Dial "TheFly" +30

Azi îmi amintesc copilăria de la Câmpina, verile de la Neptun, iubirile, unii oameni, un câine, o carte cu numele meu pe ea, ceva cântări, Europa, America şi alte lucruri frumoase adunate în cei 30 de ani pe care mai nimeni nu mi-i dă.
Şi pentru că trupa mea preferată îşi lansează oficial noul album zilele astea, nu puteam sărbători decât cu U2 Star TV, o televiziune online care oferă sunet şi imagini din cei 30 de ani de carieră ai formaţiei.

Din Bucureşti sau Roma, iată o compoziţie foarte bună

Am (re)descoperit recent că şi trupele româneşti din mainstream pot compune muzică foarte bună. Mă refer la Bere Gratis, pe care i-am admirat foarte mult prin 2002 când au scos albumul Acolo Sus. Acum voi vorbi despre ultima lor piesă, Vacanţă la Roma, care din punct de vedere muzical este foarte tare, doar versurile par un pic simpluţe (sau poate nu le prind eu). Păi ce are melodia asta aşa special? Cam de toate. Instrumentele fac exact ceea ce trebuie pe tot parcursul piesei, nu există nevoie de retuşuri. Riff-urile chitarei, orga din fundal, clapa (care se suprapune perfect peste bass în cadrul acelui interlude), vocea lui Mihaiţă (care deşi dublată şi lucrată un pic în studio la refren oferă acea magnitudine exuberantă), totul e la fix. Luate în parte, instrumentele nu entuziasmează prin chestii sofisticate, dar luate la un loc ele produc o muzică vibrantă, care arde intens şi-mi aminteşte de White Heat-ul lui Stilair.

Gimme Some Love

Din acest moment se poate vota la Roblogfest 2009. Acest blog este prezent la două categorii, după ce a fost expulzat de la alte două (muzică şi film). Pe bună dreptate însă: condiţia era ca 80% dintre posturi să fie legate de una dintre respectivele categorii şi trebuie să ştiţi că, deşi găsiţi muzică şi filme din belşug pe TheFly On A Wall, ponderea lor nici măcar nu se apropie de acel procent.

Aşadar, dacă voi consideraţi că acest blog este preferatul vostru (dar numai în acest caz - doresc obiectivitate de la voi şi nu favoruri personale) voi aprecia clickurile voastre la categoriile "blog personal" şi "cel mai popular blog". Şi încă ceva: trebuie să aveţi cont pe site pentru a putea vota.

Grazie!

Rhapsody in Blue

Vă propun un mic exerciţiu. Numiţi cât mai multe lucruri în comun pe care le întâlnim în filmele lui Woody Allen. Dacă nu sunteţi admiratori ai acestui cineast (nici eu nu eram până de curând, considerându-l foarte insipid ca persoană şi lăsând această prejudecată să nu-mi permită să-i văd filmele) vă ajut eu. Păi în mai toate joacă şi el, şi nu oricum, ci chiar roluri de evreu, el asta şi fiind în realitate. Fundalul sonor este asigurat de muzică simfonică şi jazz. Fontul genericelor de început şi final este acelaşi în toate filmele. Rareori găseşti vreunul care să nu fi câştigat sau să nu fi primit nominalizări Oscar. Actriţele principale sunt piloase, adică femei care au avut relaţii la un moment dat cu Woody. Şi, nu în ultimul rând (ba chiar cel mai important pentru mine): mai toate aceste filme sunt trase la New York.

Probabil ştiţi, Woody s-a născut la NY (în Brooklyn, mai exact), apoi a ajuns în Manhattan pe care nu l-a mai părăsit. Pe lângă faptul că aici a realizat majoritatea filmelor sale, New York-ul nu a constituit doar o încadrare în spaţiu a filmărilor, ci chiar a fost subiectul unor adevărate omagii aduse de Allen. Scenarist, regizor şi actor în cadrul acestor filme, el nu s-a sfiit să elogieze metropola pe care o adoră. 

Astfel a fost foarte simplu pentru mine să-i studiez un pic filmografia şi să aleg câteva creaţii pe care să le urmăresc. Dacă aveţi o înclinaţie aparte către filme, dublată de pasiune pentru New York, atunci faceţi ca mine, e cea mai bună alegere. Oraşul trăieşte şi exuberează în filmele lui Allen într-un fel aparte, care nu poate fi descris, poate fi doar perceput în faţa ecranului. Multe poveşti se axează pe cupluri, adulter, pe diverse combinaţii amoroase şi răsturnări de situaţie, toate pigmentate cu umorul, stilul şi expresiile (pentru mine deja clasice) ale lui Allen, pe care le găseşti şi la restul actorilor, că deh, doar tot el le scrie replicile. "Jeeeesus!", "What's the matteeeerrr?!" sau "What do you meaaaann?" sunt exemple care mă amuză foarte tare. Vizionând aceste filme aveam deseori impresia că urmăresc un serial, deşi personajele şi acţiunea variau de la o poveste la alta, evident.

Considerând că nu are sens să o lungesc mai mult, vă ofer la final o listă cu aceste filme pe care le recomand fără nicio ezitare şi pe care, culmea, le-am găsit şi aici în cadrul acestui Walking Tour of the City făcut pe baza locurilor unde aceste pelicule au prins viaţă. 

Annie Hall (1977)

• Cast: Woody Allen, Diane Keaton, Christopher Walken
• Won 4 Oscars and had another nomination

Manhattan (1977)  

*vizionaţi mai jos superba scenă de deschidere, pe muzica simfonică al cărei nume dă şi titlul acestui articol*

• Cast: Woody Allen, Diane Keaton, Mariel Hemingway, Meryl Streep
  
• Nominated for 2 Oscars

Broadway Danny Rose (1984)

• Cast: Woody Allen, Mia Farrow
  
• Nominated for 2 Oscars

Hannah and Her Sisters (1986)

• Cast: Woody Allen, Mia Farrow, Barbara Hersey, Michael Caine, Dianne Wiest, Max von Sydow
  
• Won 3 Oscars and had another 4 nominations

Crimes and Misdemeanors (1989)

• Cast: Woody Allen, Martin Landau, Mia Farrow, Anjelica Huston, Alan Alda
• Nominated for 3 Oscars

Husbands and Wives (1992)

• Cast: Woody Allen, Mia Farrow, Sydney Pollack, Juliette Lewis, Liam Neeson
  
• Nominated for 2 Oscars

Manhattan Murder Mystery (1993)

• Cast: Woody Allen, Diane Keaton, Alan Alda, Anjelica Huston
  
• Nominated for Golden Globe

Bullets Over Broadway (1994)

• Cast: John Cusack, Dianne Wiest, Chazz Palminteri
• Won 1 Oscar and had another 6 nominations

Am aflat cine e Jessie

Cine avea MTV prin 1993, atunci când noţiunea de cablu tv abia ajungea pe la noi, îşi va aminti această piesă. Bine, nu numai această categorie, evident. Total întâmplător am aflat cine este Jessie din piesa lui Joshua Kadison. Nimeni alta decât Sarah Jessica Parker, care la acea vreme a avut o relaţie tumultoasă cu acest artist, relaţie care este descrisă foarte fain în versuri. Până şi motanul Moses, la care se face referire, este real. Deci iată cum această Jessie, aflată atunci între două relaţii foarte lungi (prima cu Robert Downey Jr. şi a doua cu actualul soţ, Matthew Broderick) a inspirat această piesă în care ni se vorbeşte despre Mexic, rulote pe plajă şi tequila. Nici n-ai zice că e vorba de cea care avea să fie adoptată de Marele Măr atât într-un serial de mare succes cât şi în viaţa reală.

