Saturday, 31 October 2009

Panem et circenses

Rostită în vremuri antice, vorba cu poporul care are nevoie de pâine și circ e valabilă și azi. Dar mai ales circ, aș spune eu. Un mic exemplu s-a consumat și aici pe blog, unde articolul meu de ieri a născut un interes debordant. Nu posed o statistică generală, însă tind să cred că a fost ziua cu cei mai mulți vizitatori, proveniți de la 165 ip-uri distincte (asta înseamnă exact dublu față de media zilnică a ultimei săptămâni). 75 dintre cei care au ajuns aici au clickuit exact articolul cu princina și nu adresa principală. Pentru un blog no name ca al meu înseamnă foarte mult. Și toate astea s-au întâmplat în interval de doar 11 ore.
Concluzia? Nu voi transforma acest blog într-o pagină de cancan dar critica își va urma cursul ei firesc. Iar articolul de ieri nu a fost scris pentru audiență ci pentru a-mi exprima un punct de vedere care nu putea fi expus pe acel forum restricționar.

Despre noile albume Byron și Kumm (altfel spus: Așa Da - Așa Nu)

Între timp au apărut materialele astea noi despre care anunțam aici acum câteva săptămâni. Să le luăm pe rând. Byron, ale cărui concerte le găseam plictisitoare de mai bine de un an, m-a surpins plăcut cu A Kind of Alchemy, un album bine gândit ca mesaj, teme și compoziție. Încă descopăr și încep să-mi placă piese care nu m-au atins la primele ascultări. Acum sunt cu A Little Bit Deranged și A Poem Without an End pe repeat, după ce preferatele mele inițiale erau Zeitgeist și A Peaceful Mind. Multe melodii sunt caracterizate de o aparentă monotonie până la refrenul neașteptat care le salvează printr-o rupere de ritm. Parcă mai puțin flaut față de cum ne obișnuise Byron, dar nu e o problemă asta. Albumul poate fi ascultat lejer cap-coadă, fără a simți nevoia să dai skip vreunei piese.
În ceea ce privește Far From Telescopes, noul album Kumm, e jale mare. Un titlu mai bun ar fi fost poate Far From Music. Nu îmi dau seama de ce au ales să meargă în direcția asta (un fel de indie inascultabil) dar e problema lor și se pare că puțin le pasă de cei care nu le digeră noul sunet. Oigan spunea într-un interviu ceva de genul "cine nu mai e cu noi se poate da jos la prima stație" iar Kovax, clăparul trupei, afectat de faptul că ironizam acea tâmpițică melodie Morsa (Man In A Can pe album), o piesă pe care nici el nu o digeră (așa cum mi-a șoptit cineva), mi-a spus pe Facebook:
"Vad ca nu te mai saturi sa nu comentezi. E o treaba de bucatarie interna ce trupa ce piesa promoveaza. Daca tu consideri ca trebuie promovate piese de acu 10 ani e fix parerea ta. Lasa-ne pe noi sa traim, este trupa noastra si noi hotaram ce e mai bine pentru noi. Si nu-ti fa griji cu lansarea, este lansarea NOASTRA!!!"
Trecând peste dubla negație a maestrului, i-am explicat că lansarea lor va fi atunci când vor face un album pentru ei, pe care să-l asculte numai ei. Dacă eu, în calitate de cumpărător de albume (eh, pe ăsta ultimul chiar nu-l voi lua) și de plătitor de bilet la zeci de concerte Kumm, nu am dreptul la o părere negativă, e grav. Iar din păcate asta se întâmplă și pe forum. Aruncați o privire. Eu înțeleg faptul că, artist care ai muncit pentru a lansa un disc fiind, e nașpa să vină un ascultător și să-ți spună că albumul tău suge. Dar oare ei, din postura de consumatori de muzică, nu au spus niciodată despre un artist/piesă/album că e nasol? Mai mult decât atât: chiar preferă să fie înconjurați de pupători de dos lipsiți de creier și de papile gustative muzicale, care să le spună numai cât de tari sunt? Din păcate asta e impresia lăsată de Kumm Forum. Le-a mai zis-o unu', l-au spurcat în toate felurile apoi nu fac decât să-i dea dreptate prin acțiunile lor.
Întotdeauna am detestat groupiesmul exacerbat, ochelarii de cal dați de așa ceva și lipsa de ouă atunci când trebuie să spui "bă, mie nu-mi place piesa sau albumul ăsta". Sunt mare fan U2, mi-am asumat mereu lipsa de obiectivitate în privința acestei trupe, dar, cu toate astea, sunt multe piese U2 care nu-mi plac și asta mi se pare un lucru foarte normal. Anormal ar fi să-mi placă tot, așa cum sunt unii pe acel forum menționat mai sus, care, indiferent ce rahat ar servi Urma, Kumm sau Byron, ei deschid gura, zâmbesc, înghit apoi afirmă că le-a plăcut și că mai vor. Din două, una: ori pur și simplu nu au gusturi și consumă orice, ori le e jenă să spună public când ceva le displace și preferă să pozeze în niște fani cuminți, în speranța unui salut și a unui zâmbet din partea membrilor trupei la viitorul concert. Lamentabil. Pe mine mă amuză situația într-un fel, pentru că discut în privat cu diverși oameni, care nu gustă noul sound Kumm, cu toate astea nu spun niciodată asta pe forum sau în alte medii publice. Și astfel eu par singurul căpcăun, singurul gică contra, unul pus mereu pe ceartă și așa mai departe. Nu, singura mea calitate în treaba asta e că niciodată nu am mâncat căcatul pe care voi îl înghițiți cu mare spor.
Revenind la telescoapele kummilor, au totuși o piesă foarte bună și ea se cheamă Sleepwalk. Insuficient însă ca acest album să-mi ajungă pe iPod. O să-mi spună unii să am răbdare și să mai dau șanse albumului, că abia a fost lansat aseară. Dar el a scăpat pe net de o săptămână deja și eu personal l-am ascultat de câteva ori și am aflat ce-i de capul lui. Clăparul Kovax m-a apelat agitat, încercând diverse tertipuri pentru a mă face să-i spun de unde-l am. Este trist faptul că acel album a scăpat (și) de la un apropiat al trupei, pentru care Kovax s-ar jura că nu fură, dar l-am prins cu albumul în gură. Adică l-a propagat pe la diverși, pe sub mâna virtuală, înainte de lansare. Nu îmi e simpatic omul, aș fi putut spune cine e, dar nu o voi face. Trupa Kumm însă ar putea da dovadă de mai puțină naivitate pe viitor și își poate alege cu mai multă atenție acești "apropiați" cărora le oferă încredere.
Enjoy the telescopes, those of you who can.

