai înalt e scopul, cu atât mai mică e răsplata."

Și dacă tot suntem aici, trebuie să spun că unele dintre cărțile lui Neale (pe care le puteți găsi la editura For You) costă doar 6 sau 8 lei, ceea ce sprijină ideea noastră despre bani, expusă mai sus, iar pe mine mă fac să mă simt penibil că am o carte la vânzare cu 20 lei bucata. Este ireal că unele cărți care-ți pot schimba viața costă mai puțin ca o revistă Playboy.

Ok. Am păstrat ce e mai bun pentru final. Home with God (In a Life That Never Ends) este ultima carte scrisă de Neale în seria de conversații cu Dumnezeu. Ea tratează un subiect dur și tabu pentru majoritatea dintre noi: moartea și ce se întâmplă după ea. Bineînțeles, totul este discutat într-o manieră extrem de reconfortantă și există mulți oameni care afirmă că efectiv s-au vindecat de frica de moarte după ce au citit această carte. Iată una dintre ideile magnifice pe care ea le susține: după ce mori vei fi imediat alături nu doar de cei dragi care te-au părăsit înainte, ci vei fi chiar împreună cu toate sufletele pe care le-ai cunoscut în timpul vieții, chiar dacă ei mor după tine. Explicația este atât de simplă încât rămâi trăznit: în realitatea absolută nu există timp (vom dezbate asta mai pe larg săptămâna viitoare), prin urmare totul se petrece într-un moment infinit numit ACUM. Astfel, deși pe Pământ trec zeci de ani între moartea ta și cea a unei persoane care pleacă după tine, în universul absolut această diferență nu există, totul se petrece în clipa eternă de acum. Ce spuneți de ideea asta?

Oricum vi s-ar părea toate aceste concepte și oricâte idei și întrebări ați avea, sfatul meu este să-l citiți pe nenea Walsch, pentru că el vă va răspunde la toate nelămuririle dar și la multe alte întrebări și enigme care se vor ivi pe parcurs. De unde știu că este adevărat ce spune? Nu știu, o simt. Am citit practic 6 volume de conversații și nici măcar în fața unei singure fraze nu mi-am spus ceva de genul "hmm Dumnezeu n-ar afirma vreodată așa ceva." Propriul meu filtru spiritual a scanat totul ca fiind 100% autentic. O altă idee subliniată de Neale, în care cred foarte mult, este că indiferent ce cale urmezi, fie că este religia tradițională sau o nouă spiritualitate, este imposibil să nu ajungi la Dumnezeu. El este atât de mare încât n-ai cum să-l ratezi. Toate drumurile duc Acasă, un loc de unde n-am plecat niciodată de fapt.

În orice caz, ce este adevărul? Cum definim această noțiune la un nivel absolut? Ce este bine și ce este rău? Ce-i normal și ce-i anormal? Toate-s doar definiții date de noi unor fenomene care pur și simplu sunt. Hai să căutăm răspunsurile în noi și să ne formăm propriul adevăr, este singurul care contează. Practic tot ce spune Neale Donald Walsch se poate rezuma la "Până acum ai fost învățat într-un fel. Eu vin și-ți reamintesc că există și alt mod. Încearcă-l, vezi dacă ți se potrivește. Dacă nu, aruncă-l. Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt, caută-ți adevărul în suflet. Eu cred că nu există separare între noi și Dumnezeu, suntem cu toții Unul. Nu există iad, nu există pedepse, doar consecințe ale gândurilor și acțiunilor noastre (de altfel chiar Papa Ioan Paul al II-lea a declarat răspicat că iadul nu este un loc fizic, cu smoală, draci și chinuri veșnice, așa cum este descris în basmele biblice, ci reprezintă doar lipsa conștientizării lui Dumnezeu și falsa impresie că suntem separați de El). Este de ajuns pentru toți și nu trebuie să faci nimic pentru a-l mulțumi pe Dumnezeu. El este Tot și nu există ceva care să nu fie Dumnezeu. Prin urmare El nu are nevoie de nimic și nici nu se poate pedepsi pe El Însuși."
Aceste noțiuni sună extrem de adevărat în sufletul meu. Vouă cum vi se par?