The Millionaire, The Fag and The Joker

Am urmărit în direct pe HBO ceremonia acordării premiilor Oscar (una mai intimă ca de obicei, aşa am perceput-o). Hugh Jackman a făcut o treabă foarte bună, fiind pentru prima dată prezentator şi asumându-şi un rol foarte greu, mai ales în cadrul micului show de deschidere, acolo unde favorita mea, Anne Hathaway, l-a ajutat din plin, demonstrându-şi calităţile de soprană. Foarte faină a fost şi ideea ca laureaţii pentru cel mai bun actor/actriţă să fie prezentaţi de către 5 foşti câştigători, la fiecare categorie în parte. 

Aşa cum mă aşteptam, deşi a avut cele mai multe nominalizări, domnul Button n-a luat niciun premiu major, marele învingător al serii fiind Slumdog Millionaire. Dar iată cele mai importante premii, în ordinea în care au fost acordate:

Rol secundar feminin: Penelope Cruz (Vicky Cristina Barcelona)

Scenariu original: Dustin Lance Black (Milk)

Scenariu adaptat: Simon Beaufoy (Slumdog Millionaire)

Rol secundar masculin: Heath Ledger (The Dark Knight) - impresionant, actorii din sală aveau lacrimi în ochi, în timp ce premiul a fost primit de familia lui Heath (see the video below for a snippet of his magic).

Regie: Danny Boyle (Slumdog Millionaire)

Rol principal feminin: Kate Winslet (The Reader)

Rol principal masculin: Sean Penn (Milk) 

Cel mai bun film: Slumdog Millionaire (aşa cum aţi intuit şi voi aici pe blog).

Lista completă a învingătorilor o găsiţi aici.

Un fel de interviu

Recunosc că nu prea sunt fanul acestor lepşe care se poartă în blogosferă, cred c-am mai spus asta. Dar până la urmă, unele dintre ele, aşa cum e şi cea care urmează, sunt practic nişte interviuri cu tine însuţi. Iar eu, ca o fostă palidă glorie care a fost intervievată de câteva ori, admit că am prins gustul. Aşa că hai să vedem ce vrea Carmen de la mine.

1. SUNT Bogdan aka TheFly (foarte identificabil pe Google cu aceste două nume), jurnalist cu aspiraţia, economist cu diploma, chitarist cu fantezia şi new-yorker cu sufletul.

2. AŞ VREA să nu pierd nimic din ce am acum şi să mai adaug 2-3 chestii pentru un tot unitar perfect.

3. PĂSTREZ mai puţin chestii materiale, mai mult amintiri. Singurul exemplu concret care-mi vine în minte este legitimaţia de intrare la Madison Square Garden din New York, care stă agăţată de oglinda din camera mea, a reminder of the fact that I was there and I will surely come back.

4. MI-AŞ DORI să-mi cumpăr un apartament (şi chiar voi face asta curând, cu puţin noroc). Asta deşi este efectiv înrobitor şi aberant să plăteşti o viaţă pentru patru pereţi nenorociţi care vor fi ai tăi abia la vărsta a 2-a sau la bătrâneţe, dar cică trebuie să te aşezi la casa ta, aşa zic unii şi mă bazez pe înţelepciunea lor.

5. NU ÎMI PLACE să fiu regulat la ridiche de către nimeni. Nu suport nici complezenţa. Sau să fiu dezamăgit de cei cărora le ofer prietenie în mod necondiţionat. Ar mai fi multe chestii care nu-mi plac, dar să nu exagerăm.

6. MĂ TEM de sânge, ace, vene, răni şi toate prostiile astea. Mă înmoi ca o cârpă numai dacă văd aşa ceva.

7. AUD. Da, cum ar spune poanta aia deja fumată, since 1979.

8. ÎMI PARE RĂU de prea puţine lucruri. Frank şi Robbie ştiu mai bine.

9. ÎMI PLAC călătoriile, muzica, femeile cu iniţiativă, filmele, berea Guinness, chitara, stilul direct fără abureli. Răspunsurile sunt incomplete iar ordinea lor aleatoare.

10. NU SUNT un bullshitter.

11. CÂNT la chitară foarte des, dar nu zilnic.

12. NICIODATĂ nu am fost atât de beat încât să nu mai ştiu de mine sau să dau la boboci.

13. RAR merg la vreun film. De regulă le văd de acasă. Şi nu e frumos aşa, ştiu.

14. PLÂNG extrem de rar sau aproape deloc. Nu e un macho-ism, ci adevărul. Nu consider că bărbaţii care plâng sunt fătălăi.

15. SUNT CONFUZ când..... ăăăă nu ştiu. Chiar n-am idee.....hmmm....Când sunt confuz....?!

16. AM NEVOIE de linişte şi de sprijin de la distanţă. O singură persoană ar avea voie să se apropie foarte mult, dar nimeni nu-şi ia inima-n dinţi încă.

17. AR TREBUI să am mai mult curaj şi iniţiativă.

18. AŞ PUTEA ...... Neah, formularea adecvată e POT sau O SĂ POT. Cu alte verbe adiacente.

Gata. Nu dau mai departe, cine e interesat să se servească singur.

Cel mai privilegiat spectator

Lola, amica mea din New York care m-a salvat cu cazarea astă-toamnă, a început un mini-serial pe blog în care prezintă oraşul. Asta ca să mă îmbolnăvească de-a binelea. Îmi permit să citez un pasaj publicat azi:

Chiar daca este obositor, orasul e fascinant si merita un pic de atentie. Dupa atatia ani aici inca mai descopar cu placere cate o cladire absolut superba, un detaliu incantator. Una din placerile mele majore in oras este sa stau pe loc - fie pe treptele unei cladiri, fie pe o banca intr-un parc - si sa privesc "the world go by". Nu exista spectacol mai frumos, nici mai ieftin.

Puteţi citi articolul întreg aici. Vine primăvara, numai bine. Hai la New York.

Am prins peştişorul de aur

Şi nimic mai mult. Repede, să-mi pun 3 dorinţe.

Catre: TheFly

Saptamana aceasta, CV-ul tau a fost vizualizat de 5 companii.

Compania                                 Data vizualizarii  Oras Judet

Pestisorul De Aur Import Export S.r.l 18-02-2009     Bucuresti Bucuresti

 

Călătorie cinefilă

Se apropie Oscarurile, e weekend şi vremea e naşpa aşa că luaţi-vă punga cu popcorn şi haideţi încoa'. Începem cu Strictly Sexual, că tot e vreme de făcut copii. Ăsta e un film despre două tipe fiţoase din L.A. care angajează doi roughnecks ca să le-o tragă, în mod regulat (vai, ce joc de cuvinte!) Bineînţeles, la un moment dat cei doi le cad cu tronc. Drăguţ filmul, spune câteva adevăruri. Rămânem în oraşul îngerilor şi mergem să-l vizităm pe Samuel L.Jackson, un poliţist rasist care se pune pe hărţuit un cuplu interracial, în Lakeview Terrace. Tot în California este şi Henry Poole, într-un film impresionant despre credinţă. Luke Wilson (foto) face un rol aparte, eu unul îl văzusem în comedioare caca maca. Alături de el este Radha Mitchell, o actriţă care îmi place tot mai mult. Henry Poole Is Here are un soundtrack fain şi este regizat de Mark Pellington, omul care a realizat unul din clipurile One de la U2 şi totodată spectaculosul U23D pe care îl vom vedea în curând la Movieplex. Încheiem periplul pe coasta de vest cu Street Kings, un thriller de acţiune foarte fain, cu poliţişti corupţi şi avându-i în prim plan pe Keanu Reeves şi Forest Whitaker. 