Friday, 30 October 2009

Țevile au sunat stereo

Tocmai vin de La Țevi, acolo unde am văzut pentru prima oară Stereofeelings cântând live. Am fost cu două Andree (una subiectivă, alta nu), ambele au savurat concertul iar mie personal mi-a plăcut tare mult cum sună trupa asta, mai ales că nu există decât de 6 luni. Îs de urmărit, ca s-o zic ardelenește.

Două din scurt

Ca să nu-mi pierd cititorii cinefili, vin rapid cu două recomandări. Prima este Spread, un film pretty hot, în niciun caz genul clasic de comedioară romantică, unde un macho man, jucat de Ashton Kutcher, își găsește nașa într-un final nu chiar fericit. Atenție la Margarita Levieva dar și la ponturile de agățat oferite de Kutcher. L-aș cita din memorie, într-o romgleză aproximativă, pe ăsta (e foarte adevărat): "Când agăți o tipă cea mai bună replică este cea directă: Hi, my name is... Everything else is cheese" :D

Apoi trecem la chestii mai grele în My Sister's Keeper, un film impresionant cu Abigail Breslin (little miss sunshine, am mai povestit despre ea) și Cameron Diaz, probabil în cel mai serios rol în care am văzut-o până acum. În distribuție mai sunt Alec Baldwin și Joan Cusack (sora lui John). Nu m-ar mira ca acest film să primescă 2-3 nominalizări Oscar, poate și pentru rolul Sofiei Vassilieva. Despre Abigail nu mai zic nimic, am pariat pe viitorul ei strălucit de mult timp deja.
Ok, enjoy, eu mă bag acum la Public Enemies în format blu-ray (12 Giga :D).