Ne mutăm la Nancy acum, alături de Kristin Scott Thomas care face un rol foarte foarte tare în I've Loved You So Long (sau, dacă vreţi titlul original, Il y a longtemps que je t'aime). Este vorba de o femeie care iese din pârnaie după 15 ani şi încearcă să se reintegreze. Este şi mai grozav să aflaţi pe cine a omorât şi de ce. Ajungem apoi într-o Lousiană încă marcată de Katrina, acolo unde Tommy Lee Jones este actorul principal într-un thriller aparent bizar, dar care până la urmă nu încalcă limitele vizionabilului. Este vorba de In the Electric Mist. 

Am văzut două filme cu marele Tom Hanks care-mi scăpaseră până acum. Este vorba de Apollo 13 (super distribuţie, premii şi nominalizări Oscar, alte cuvinte sunt de prisos), practic al 3-lea film major consecutiv în care apare Hanks, după Philadelphia şi Forrest Gump, şi de Catch Me If You Can, povestea adevărată a lui Frank Abagnale Jr. (jucat de Di Caprio), unul din cei mai mari escroci din istoria Americii, care ulterior ajunge să fie angajat chiar de FBI.

Odată cu acest ultim film ajungem în New York, acolo unde se trage majoritatea peliculelor memorabile. Vă spuneam de Radha Mitchell, ei bine ea joacă alături de ineditul cuplu Morgan Freeman-Antonio Banderas în Thick As Thieves, un film care ni-l prezintă (din nou) pe al nostru Marcel Iureş alături de mari actori. Şi încheiem cu două chick flicks, care au notă de trecere de la mine în primul rând pentru distribuţie şi pentru locurile pe care le prezintă, da'r'ar să dea în metropola asta superbă: No Reservations (Aaron Ekhart, Zeta Jones) şi Maid in Manhattan (Ralph Fiennes, J Lo).

În curând vom vorbi mai detaliat despre filmele care se fac la New York şi voi aborda acest subiect având ca suport câteva clasice. Dar până atunci ne auzim imediat după Oscaruri, acolo unde îl avem ca favorit (din câte văd în poll-ul de mai sus) pe milionarul de mahala.

NYmaniac, looking for NYmphomaniac

Un cover fenomenal

Acum câteva zile am postat aici o piesă de suflet. Total întâmplător am descoperit acum la tv (nu urmăresc canalele de muzică) o altă versiune, realmente senzaţională, a acestei piese. Tocmai m-am documentat despre acest cover şi am aflat numai lucruri la superlativ, dovadă că mă pricep niţel la muzici şi am intuit puterea acestui cântec. O interpretare live a piesei (Leona Lewis este autoarea) a făcut oamenii să plângă, acest cover ajungând apoi cel mai bine vândut cântec în format digital din întreaga istorie UK, iar chitaristul trupei Snow Patrol (care cântă melodia originală) a atestat această versiune ca fiind fenomenală. Aveţi aici întreaga poveste a acestui cover. Iar acum hai să-l savurăm.

Leona Lewis - Run

Onionism

Liderul trupei Kumm şi, totodată, chitaristul meu preferat din Românica, îşi va lansa luna viitoare primul album solo, intitulat (aplauze!) Sex With Onions Nu ştiu ce vrea să spună dar nu mă sperie, dacă aveţi curiozităţi kinky vi le puteţi lămuri la lansare.
Trupa Kumm va lansa şi ea un nou album, prin toamnă, care sper că va include şi melodia care deja este un bonus nelipsit la concerte, anume Sex With (cine ghiceşte?! )....... Animals, doamnelor şi domnilor!
Mai presus de aceste chestii zoofilo-legumicole stă însă muzica de calitate iar eu vă invit s-o descoperiţi.

Acum câteva ore, la Brit Awards

U2 au prestat deja cunoscuta Get On Your Boots, aleasă însă cam neinspirat drept prim single al unui album care, aşa cum am văzut azi, conţine piese mult mai bune.

Şi deja avem o certitudine: Bono a renunţat la acei fly shades pe care îi purta de mai bine de 15 ani, optând în schimb pentru acel machiaj pe care nu-l pot defini. Cum vi se pare?

Magnificent - this is the new U2

După 4 ani şi 3 luni (cea mai mare distanţă dintre 2 albume de studio) avem acum noul material U2. Bineînţeles, a scăpat pe net înainte de lansare: un site australian l-a oferit pentru download contra cost şi atâta a trebuit. L-am ascultat şi pot spune că am o părere mult mai bună acum decât cea (pripit) formată după ascultarea acelor 30 de secunde din fiecare piesă. Este un material foarte antrenant, care îmbină foarte fain noul sound U2 (veţi descoperi chestii pe care nu le-aţi mai auzit pe discurile precedente ale trupei, chit că ele au trecut prin aproape toate stilurile muzicale posibile) cu clasica şi inconfundabila amprentă pentru care The Edge merită toate onorurile. Şi, apropo de chitaristul U2, trebuie să spun că este spectaculos în multe momente ale acestui No Line On The Horizon. Iar producătorii Eno şi Lanois şi-au făcut treaba foarte bine, ca de obicei.

Fanii din lumea întreagă sunt în transă şi au bombardat forumurile cu primele impresii. Pe ale mele vi le-am spus, nu voi insista mai mult, o să tot avem timp să vorbim. Aplauzele la scară largă le primeşte, pentru început, piesa Magnificent, pe care v-o ofer şi eu acum, cu tot cu versuri. Şi ca să nu vă mai fierb atât, intraţi aici pentru a descărca întregul album. Dar atenţie, va trebui să-l şi cumpăraţi când apare la noi, altfel vă pleznesc!

02.Magnificent.mp3

I was born
I was born to be with you

In this space and time
After that and ever after I haven't had a clue
Only to break rhyme
This foolishness can leave a heart black and blue

Only love, only love can leave such a mark
But only love, only love can heal such a scar

I was born
I was born to sing for you

I didn't have a choice but to lift you up
And sing whatever song you wanted me to
I give you back my voice
From the womb my first cry, it was a joyful noise…

Only love, only love can leave such a mark
But only love, only love can heal such a scar

Justified till we die, you and I will magnify
The Magnificent
Magnificent

Only love, only love can leave such a mark
But only love, only love unites our hearts

Justified till we die, you and I will magnify

The Magnificent
Magnificent
Magnificent

Ferocious, Mr.Pacino!

Aşa cum există filme fascinante şi actori inegalabili, la fel sunt şi scene memorabile, care nu pot fi jucate decât de genii. Oricine altcineva ar încerca ar fi ridicol. Un astfel de exemplu avem în Heat, film care poate rămâne în istorie pentru simplul fapt că este unul dintre puţinele care oferă privitorilor fabulosul cuplu Pacino-De Niro. Atenţie mare, avem aici o bucată din personajul adorator de femei pe care Al îl joacă (de Oscar) în Scent of a Woman:

Alan Marciano (Hank Azaria): Why'd I get mixed up with that bitch?!

Vincent Hanna (Al Pacino): 'Cause she's got a GREAT ASS! And you got your head all the way up it! Ferocious, aren't I? When I think of asses...a woman's ass...something comes out of me.

I Happen To Like New York

Well, I do, what about you? Îndrăgeşti cel mai filmat, fotografiat şi cântat oraş din lume? Eu spun că este chiar şi cel mai frumos. Aşa că, din grămada de memorii de orice natură, extrag acum un cântec scris de Cole Porter în 1930. Ce vremuri, Empire State nici măcar nu se ridicase. Este o compoziţie monotonă, care nu poate fi apreciată decât de un adevărat new-yorker, indiferent unde s-ar afla el. 

Come on, Judy, I bet you loved New York.

Mărunţişuri preponderent olfactive

Dimineaţa nimic nu se compară cu mirosul cafelei. Nu neapărat al celei care fierbe în ibric sau abureşte în cană, cât cel al cafelei propriu-zise pe care o adulmec cu nasul înfundat în cutie. Se asortează perfect cu mirosul de ziar, iar adiacent, foşnetul său matinal este la fel de plăcut ca zgomotul făcut de lingura care amestecă în cafea.

Apoi mă mut în sufragerie la biroul flancat de o biblioteca înţesată de cărţi vechi, pe care nu le citesc, dar care miros şi ele frumos. Astfel, până şi pagina asta de blog parcă miroase a carte veche. 

O zi ispititoare vă doresc!

Un rezultat interesant

Este cel generat de poll-ul care a ţinut header-ul acestei pagini până azi. Eram curios care sunt temele pe care voi le găsiţi a fi cele mai catchy pe acest blog. După cum se vede, trei dintre ele s-au evidenţiat în mod clar. Voi comenta pe scurt aceste rezultate.

Faptul că majoritatea intră aici pentru articolele de tip jurnal îl iau ca pe un compliment. Sunteţi interesaţi de mine ca persoană, prin urmare vă mulţumesc. Mai ales că acest gen de articole nici măcar nu se bucură de un tag aparte, puteţi remarca asta în dreapta la Fixations.

Locul doi, filmele. Măi să fie, asta da supriză! Nu mă aşteptam. Am început să abordez în mod constant acest subiect acum un an şi ceva, prinzând repede gustul şi remarcând că lumea a început să mă apeleze pentru recomandări cinefile. Dar nu mă gândeam că acest topic se va clasa atât de sus, mai ales că eu nu sunt nici pe departe vreun critic de film, ci doar un pasionat al fenomenului care înşiră pentru voi nume de pelicule din care puteţi alege ce doriţi. Veţi putea vota acest blog la categoria cinefilă din cadrul Roblogfest 2009, care va începe în curând. Asta doar dacă aceasta este principala şi cea mai plăcută sursă de care dispuneţi, vreau obiectivitate de la voi, nu favoruri (sper că nu voi fi zburat de către organizatori de la acea categorie - pentru a putea participa ar trebui ca 80% dintre articolele acestui blog să fie pe tema respectivă)

Iar a treia temă care face audienţă, hmm, îmi place. Colegul meu de bancă din liceu era un tip extrem de sarcastic şi foarte aspru cu prostul gust de care ne loveam. Pe vremea aia eu ascultam muzică de doi lei iar el mă ironiza şi mă sfătuia să mă aplec mai mult pe sunetele produse de tobe şi chitare, nu pe cele electronice peste care se suprapunea rap. Până la urmă am făcut asta şi am împrumutat şi din sarcasmul şi din ochiul său critic. Sunt atâtea tâmpenii în jurul nostru şi nu le putem combate pe multe dintre ele. Dar măcar hai să ne destindem şi să ne amuzăm făcând mişto de ele, nu?

Voi ţine cont de părerea voastră, thanks for passing by

Manolo, iată cum trebuia procedat

Avem următoarea scenă, petrecută aseară în direct la tv. Avem respectivul cercopitec, membru de clan, şi avem respectivul moderator, căruia i se spune Manolo.

Păi mă, futu-ţi morţii mă'tii astăzi şi mâine de bişniţar ordinar, să dea dracu' în tot neamu' tău dacă nu opream emisiunea, încuiam uşa şi te făceam un 1 la 1 prin tot studioul, ştergeam cu tine pe jos şi pe urmă te puneam iar să vorbeşti, să vedem dacă ai fi avut clonţul la fel de spurcat. Apoi te legam de scaun şi intram iar în direct cu tine, piticanie ordinară. Aş fi afişat un rânjet bestial (la propriu) şi aş fi continuat emisiunea. Şi te lăsam legat acolo până tu te căcai pe tine, da, tu, nu moderatorul, aşa cum afirmai, tare în gură şi grobian cum eşti.

Manolo, bagă la cap ce spun. În caz că mai chemi astfel de slumdog millionaires la emisiune. Deşi bine ar fi dacă s-ar lecui presa odată şi odată de încercarea de a face audienţă cu ajutorul unor astfel de personaje.

Frumoasa din Brooklyn

O cheamă la fel ca pe soţia marelui Shakespeare şi s-a născut acum 26 de ani, peste râu de Manhattan. A fost soprană timp de 2 ani, apoi a obţinut un rol într-un mini-serial tv. Ulterior a ajuns să fie comparată cu Judy Garland şi Audrey Hepburn iar mie mi-a atras atenţia prin nominalizarea la Oscar de care se bucură în acest an, aşa că am urmărit-o curios în Rachel Getting Married, acolo unde face un rol total diferit de cele cu care obişnuise publicul până acum (lucru de care m-am convins ulterior).

Anne Hathaway, despre ea este vorba, va avea o concurenţă foarte serioasă pentru obţinerea statuetei (Kate Winslet, Angelina Jolie şi Meryl Streep) dar contează mai puţin dacă va triumfa sau nu. Are tot timpul şi dacă nu va reuşi acum o va face cu siguranţă în alt an. Calităţile ei actoriceşti sunt pe măsura frumuseţii şi naivităţii ei (atenţie, există şi un sens bun al acestui cuvânt). Mi-a plăcut în rolul care a adus-o la un pas de marea distincţie a academiei, aşa că i-am scanat puţin filmografia. Aşa că am văzut inclusiv The Devil Wears Prada, acolo unde face echipă cu modelul ei artistic, Meryl Streep. Ştiu, e film pentru mujeres, nu râdeţi Dar Anne şi New York-ul erau suficiente pentru a-mi depăşi orice reţinere idioată şi chiar mi-a plăcut acest film, prin ideea sa şi chiar prin coloana sonoră, unde am descoperit City of Blinding Lights de la U2. Este funny că melodia apare atunci când filmul te poartă la Paris, deşi ea este compusă pentru NY. Apropo, ce interesantă este fascinaţia americanilor pentru oraşele europene. La unii dintre noi e invers

Dar să revenim. Anne joacă şi în thriller-ul Passengers, cu un final oarecum twisted şi trist. Dar mai frumos este parcă Becoming Jane, deşi greu de urmărit şi aparent plictisitor la început. Aici ea o întruchipează pe Jane Austen, celebra autoare a romanelor Sense and Sensibility şi Pride and Prejudice. Dar de Brokeback Mountain vă amintiţi? Da, celebrul film de acum câţiva ani cu acei doi cowboy poponauţi. Anne joacă un rol secundar aici, la propriu şi la figurat, doar era soţia unuia dintre amorezi Serios vorbind acum, probabil că nu a fost aleasă întâmplător pentru acest rol, fratele ei fiind gay.

Din ce nu am văzut aş putea totuşi menţiona Havoc (aici pare-mi-se că are un rol mai de bad girl), The Other Side of Heaven dar şi Get Smart, unde face cuplu cu tâmpitul Steve Carell.

Gata, suficient, sper că v-am stârnit interesul. Ah, încă ceva: Anne declară că nu a descoperit încă religia care s-o reprezinte. Interesant, mai ştiam nişte băieţi din Irlanda care afirmau asta acum mai bine de 20 de ani.

No Line On The Horizon. Piesa, nu albumul.

Tocmai a fost difuzată, la un post de radio, melodia care dă numele noului album U2. Luaţi de aici, frige! Dacă între timp cântecul (sau mai degrabă aşa-zisul clip de mai jos) nu mai este disponibil, să mă trageţi de mânecă. Şi aştept păreri, mai ales că, damn, mie nu-mi place în mod deosebit.

later edit: după cum prevedeam, melodia deja a zburat de pe youtube, dar o puteţi asculta (încă) aici. 