Monday, 26 October 2009

În direct cu planeta

"We're going live to the planet tonight so let's hope that this shit works" spunea Bono exact acum 16 ani, în cadrul celebrului concert ZooTV din Sydney. În urmă cu doar câteva ore (6.00 am la București), show-ul de la Los Angeles, din U2 360° Tour, a fost transmis lumii întregi prin internet. De data aceasta Bono nu mai zapa canalele căutând lumea virtuală ci lumea virtuală globală a fost capabilă să vizioneze în timp real un concert cu o rază de acoperire care a putut surclasa astfel orice televiziune. A fost vorba de o premieră: pentru prima dată un nume de mare calibru în muzică a oferit un show free pe YouTube. Concertul a fost înregistrat pentru a fi lansat pe DVD.
Am stat treaz să văd cum U2 pot ajunge la mine în garsonieră prin intermediul unui cablu banal și pot spune c-a meritat din plin. Transmisia a fost impecabilă, atât filmarea propriu-zisă (foarte multe close-ups cu trupa care aminteau de U23D) cât și modul în care am receptat-o. Mă așteptam să am parte de frames, ca la un webcam sau chestii de genu' dar totul a fost flawless and frameless. Mi-am permis chiar să văd concertul full screen, ca și cum m-aș fi uitat la un DVD. Prima jumătate de oră a transmisiei a alternat imaginile live cu publicul în așteptare cu momente din culisele turneului, apoi trupa a apărut pe scenă fiind filmată pas cu pas de la ieșirea din backstage până când fiecare și-a preluat instrumentul. Bono a fost în mare formă și pare mai zvăpăiat ca la ultimele două turnee U2. De câteva ori el a întrebat cât e ora în lume și a menționat, la întâmplare, mai multe orașe ale planetei.
Nu are sens să discut calitatea concertului și să ridic din nou trupa în slăvi. Voi mai spune doar ce nu mi-a plăcut foarte tare:
- nici acum nu consider Breathe un show opener adecvat.
- când au cântat Walk On a avut loc un moment freaky-bizar cu niște voluntari care au apărut pe scenă purtând măști cu fața lui Aung San Suu Kyi (lidera opoziției din Burma, pentru care a fost scrisă piesa). Mai mult decât atât, chiar și cei din public aveau astfel de măști, pe care le-au scos de la ciorap de undeva. Am aflat chiar acum că aceste măști se pot printa de pe site-ul oficial al trupei. Oh, boy.
- publicul din LA a fost cam sec. Nu cântau mai deloc iar la cele 2 bisuri trupa a venit practic din inerție, că ei nu se agitau prea mult să-i cheme din nou, deși au fost entuziasmați de fiecare prelungire a concertului. Singura excepție o vedeți mai jos, la I Still Havent' Found What I'm Looking For, de altfel cea mai bine cântată piesă U2 (de către public) hai să nu spun dintotdeauna, dar cu siguranță din cadrul ultimelor două turnee.

Însă una peste alta, e clar că după 33 de ani de la înființare, trupa asta încă-și lărgește deja universala-i formă.

Sunday, 25 October 2009

Kravis

Azi vă ofer a 5-a piesă de pe fantomaticul album White Paris Lights al trupei Stilair. Au fost până acum Icon, White Heat, Push și piesa care dă titlul discului (le puteți găsi pe toate aici). Despre Kravis ne-a spus câteva cuvinte chiar vocalul Gilbert, în interviul publicat de mine acum câteva luni:
"Well Kravis is no one and as far as my English language knowledge allows it does not mean anything, it just sounds good. At the time I was an actor in a theatre group and one of the training regimes was to give meaning and emotion to meaningless words, that branched out from there".
Iar eu adaug faptul că linia de bas va suna foarte cunoscut pentru ascultătorii U2 care posedă o ureche fină. Da, este similară cu cea din New Year's Day iar Sylvan nu mi-a ascuns faptul că a folosit-o special.

No bang but a shudder
Just my cocoon
Cra-a-a-ashed!

Stilair - Kravis


Saturday, 24 October 2009

Anotimpuri, cartiere, prieteni

Iarna venise subit și crunt peste Cluj. După vreo săptămână de frig, ploaie și chiar ninsoare, de câteva zile ne bucurăm din nou de soare și de o toamnă plăcută. Aseară am fost în Zorilor în vizită la Cami și Luci, în apartamentul meu preferat, încă proiecție a unor imagini din trecut. Toți și toate la fel de calde, privileștea la fel de faină, nimic schimbat. Doar Victoraș, băiatul lor, trecut acum de 6 luni și semnificativ mai mare față de cum îl știam eu. După o bere și un whisky am revenit în Mănăștur, fiind și acum fascinat de cum se vede cartierul de sus de pe serpentine.