The Dark Knight

Când am anunţat nominalizările Oscar am omis acest film, în mod bizar şi nedrept nu apărea în sursele mele. Dar ce aflu despre el mă minunează. Candidează pentru nu mai puţin de 8 premii, iar pe imdb.com este deja pe locul 5 în topul all time! Este ultimul film al lui Heath Ledger, nominalizat pentru cel mai bun rol secundar masculin, iar el se alătură unei distribuţii excelente: Christian Bale, Aaron Ekhart, Michael Cain, Gary Oldman, Morgan Freeman, Eric Roberts. Pentru mine are un singur dezavantaj: face parte din seria Batman, pe care eu nu o gust, dar văd că este considerat o adevărată capodoperă aşa că voi urmări acest film.

p.s. Din ce am văzut la premiile BAFTA, fac pariu că Slumdog Millionaire va fi marele învingător de la Oscaruri, deşi din pole position pleacă domnul Button şi al său curios caz Şi încă o chestie: observ că vă place mult tematica cinefilă a acestui blog, aşa că vă anunţ că foarte curând vă voi prezenta o superbă actriţă new-yorkeză

Post mortem

Asistăm în aceste zile la o efuziune naţională (ba chiar multi-naţională), generată de tragicul deces al handbalistului român Marian Cozma. Nu e cazul să detaliez, cunoaşteţi povestea, doar este prezentă non-stop pe toate canalele şi pe prima pagină a ziarelor. Să fie clar: ce i s-a întâmplat acestui băiat este inuman, devastator, nedrept, strigător la cer şi aşa mai departe. Ca în cazul oricărei persoane care ar păţi asta la aşa o vârstă şi fără niciun motiv. Toată mila şi compasiunea pentru familie şi pentru colegii şi prietenii săi.

Însă acum vreau să ma detaşez puţin de marea aceasta de oameni care-l plâng pe Marian deşi nici nu auziseră de el înainte de incident. Sincer să fiu nici eu nu auzisem şi sunt convins că asta e valabil şi pentru mulţi dintre voi. Vă propun să nu ne arătăm mai afectaţi decât suntem şi să ne delimităm de acei gură-cască pe care îi vedeaţi în preajma cortegiului funerar. Ca să fiu şi mai exact, susţin ideea că omenirea, în general, are tendinţa de a exagera cu onorurile, afecţiunea, compasiunea, aprecierea, mediatizarea etc. în cazul morţilor. Ignorăm valorile cât timp ele sunt alive and kicking, apoi ţinem neapărat să le transformăm în martiri şi le copleşim cu onoruri când se duc. 

Hai să luăm cazul lui Marian. Echipa de handbal din Ungaria unde juca va retrage pentru totdeauna tricoul cu nr.8 pe care-l purta el. Aud că se va organiza anual un turneu de handbal care-i va purta numele. La clubul Dinamo i se face statuie iar oraşul Vezsprem l-a declarat, post mortem, cetăţean de onoare. Tot post mortem îl va decora şi Primăria sectorului 2. Oameni buni, respiraţi un pic. Nu vreau să minimalizez în niciun fel tragedia şi nici să fiu lipsit de respect pentru omul care a fost Marian Cozma, dar nu cumva e cam mult? Să fim serioşi, nu era vorba nici de cel mai bun handbalist din lume, nici de vreun campion european, nici de cel mai bun sportiv român. Remarc cu dispreţ tendinţa existentă în media de a umfla un astfel de sportiv în urma unei tragedii. Ar fi fost Marian Cozma făcut cetăţean de onoare al oraşului unde juca handbal dacă rămânea în viaţă? Răspuns: foarte puţin probabil, poate doar dacă lua nu ştiu câte titluri cu echipa. Altă întrebare: sunt făcuţi cetăţeni de onoare toţi aceia care mor într-un mod injust sau toţi aceia care suferă diverse nedreptăţi dar sunt simpli cetăţeni, nu oameni mediatizaţi? Răspuns: nu. Iar dacă am face statui tuturor ăstora care mor tineri şi nevinovaţi nu am mai avea loc să ne plimbăm pe aleile din parcuri. 

Aşadar, de ce toate aceste osanale? Doar pentru că era un sportiv care reprezenta foarte bine ţara? Păi dacă este aşa, de ce nu l-aţi slăvit cât era viu? De ce nu l-am văzut niciodată pe prima pagină a unui ziar de sport, ci doar atunci când a apărut vestea că a fost omorât? De ce la ştirile din sport nu auzeai niciodată numele său ci doar ce inepţii a mai lansat Becali? De ce nu există o balanţă mai echilibrată între atenţia pe care o primeşte un om valoros înainte şi după moartea sa? Adică mai multă înainte şi mai puţină (şi mai decentă!) după. Iar cine-şi închipuie că acest articol este lipsit de respect la adresa celor care-l regretă pe Marian se înşeală profund. Aceste rânduri nu au de a face cu omul care a fost şi cu tragedia sa. Dimpotrivă, dacă ar fi să vorbim de respect, v-aş spune că eu, reporter de-aş fi, nu aş îndrăzni să mă duc la familia Cozma şi să fac un reportaj. Cum să intru în casa acelor oameni, să-i intervievez, să le fac poze sau să-i filmez?! Şi partea a doua a acestui aspect, o chestie pe care niciodată nu voi reuşi s-o înţeleg şi nici nu vreau, este cum pot părinţii şi fraţii celui dispărut să vorbească în faţa presei. Cum sunt în stare de aşa ceva? Reporterii care ar veni peste ei ar trebui alungaţi cu câinii şi cu furtunul cu apă, grijania lor astăzi şi mâine, să-i lase să-şi plângă odrasla în linişte. Dar nu... familia lui Marian apare la tv şi prin ziare şi oferă declaraţii. Cumva are puterea asta, care în acest caz nu este neapărat o virtute.

Mintea mea refuză să cuprindă aşa ceva. Iertaţi să fim cu toţii.

Crime

V-am promis că revin curând cu Najwajean aşa că pentru azi avem o piesă de pe ultimul album al trupei, intitulat Till It Breaks. So, this is (a) Crime.

Nu încă

În cazul în care aveţi vreun impuls să clickuiţi căsuţa aia electorală, proaspăt apărută în partea din dreapta sus a paginii, mai aşteptaţi puţin. Apreciez gestul, dar perioada de votare la Roblogfest 2009 va începe abia peste 2 săptămâni. Vă reamintesc atunci, thanks

Curat murdar, coane Niculae!

Azi în ProSport, interviu cu dinamovistul Marius Niculae:

"Lobonţ şi Tamaş au plecat la naţională. Tu aşteptai să fii chemat?

Nu prea mă aşteptam. Ţi-am zis, nu prea am jucat, am stat accidentat, deci speranţele mele pentru o convocare au fost mici.

Selecţionerul are alte motive. Spune că nu te-a chemat pentru că ai înjurat Steaua.

Imediat după ce am făcut acel lucru, am avut tăria de caracter să îmi cer scuze. Nu am vrut să jignesc pe nimeni. A fost un incident sau nici nu ştiu cum să-i spun. Şi nu sunt eu primul care apare la televizor în astfel de conjuncturi. Înaintea mea au fost mulţi. Gigi Becali vorbeşte numai în beep-uri. Nea Piţi ştie însă mai bine ce are de făcut. Îi respect decizia.

Dacă ar fi să faci încă o dată acest gest, l-ai mai face?

Da, însă cu o condiţie: fără camere de filmat!"