Destul cu melodrama, azi vorbim despre sex

După zeci de posturi de-a lungul celor 3 ani de Fly pe perete în care slăveam sau jeleam diverse domnițe, hai să trecem și la sex, că despre așa ceva n-am vorbit până acum. Articolul se adresează în primul rând domnilor (veți vedea de ce) dar sunt convins că și doamnele îl vor parcurge cu atenție. Și chiar ar trebui s-o facă. Dar în primul rând articolul este destinat celor cu mintea suficient de limpede încât să treacă peste inevitabilele supoziții la adresa mea ("oare de ce scrie despre asta?" sau "cum a aflat chestiile astea?") și să se axeze pe ideile în sine, eventual să și comenteze. Discutăm generalități și nu particularizăm pentru nimeni. Miștocarii cu minte de liceu își pierd vremea și pot părăsi deja pagina.

Ok. Sex. E nevoie de doi pentru asta dar oare aportul lor la această afacere este sau ar trebui să fie egal? Bineînțeles, veți sări voi și evident că așa sună bine în teorie, în practică nu sunt însă sigur că-i chiar așa. Departe de mine tendința de a mă alia cu reprezentații sexului din care fac parte și de a susține o nouă teorie discriminantă sau misogină, așa cum sunt multe altele (vezi bărbatul macho și femeia curvă - ambii având în comun doar faptul că și-o trag cu mulți parteneri) cu care nu sunt deloc de acord. Dar este evident faptul că presiunea cea mai mare, când vine vorba de sex, stă pe umerii bărbatului. Există acea prejudecată care spune că bărbații își descarcă instrumentul oricum și oricând, au orgasm mereu, sunt mereu fericiți. Dar oare asta e adevărata satisfacție? Știți că peste 90% dintre bărbați (o spune un studiu, nu eu) au emoții atunci când fac sex cu o parteneră pentru prima dată și se tem că e posibil să nu o satisfacă? Probabil cei aflați în procentul de sub 10% sunt ori super masculi ori super nesimțiți. Era și un banc foarte misogin, pe care-l spun ca pe o paranteză și doar pentru amuzament, nu-i împărtășesc deloc ideea:

-Cum îți dai seama când o femeie are orgasm?
-Cui îi pasă...?! :D

Hai să revenim și să intrăm abrupt în subiect. Bărbatul trebuie să poată deveni erect și să rămână așa suficient de mult. Pentru femei pare o chestie banală iar cei care nu sunt capabili de așa ceva, din varii motive sau în diverse forme, sunt inevitabil considerați amanți proști. De aceea susțin că adevăratul stres este pe umerii bărbatului (eventual cu tot cu gleznele partenerei acolo). Femeia, fie ea chiar frigidă, e capabilă de sex, fie el și foarte prost, oricând și oricum. Desigur, mă refer la latura pur tehnico-mecanică a problemei (de altfel tot acest articol merge pe ideea asta) și nu discut acum aspectele psihologice, amoroase sau de altă natură. Nu știu câți și-au pus problema invers, jucându-se cu ipotezele și cu natura umană. Anume: să presupunem că bărbatul e mereu erect și capabil să presteze oriunde, oricum și oricât, iar femeia are un vagin care jbang! se închide total după orgasm. Dragelor, printre voi există destule care termină foarte repede, ca un adolescent la primele tăvăleli, așa că gândiți-vă numa' cum ar fi să nu mai puteți fi capabile să faceți sex imediat după un orgasm și să vă lăsați partenerul nesatisfăcut. Unele femei se gândesc cum să aibă orgasm, în timp ce o fac, iar tocmai acest gând în sine le pune bețe-n roate. La fel, bărbații se gândesc cum să-și aducă partenera la orgasm și cum să ejaculeze cât mai târziu dar, ghinion, tocmai aceste gânduri îl îndreaptă mai repede către final. Ce vreau eu să spun este că presiunea acestui fenomen exploziv de care suntem cu toții mai mult sau mai puțin obsedați trebuie înlăturată și trebuie să te bucuri de senzațiile în sine pe care le experimentezi în fiecare moment.

De aceea, atunci când fac sex, bărbații trebuie să învețe (sau să-și aducă aminte) să folosească un mușchi, o funcție și un organ (nu, nu scula!) pentru a deveni mult mai buni decât credeau că pot fi. Există acel mușchi, numit PC, aflat între anus și scrot, care este nelucrat de câtre majoritatea bărbaților, majoritate care nu cunoaște faptul că acel mușchi, bine antrenat, conduce la erecții mai lungi și mai puternice, control mult mai bun sau chiar total al ejaculării și o bună sănătate a prostatei. Cum se poate antrena acel mușchi? Ei bine, prin exercițiile Kegel pentru bărbați (există și pentru femei și ele pot înlesni nașterea). Mai mult, printr-un control foarte bun al respirației și prin folosirea creierului (știți ce se spune, cel mai puternic organ sexual) într-o direcție impusă de tine, ajungi capabil să-ți disipezi prin tot corpul energia explozivă care de regulă se acumulează într-un singur punct la noi, la bărbați. Evident, asta duce la un mult mai bun control al ejaculării, pentru că acel unic punct de care ziceam va fi supus unei presiuni mai mici.

Ce spun eu aici este doar un foarte scurt rezumat al acestui manual (îi pot spune așa), pe care vă invit, domnilor, să-l descărcați. Poate titlul vă va face să strâmbați superior din nas, pentru că, desigur, voi nu ejaculați precoce, nu-i așa? Nu are însă nicio legătură. Sau prea puțină. Oricât de buni ați fi, ceea ce vă doresc, această cărțulie te poate face și mai bun. Eu am descoperit-o întâmplător și nu am niciun avantaj că o popularizez. Nu este vorba de marketing în rețea sau ceva de genul iar cartea nu te învață cum să iei Viagra, cum să-ți mărești scula, cum să dai bani pe nu știu ce soluții și alte tâmpenii. Ești strict tu cu tine și cu corpul tău, apoi cu partenera, într-o teorie de mare bun simț, pe care am verificat-o pe mai multe site-uri înainte de a scrie acest articol. Doi la mână (hehe cum sună asta), termenul de ejaculare precoce nu are nici până acum o definiție științifică clară. Unii se raportează strict la numărul de minute, alții la cât de repede ai orgasm față de parteneră și tot așa. Cu puțin efort și exercițiu, aplicat din acel manual, ai toate șansele să nu-ți mai pui problema niciunei definiții. Nu uitați că mișcarea este foarte importantă, nu deveniți sedentari și anchilozați. Cu atât mai mult, mușchii abdominali sunt foarte importanți în viața sexuală și nu pentru a nu face febră musculară când dați din fund, mă nu. Este esențială o bună circulație a sângelui în zona pelviană și cât mai puțină grăsime (eventual deloc) depusă acolo pentru că, deși inițial părea o glumă, se pare că nu e: burta micșorează obiectul, la propriu și nu doar ca efect vizual. Oana, dacă citești, cred că mă poți completa aici, că doar ești medic și de la tine am aflat, hehe.

Revenind la acel manual pdf, sunt sigur că vă puteți convinge singuri dacă afirmațiile de acolo sunt pertinente sau nu. Închei cu încă o poantă. Ce spune un tip care a ajuns primul la întâlnirea ejaculatorilor precoce anonimi? "It looks like I came to soon..." Hahahahahaha, ceea ce nu vă doresc și vouă.

Friday, 23 October 2009

Disco

Zilele astea s-au împlinit 50 de ani de la apariția primei discoteci. Se întâmpla în octombrie 1959, într-un oraș german. Trupa care ar fi trebuit să cânte într-un local nu a mai putut presta și astfel a fost adus un record player pe care s-au rulat discuri de vinil. Tot așa apărut și meseria de DJ. Ulterior s-a născut și genul muzical disco, în rândul comunităților de culoare din New York și Philadelphia. Era un gen popular mai ales printre gay.
Cei 50 de ani trecuți de la prima discotecă au fost menționați în cadrul rețelelor sociale online și nu numai. Am înțeles că au avut loc tot felul de petreceri pentru a marca acest eveniment. Eu am fost trimis cu gândul la anii '90 și la pseudo-trupele pe care le ascultam înainte de a deveni roacăr: 2 Unlimited, Culture Beat, Cappella, 2 Brothers on the 4th Floor, Captain Hollywood, La Bouche, Snap, Dr.Alban, Corona sau Haddaway. Eram mare fan 2 Unlimited (se pare că am o chestie cu cifra 2 și litera U...) și în '95 am fost la Cerbul de Aur să-i văd. Hihi, ce vremuri.
Hai să ascultăm una de atunci, în amintirea cocalarilor lipsiți de educație muzicală care eram.