Oare doar eu sunt siderat de absurdul acestei declaraţii? Deci domnule, să fim înţeleşi: omul îi dă cu muia 'nainte, dar apoi, dovedind o incredibilă tărie de caracter, are puterea să-şi ceară scuze! A fost doar un incident sau ceva abstract, aşa, după cum vedeţi acest fotbalist de o verticalitate ieşită din comun nici nu poate defini bine întâmplarea. Iar la final vine senzaţionalul: deşi nu e primul care oferă acadele rivalilor în faţa camerelor tv (bine c-a precizat asta, extrem de relevant...) şi deşi şi-a cerut scuze (încă o dată aplauze pentru tăria de caracter dovedită, vă rog!) omul nostru e gata să-şi bage din nou puţulica în cavitatea bucală a duşmanului! Dar nu aşa oricum, are şi o condiţie: fără camere video. V-aţi prins, da? Iniţial star porno, acum muist în intimitate, Mariusel regretă doar faptul că a fost filmat, nu gestul în sine. El e băiat finuţ, adică o da el muie, dar nici chiar aşa pe faţă!

Figurately speaking

Te-ai băga pentru altul?

Acesta este articolul nr.500 pe acest blog şi el vă propune o temă de gândire. Nu ştiu cât de interesantă, dar cu siguranţă importantă şi (din păcate) "la modă". Aţi auzit desigur despre cazul handbalistului asasinat într-un club din Ungaria. Se pare că el ar fi intervenit pentru o chelneriţă care era agresată de nişte mafioţi tuciurii, fiind apoi înjunghiat. Nu este nici primul şi nici ultimul caz în care cel care intervine în aplanarea unui conflict o păţeşte. Avem un alt exemplu foarte recent şi la fel de mediatizat, cel de la Braşov. Şi chiar şi aici în Berceni s-a petrecut o nenorocire asemănătoare anul trecut.

Ce e de făcut? Sau ce ai face tu mai exact? Cum reacţionezi când vezi că un semen de-al tău este agresat, fizic sau verbal? Te faci că plouă, întorci privirea, te îndepărtezi? Sau te implici? Iar dacă o faci, cum anume? Desigur, dacă vă puneţi aceste întrebări acum o să spuneţi că depinde de situaţia în sine. Normal. Depinde cine e agresorul, cum arată el sau cât este de numeros. Depinde şi de locul unde are loc incidentul şi chiar de mai mulţi factori. Dar gândiţi-vă la treaba asta, în principiu. Badea a spus în ultima sa emisiune (şi de data asta sunt total de acord cu el) că nu are niciun sens să te bagi doar cu vorba, doar cu atenţionarea verbală a agresorului. O simplă mustrare nu face decât să te bage şi pe tine în belea şi nimic mai mult. Dacă te hotăreşti să acţionezi, atunci trebuie să-i rupi capul şi să te asiguri că nu se mai ridică de jos. Altfel mai bine apelezi la autorităţi, care şi unde dracu' or fi ele.

Aştept cu interes părerile voastre, dar nu înainte de a v-o spune pe a mea. E mai degrabă un sfat, dacă vreţi. Nu vă băgaţi! Decât dacă persoana agresată vă este rudă sau prieten. În rest nu are sens. Riscaţi enorm să o păţiţi la rândul vostru, fără să salvaţi pe nimeni. Cel mult sunaţi la poliţie. Dar nu începeţi să daţi din gură. Şi nici din muşchi, decât dacă sunt impresionanţi şi antrenaţi pentru bătaie. Sau poate că nici atunci nu e indicat. Acelaşi lucru e valabil şi când sunteţi provocaţi, nu neapărat atunci când se pune problema să vă băgaţi pentru cineva. Eşti înjurat, umilit? Care e problema? Walk away. Oferă-le această "victorie" şi îndepărtează-te. Poţi să şi fugi dacă e cazul, e sănătos şi deloc ruşinos, mai dă-l în mă'sa de proverb. Lasă eroismele, fii deştept şi păstrează-te într-o bucată. Ego-ul masculin, spiritul civic sau afecţiunea pentru concetăţeni nu prea sunt indicate. 

S-au acordat gramofoanele

Azi noapte s-au decernat premiile Grammy. Fostul membru Led Zeppelin, legendarul Robert Plant, a cucerit 5 dintre ele cu albumul Raising Sand. Şi Coldplay au luat câteva, inclusiv pentru cel mai bun cântec al anului şi cel mai bun album rock (Viva La Vida peste tot). Am parcurs destul de fugitiv lista laureaţilor şi vreau să specific că, oricât de mare admirator al lui The Boss aş fi, consider aberant să-i acorzi premiul pentru cel mai bun cântec rock pentru o piesă care nici rock nu prea e şi nici grozav nu sună (adică aceasta), în detrimentul unei melodii cum ar fi House of Cards. Bine măcar că Radiohead au câştigat la cel mai bun album alternativ al anului, cu In Rainbows. 

În fine, să fie la ei acolo. U2 au fost prezenţi la ceremonie dar nu au concurat că nu au avut cu ce. Şi oricum le ajung Grammy-urile obţinute până acum (cele mai multe din istorie alături de Stevie Wonder). Dar nu au stat degeaba: au cântat Get On Your Boots, pentru prima dată live.

"Tenisul, aşa cum îl ştiam, în vârstă de un secol şi ceva, a fost rănit mortal acum la Melbourne"

Citatul îi aparţine lui CTP iar întregul său articol legat de meciul despre care am scris şi eu de 2 ori poate fi citit aici. Printre alţii, despre acest eveniment sportiv total al acestui început de an au mai scris:
Adrian Georgescu
Ovidiu Ioaniţoaia
Radu Naum

Fragmente de orizont

Cu 3 săptămâni înaintea lansării celui mai aşteptat album al anului au apărut deja bucăţi scurte din fiecare melodie de pe No Line On The Horizon. Cam puţin pentru a-ţi forma o părere, dar suficient pentru a excita fanii hardcore.
Aşa că, dacă te numeri printre ei şi nu mai ai răbdare, intră aici.

Bono, noul membru al familiei

Nu vă impacientaţi, liderul U2 nu a devenit socră-miu, deşi nu m-ar deranja să-i fur vreuna din fete. Bono este noul nostru câine, botezat aşa de tata şi alintat deja până acum în multe feluri: Bon, Boni, Boniţă sau Bonişor, cum îi spune bunica. Pui de labrador împerecheat cu altă rasă pe care nu o cunoaştem dar nici nu prea ne interesează, Bono este un căţeluş foarte drăcos, care muşcă şi roade tot şi este extrem de simpatic. Puteţi vedea mai jos primul lui photo shooting:

Greg's Flash of Genius

Îl ştiam numai din roluri secundare, majoritatea de loser/sucker. Cu toate astea nu era un actor oarecare, primind chiar o nominalizare la Oscar pentru rolul său din As Good As It Gets. A fost nevoie să văd Flash of Genius pentru a mă convinge definitiv de potenţialul lui Greg Kinnear (foto). Un film foarte bun care prezintă povestea lui Robert Kearns, inventatorul ştergătoarelor intermitente de parbriz. Aparent o chestie banală, nu-i aşa, dar ideea a fost furată de Ford şi astfel Kearns, excelent jucat de Greg Kinnear (în cel mai bun rol al său de până acum), dă în judecată marea corporaţie şi se reprezintă singur, după ce toţi avocaţii îl abandonaseră, considerând absurd un astfel proces. După 12 ani, timp în care până şi nevasta îl părăseşte, inventatorului i se face dreptate. Nu rataţi acest film oarecum subestimat de critici, o să merite efortul.

Şi pentru că ştiu, nesătulilor, că mai vreţi un maldăr de filmuleţe, puneţi-vă pe notat. Sunt gata să pariez pe 100 bilete la Movieplex că marea stea a filmului american va fi, peste vreo 4-5 ani, Dakota Fanning. Mai ţineţi minte ce micuţă era? Eh, deja se transformă într-o adolescentă pe cât de frumoasă pe atât de bună (nu vă gândiţi la prostii!) ca şi actriţă. Vă puteţi convinge de asta în The Secret Life of Bees.

Mergem mai departe întorcându-ne puţin în timp. Edward Norton, Philip Seymour Hoffman, Rosario Dawson şi Brian Cox alcătuiesc distribuţia filmului 25th Hour. Mai exact ultima zi din viaţa unui fost traficant de droguri (jucat de Norton) înainte de a intra pentru 7 ani la zdup. Foarte tare scena când Norton vorbeşte singur în oglindă şi desfiinţează toate naţiile şi obiceiurile proaste prezente în New York. Se va preda sau nu la final? Vedeţi voi.

Rămânem cu Brian Cox şi ne uităm la Red. Ăsta era numele câinelui său, ucis fără niciun motiv de nişte adolescenţi idioţi. Şi de aici se dezlănţuie războiul. Un film care te atinge, mai ales dacă iubeşti animalele, mai ales dacă le-ai avut şi le-ai pierdut şi, culmea, mai ales dacă ţi-a murit un câine la 14 ani, precum cel din acest film, care este unul despre adevăr şi dreptate, în primul rînd.

Nu-i aşa că eraţi deja plictisiţi să-l tot vedeţi pe Ashton Kutcher în comedioare romantice? Ei bine, băiatul a schimbat macazul în Personal Effects, acolo unde face un cuplu interesant cu Michelle Pfeiffer (să dea dracii ce succes are ăsta la femei coapte!) Această dramă ne prezintă nişte oameni care găsesc linişte şi confort împreună, după ce fiecare a pierdut o fiinţă dragă.

Vă mai aduceţi aminte de Jack Spintecătorul? Acest vestit criminal al secolului 19, niciodată prins, reapare oarecum la rampă în The Lodger, un film cu un ucigaş în serie care imita crimele lui Jack.

Am ezitat să recomand The New World, totuşi iată că o fac. Este un film foarte atrăgător, prin idee, peisaje şi distribuţie (Colin Farrell, Christopher Plummer, Christian Bale). A fost chiar nominalizat la Oscar pentru Best Achievement in Cinematography. Dar, nu ştiu, mie mi s-a părut cam plictisitor şi cam baletat aşa, cam prea artistic, prea pe muteşte. Urmăriţi-l şi veţi înţelege ce spun.

Iar la final vă las cu Keith, un adolescent atipic şi un film atipic cu adolescenţi. Adică e bun.

V-am pupat şi vă dau întâlnire din 20 februarie la Movieplex, acolo unde va rula (la propriu şi la şmecherescul figurat) primul concert 3D din istoria cinematografiei. Cum ce trupă? U2, vă daţi seama

Se schimbă vremea, dar şi vremurile

Această primăvară precoce care ne-a izbit azi m-a făcut să o iau la pas prin cartier. Eram în căutarea unei frizerii dar şi al unui moment relaxant şi iată că vremea frumoasă mi l-a oferit. Într-un părculeţ se strănseseră zeci de pensionari la table, şah şi rummy, iar numărul privitorilor îl depăşea clar pe cel al competitorilor. Copiii se dădeau în leagăne, nişte tanti citeau ziare pe o bancă şi peste tot te împiedicai de talciocurile improvizate pe trotuar. "Măi să fie", m-am gândit, "asta e vreme taman bună să te-ndrăgosteşti!" Hmm, uşor de zis, dar e mai greu cu dulcele în ultimul timp. Cred tot mai mult că vremurile în care cădeai în limbă după cineva au apus. Sau, mai bine spus, apun odată cu vârsta. Floricelele, fluturaşii, stelele de pe cer şi păsărelele din copaci, ştiţi voi, toate rahaturile alea frumoase, au devenit acum mult mai greu de găsit. Nu prea mai mă îndrăgostesc, dragilor (dar în special dragelor!) Şi nu se pune problema că n-aş avea cu cine sau că n-aş avea de ce. Nu mai am cu ce, bă. Inimioara se atrofiază şi ea în timp. Dar există şi o parte bună, ca întotdeauna. Am început să iau decizii cu capul, nu cu sufleţelul. Şi ăsta e un lucru bun. Să fim pragmatici, dom'le, şi să nu ne mai luăm atât după filme. Cu toate astea aştept cu interes o ambiţioasă dornică să mă contrazică.

.....îmbătrânind gândea 'ceste lucruri Fly-ul astăzi, prin soarele timpuriu din Berceni, mergând să-şi schimbe părul după ce, se pare, s-a lepădat şi de năravu-i...... 

Najwa Nimri

Nu este prima dată când descopăr un artist pe coloana sonoră a unui joc video. De data aceasta este vorba despre o artistă din Spania (actriţă şi cântăreaţă în acelaşi timp), pe numele ei ciudat şi frumos Najwa Nimri. În 1996 a format grupul Najwajean, alături de producătorul şi chitaristul Carlos Jean, dar a lansat şi trei albume solo. Din ce am ascultat până acum pot spune că muzica ei este deosebit de catchy şi vă puteţi face şi voi o idee despre asta pe site-ul oficial sau la MySpace. 

Acum vă las cu Drive Me, piesa care mi-a atras atenţia la început şi cu sentimentul că voi reveni curând la muzica madrilencei. 

The Bourne Trilogy

Matt Damon este Jason Bourne, un fost agent CIA care suferă de amnezie şi se luptă cu oamenii corupţi din organizaţie care s-au folosit de el şi acum îl vor mort. Şi asta nu doar o dată, ci pe parcursul a trei filme extrem de alerte şi bine făcute, care te poartă prin mai multe oraşe din Europa, prin India, Maroc şi New York: The Bourne Identity (2002), The Bourne Supremacy (2004) şi The Bourne Ultimatum (2007), acesta din urmă obţinând chiar trei Oscaruri la festivitatea de anul trecut. Pe ţeavă este şi partea a 4-a, pentru care s-a început munca acum câteva luni. 

Ştiam de aceste filme dar nu le văzusem, până zilele astea când le-am consumat pe toate la pachet. Ceea ce vă recomand şi vouă. 

(băi Matt, dă-ţi ceafa la o parte şi lasă-ne să ne benoclăm la superbul skyline new-yorkez!)

Traducerea şi (mai ales) adaptarea

De multe ori când privesc un film sunt amuzat (sau uneori de-a dreptul oripilat) de traducerile care mi se perindă prin faţa ochilor. Am descoperit greşeli flagrante atât în subtitrările luate de pe net, făcute probabil de cine ştie ce băieţi de băieţi, dar chiar şi în filmele de la tv, unde aş spune că-s impardonabile. Am şi exemple aşa că hai să ne distrăm.

Una dintre cele mai de comă traduceri care-mi vin în minte este comisă de HBO. Într-o scenă jucată de Wesley Snipes, el spune la un moment dat ceva de genul "Im not a guy with a suit and a condo", acest condo fiind informalul de la condominium, adică apartament spaţios sau complex de apartamente. Ei bine, cum au tradus ăştia? "Nu sunt un tip cu un prezervativ în buzunar" Haoleu! Condo-ul l-a confuzat rău pe pezevenghiul traducător, care s-a gândit la condom apoi a adaptat el cumva, să iasă fraza.
Dar cel mai rău mă enervează traducerile titlurilor de filme. Sunt efectiv jenibile, multe efectiv neavând nicio legătură cu titlul original. Înţeleg că multe chestii sunt greu sau imposibil de tradus, dar măcar lăsaţi filmul cu titlul său original, cu părere de rău pentru bătrâneii sau cocalarii care încă nu au învăţat ingliş. Eu, să fac un film, să-i dau un titlu iar el să ajungă apoi în altă ţară unde e tradus total altfel, păi i-aş da în judecată p'ăia. E chestie de copyright, până la urmă, nu-ţi poţi bate joc de munca unor oameni şi nu poţi modifica tu produsul după cum vor muşchii tăi.