Thursday, 22 October 2009

Watercolor - old song, new video

Cu doar o zi înaintea lansării noului album, trupa Byron scoate un clip de pe albumul apărut acum 2 ani. În fine, nu știu când au făcut clipul ăsta, dar abia azi a apărut pe youtube. Piesa e foarte bună și chiar și clipul le-a ieșit bine de data asta, spre deosebire de precedentul.


Înapoi la John Grisham

Vă spuneam recent că am redescoperit plăcerea de a citi. Cu ocazia asta am revenit și la autorul meu preferat, John Grisham, ale cărui romane obișnuiam să le citesc pe bandă rulantă pe măsură ce apăreau dar de care m-am îndepărtat la un moment dat, așa cum m-am înstrăinat de citit în general. Acum am început să citesc puținele romane ale sale care mi-au scăpat și mă prinde uneori 3-4.00 noaptea cu cartea în mână. Pentru cei mai puțini familiarizați cu Grisham, menționez că este un fost avocat, care a renunțat la meserie, devenind un scriitor specializat în thrillere cu caracter juridic, iar după romanele sale s-au făcut multe filme cunoscute, cum ar fi Firma, Clientul, Cazul Pelican, Omul care aduce ploaia (pe ăsta nu l-am văzut și trebuie, aflu acum că-i cu Matt Damon) sau Juriul.
În 2012 o să apară încă un film, The Associate, după cartea cu același nume, scoasă anul acesta de Grisham. Mai jos îl puteți asculta vorbind despre acest roman dar și despre pagina sa de Facebook pe care i-a făcut-o editorul său.

Tuesday, 20 October 2009

Încă naștem campioni

La 1-1, când s-a dictat penalty împotriva noastră, am simțit că portarul Tudor, titular conjunctural, va apăra. Și mi-am zis că vom câștiga cu 2-1. Am greșit. A fost un uluitor 4-1, cu golul magnific cu călcâiul al lui Bruno Fernandes. Dar, mai important, am jucat cu tupeu și pe atac, chiar atunci când conduceam, lucru extrem de rar pentru clasicul spirit românesc. Este unul dintre momentele în care apelăm la eternul dar adevăratul clișeu cu sportul care ne mai scoate și pe noi în lume. Și realizăm că, pe lângă această campioană absolută venită din cel mai mic oraș prezent vreodată pe harta Champions League, mai avem echipa națională de scrimă, proaspăt campioană mondială sau pe Marian Drăgulescu, dublu campion mondial la gimnastică acum câteva zile. Ei nu sunt cei care ne fac mândri de a fi români, ci ei ne spală de rușinea de a fi români. Pentru că doar pe ei îi mai avem și ne mirăm de unde răsar acești campioni și cu ce resurse, fizice și mentale, ating astfel de performanțe, din mijlocul unei țări lamentabile care îți formatează permanent hard-drive-ul patriotic.
În timp ce Unirea spulbera Rangers pe Ibrox Park, un alt român așa-zis model, Adrian Mutu, marca și el două goluri în Champions League, prilej pentru unii acum să sară cu gura și să spună "iete, dom'le, ce bun e Mutu, cum să-l dai afară de la națională?!" Ei bine, e bun, dar strict fotbalistic. Iar asta e insuficient și o știe și Răzvan, care sper că va rămâne ferm în decizia sa. Nu are nimeni nevoie de ifosele unui fotbalist bun (nu exponențial) de care ne putem oricând lipsi (ne-a demonstrat-o). Mutu a ajuns în punctul la care face mai mult rău decât bine. El e bun acolo, florentin și atât să rămână, adevăratele modele ale serii (și nu numai) vin acum din Bărăgan.

p.s. Tata mi-a zis azi să merg la o casă de pariuri și să mizez pe Unirea. Cum tocmai venisem din oraș, vremea era oribilă și nici bani pe care să-mi permit să-i risc aiurea nu prea dețin, nu am pariat. Așa că acum nu vreau să aflu care era cota pentru o victorie a Unirii :D