În jurul celebrului "fuck you" e o adevărată inginerie. Se traduce mai mereu cu "du-te dracu'", excepţie făcând cazurile când este nevoie de conotaţia pur porno a expresiei, pentru a avea logică replica următoare. Atunci, dar numai atunci!, întâlnim traducerea "să ţi-o trag". Hihihi.
Mai sunt şi traducerile mot-a-mot, de te întrebi dacă nu cumva sunt făcute automat de un program, altfel nu pot înţelege cum expresia "dad is throwing me a party" poate fi tradusă "tata îmi aruncă o petrecere". Chiar să n-ai habar de engleză şi să traduci numai cu dicţionarul în faţă, dar logica nu-ţi ţipă că nu e-n regulă?

Însă avem şi adaptări extrem de amuzante, care ar merita chiar premii. Culmea, ambele exemple care-mi vin în minte sunt din filme cu Jim Carrey. În Ace Ventura el face un joc de cuvinte şi spune "I have to ass you some questions". Cum naiba să traduci asta?! Well, iată cum s-a gândit cineva: "Am câteva întrebuci pentru tine" Absolut genial! Se translatează în română întreaga jonglerie lingvistică. Iar în Cable Guy, acelaşi nebun Jim îl sfătuia pe un amic să se dea la o tipă la o petrecere. Argumentul său (de un adevăr copleşitor, ar trebui folosit ca metaforă pentru orice în viaţă) suna aşa: "Who hesitates masturbates" Cum le-a ieşit rima în română ălora de la Antena 1? Foarte frumos: "Cine stă pe gânduri se masturbează în mai multe rânduri". De necontrazis, aşa-i?

Dar de Sfântul Sisoie ce părere aveţi? Jur că nu am auzit de el decât în filme, când se traduce acel celebru "Holy shit!" Dacă m-aş lua după orele de logică din liceu, atunci Sisoie = shit, adică rahat. Tot în filmele pentru tv, "mother fucker", "asshole" sau alte chestii de gen se traduc invariabil "ticălosule". Pe bune, folosiţi vreodată cuvântul ticălos sau îl auziţi pe undeva? De aia prefer totuşi traducerile piraţilor. Deşi conţin mari dume, măcar mă amuză, pentru că unele sunt foarte corecte şi foarte pe şleau. Iată câteva exemple, toate fiind luate din acelaşi film:

Cock sucker! = Muistule!

How the fuck should I know? = De unde pula mea să ştiu?

Fuck! = Băga-mi-aş!

Slow the fuck down! = Încetineşte în pula mea!

Mother fucker! = Pulifrici!

Bestial!

Mercenari sau impresionişti?

Mă disperă întrebările care se pun la un interviu. Majoritatea lor. Angajatorul încearcă să vadă ce te motivează să optezi pentru respectivul job şi dacă eşti potrivit pentru el. Până aici nimic nu sună aiurea, privit în teorie aşa. Dar hai să fim serioşi. De ce dracu' te duci la un job? Pentru bani. Să ai din ce să trăieşti, să-ţi plăteşti facturile, să mai faci una alta. Ah, poate unii vor o "carieră de succes". Dar asta pentru ce o fi? Păi pentru bani mai mulţi, implicit. Că doar nu vrei succes profesional doar ca să-ţi apară poza în ziar sau ca să primeşti o placă "plină de recunoştinţă" de la şef, pe care ţi-o aşezi mândru pe birou dar, în definitiv, te uşurezi pe ea. 

Suntem mercenari, hai să nu ne mai ascundem. Muncim pentru bani iar marea majoritate este dispusă să aibă un job care-i displace atâta vreme cât este plătită decent. Ştiu că exista un studiu care spunea că doar 10% din oamenii care muncesc fac ceea ce le place. Deci tu, angajatorule, ar trebui să ştii că din 10 oameni care-ţi vin la interviu pe un post, doar unul singur s-ar putea să fie încântat de munca în sine pe care urmează să o facă. De ce dă bine să spunem că "mereu mi-am dorit să fac asta", "e o poziţie la care aspiram de mult" şi alte căcaturi? De ce sunt întrebat unde mă văd peste ţânşpe ani? Frate, motivează-mă material şi sunt al tău. Vezi tu pe urmă dacă sunt bun sau nu, pentru asta sunt perioadele de probă. A, pui întrebările astea doar ca să faci selecţie între candidaţi? Păi fă-o naibii altfel, nu pe impresia artistică. Şi mai e ceva. Chiar şi în aplicaţiile online găseşti tâmpenia aia, să-ţi inserezi singur 3 calităţi şi 3 defecte. Geez! Eram tare bun la compuneri în şcoala generală, la orice interviu aş inventa nişte abureli beton în faţa unor astfel de întrebări. Dar asta vrei tu, să mă angajezi pe baza capacităţii mele de a fabula? 

Hai să zicem apropo acum: dacă ar fi după mine, aş munci cu plăcere doar scriind, lucrând într-o redacţie, călătorind, făcând muzică sau trăind cumva din fenomen. Dar cum este aproape imposibil să fac asta, aplic la şapte mii de joburi printre care găsesc pe unii interesaţi de o discuţie. Care inevitabil conţine şi întrebările care-mi fac oroare. Ce să le spun? Că m-au chemat la interviu şi că eu, ca orice om normal, iau în calcul orice variantă? Sau să le spun că e o poziţie pe care o visam de mult şi că sunt cel mai potrivit pentru asta?

Există forţă de muncă şi companii care au nevoie de ea. Serviciu contra bani, e simplu. Sau ar trebui să fie. Nu contest legitimitatea şi importanţa unui interviu, vreau doar să spun că multe întrebări nu-şi au sensul. La fel ca şi clasicul şi falsul "O să vă căutăm noi!"

Rafa, you're the man!

Ani de zile Roger Federer a dominat autoritar tenisul mondial. Este clar că acele vremuri au apus, cel puţin pentru moment. Rafael Nadal tocmai l-a învins din nou, câştigând Australian Open şi dovedind încă o dată că este naşul său, singurul jucător pe care elveţianul nu reuşeşte să-l dovedească. Ba mai mult, Federer este condus cu 13-6 în meciurile directe. Şi, ţinând cont că este cu 5 ani mai tânăr, zic eu că Rafa are toate şansele să-i doboare, în timp, recordurile lui Roger (am ţinut cu spaniolul, se vede, nu? )

Incredibil momentul de la premiere. Federer (denumit de-a lungul timpului Extraterestrul sau Mr.Perfect) nu a putut vorbi din cauza emoţiilor care s-au transformat în plâns, în timp ce Nadal îl aplauda extrem de sincer de pe margine. Apoi campionul i-a cerut scuze că i-a răpit şansa de a egala recordul lui Pete Sampras, cel care încă are în palmares cele mai multe titluri de Mare Şlem. Am asistat azi la încă o demonstraţie totală de tenis şi fair-play ce mă face să cred că cei mai mari jucători născuţi până acum au fost aruncaţi în aceeaşi epocă de un destin iubitor de spectacol.

later edit: Aici puteţi citi articolul lui Ioaniţoaia despre finala de la Melbourne.