Sunday, 18 October 2009

De la Maximus la Robin Hood

Am văzut ultimele 16 filme jucate de Russell Crowe, din 1997 încoace. În perioada asta, omul a avut 3 nominalizări succesive la Oscarul pentru cel mai bun actor (una concretizată, cu rolul din Gladiator). Mai mult decât atât, aceste trei filme care i-au adus nominalizări plus alte două au fost propuse, tot la Oscaruri, pentru filmul anului, două dintre ele câștigând (Gladiator și A Beautiful Mind). Recent am văzut Tenderness, un film cu o poveste destul de fucked up și bizară, dar mai curios sunt de premiera din mai 2010 a filmului Robin Hood, în care Russell va face pentru a 5-a oară echipă cu regizorul Ridley Scott, precum și cu superba Cate Blanchett. Pentru a-și intra în rol, Crowe a citit tot felul de cărți despre Robin Hood, timp de 10 luni și a luat lecții de tir cu arcul timp de alte 4 luni. Iată-l mai jos într-o secvență din film, în care aduce foarte mult cu personajul care l-a făcut celebru, Maximus din Gladiator (iar aici găsiți un clip scurt în care Russell vorbește despre viitorul său personaj).

Saturday, 17 October 2009

Mă deranjează

Că ai mei încă au impresia că sunt în trecere prin Cluj. Că bunicul mă întreabă, de fiecare dată când ajung pe la Câmpina, ce fac eu la Cluj și când mă întorc înapoi. Că bunica nici acum nu înțelege de ce m-am mutat, deși i-am explicat, având încă impresia că cine știe ce motivații secrete aș fi avut. Că tata, care mă bătea la cap să plec în Ardeal, acum îmi spune să vin înapoi, dovedind încă o dată că absolut nimic nu-l mulțumește. Că mama nu poate trece peste cocoloșirea maternă care inevitabil rezultă în egoism.
Mă deranjează și că unele vorbe par a fi doar atât: simple vorbe.

Tuesday, 13 October 2009

Țânțarul

Iată și singura piesă care-mi place (din ce am ascultat până acum) de pe noul album Kumm, care e pe vine. La vremea clipului Domi încă mai era la tobe.


Sunday, 11 October 2009

Pentru mama

Și pentru aniversarea ei de azi :)
O piesă a cărei variantă improvizată în română a fost cântată de ea la o serbare școlară, alături de cel care i-a făcut cunoștință cu tata (dacă mă înșel cumva, mama mă va corecta, doar este cititoare și comentatoare a acestui blog :D)

Sfidătorii

După cea mai rușinoasă înfrângere a naționalei de fotbal din ultimii 42 de ani, Chivu Cristian, căpitanul echipei, declară: "Nu doresc nimănui să fie în pielea noastră".
El câștigă (doar din salariul de fotbalist) aproape 300.000 euro / lună. Ce spuneți, v-ați dori să fiți în pielea lui? Eu da, aș putea pierde chiar și cu 100-0 de-aș avea banii ăștia, fără să mă martirizez. După meci nu aș debita maxime a la Chivu ci, altruist fiind, aș dori și altora să fie în pielea mea.
Este doar o sfidare la adresa acestui popor, una dintre multe altele. De la umilințele din fotbal (acolo unde Mutu și Chivu au căutat cu lumânarea cartonașe pentru a nu se mai obosi și la ultimul meci din preliminarii) la cele oferite de politicieni sau, în general, de toți conaționalii deținători de funcție și/sau cont. Iar vedetele TV rămân Gigi, Borcea, Turcu sau Mititelu.
A mai rămas vreun patriot printre voi?

Sunset Over Pacific

Site-ul meu preferat, în mod indiscutabil, este Wikipedia. Acuratețea informațiilor prezentate de această enciclopedie virtuală, precum și faptul că este updatată la zi, mă fascinează. Nu am găsit până acum nicio informație greșită acolo și deseori mă pierd din link în link, citind despre tot felul de chestii. De pildă aseară, urmăream un film, am intrat pe Wiki să caut date despre un orășel din Alaska unde se petrecea acțiunea, apoi din Alaska am sărit la strâmtoarea Bering (și gândurile m-au purtat la César Cascabel, cartea lui Jules Verne citită pe furiș în copilărie - o descoperisem pitită în șifonier, urma să fie dată de Moș), apoi am ajuns să citesc despre Pacific iar acolo am dat peste această fotografie care mi-a tăiat respirația. Este luată din stația spațială internațională și prezintă un apus peste oceanul Pacific.
Și mi-am adus iar aminte de acel citat pe care vi l-am mai spus: "the most beautiful thing in the world is, of course, the world itself".

Friday, 9 October 2009

Vista suge

De aproape 2 luni am un laptop nou care merge brici. Eu sunt maniac cu fidelitatea sculelor și gadget-urilor de tot felul și sunt scos din minți de-a dreptul de computerele proaste. Mai ales de cele care se blochează. Jucăria mea a funcționat ireproșabil până acum. Nu se încetinește, nu se blochează (indiferent câte chestii sunt pornite în același timp), nu dă erori stupide, ce mai, nimic. Cu o singură excepție însă, care devine tot mai deranjantă în ultima vreme. Dar care mai mult ca sigur este dată de acest sistem de operare idiot (Windows Vista) care mi-a venit la pachet cu laptopul atunci când l-am cumpărat. Așa că încă îmi păstrez nota maximă pentru laptopul în sine.
Dar să vă spun ce se întâmplă. Dacă las laptopul idle pentru 5-10 minute sau mai bine, când revin este înghețat total. Mort complet. Doar mouse-ul se mișcă pe ecran dar toate programele sunt "not responding". Nici ctrl+alt+del nu rezolvă nimic. Task Managerul nu se deschide, în schimb apare un mesaj de eroare de genul "security options logon process has failed." Apoi singura soluție (pe care o urăsc) este aceea de a restarta forțat, din buton. La restart îmi apare chestia aia cu start Windows normally sau în safe mode, dar se pornește normal și merge bine. Ideea e să nu plec de lângă el pentru mai multă vreme sau, dac-o fac, mai bine îl opresc. Repet, doar atunci când e idle se blochează. Am scos screensaver-ul, am pus toate setările din power options pe never, nimic. Nu scap de tâmpenia asta. Am investigat pe multe forumuri (iată unul dintre ele) și concluzia e cam sumbră: mulți utilizatori de Vista pățesc chestia asta, chiar cu laptopuri noi ca al meu, chiar fără a avea viruși sau un hard cu probleme. Nimeni nu a găsit până acum o soluție și nici măcar Microsoft nu a răspuns încă acestei spețe.
Dacă vreunul din voi, by any chance, are o idee viabilă, să mă tragă de mânecă. Desigur, exceptând-o pe cea cu instalarea XP-ului :D Probabil că până la urmă voi face asta, dar nu aș vrea să formatez așa repede. Thanks.

Tuesday, 6 October 2009

Pe urmele profesorului Robert Langdon

Am făcut recent o chestie al cărei ultim happening trebuie scormonit adânc în istoria existenței mele: mi-am cumpărat o carte (cele cu caracter documentar nu se pun, mă refer strict la romane acum). Și am citit-o pe nerăsuflate. Este vorba de Angels & Demons a controversatului Dan Brown. Acesta este primul roman avându-l ca personaj central (și fictiv) pe profesorul de simbolistică Robert Langdon, de la Harvard University. Angels & Demons a apărut în 2000, urmată fiind de celebra The Da Vinci Code în 2003. Luna trecută, după o muncă de 6 ani, Dan Brown a scos a treia carte din serie, The Lost Symbol, a cărei acțiune are loc pe parcursul a doar 12 ore la Washington. Ea a devenit deja cel mai rapid best-seller pentru adulți din istorie (se specifică adult acolo pentru că ultimele 4 cărți Harry Potter dețin și acum recordul all time).

Ce au în comun romanele din trilogia oferită de Dan Brown? Toate sunt thrillere construite pe un schelet simbolistic-istoric-religios. Fascinanta dispută știință vs. religie este peste tot prezentă, mai ales în Angels & Demons. Acțiunea din fiecare roman este extrem de intensă și se petrece în decursul unei singure zile (sau maxim două în cazul Da Vinci - am citit cartea în 2005 și nu mai rețin exact). Și, desigur, toate cele trei romane îl au ca personaj principal, în rol de investigator și feroce dezlegator de puzzle-uri mistice, pe Robert Langdon. El este personificat de dublul laureat Oscar Tom Hanks în adaptările pe ecran ale primelor cărți ale lui Brown (The Da Vinci Code, în 2006 și Angels & Demons, în 2009 - da, filmele nu respectă ordinea cărților, poate și pentru faptul că Brown a devenit cu adevărat celebru odată cu Da Vinci Code). Robert Langdon reprezintă practic un alter ego al lui Dan Brown, având chiar aceeași dată de naștere. Numele personajului este un tribut adus lui John Langdon, un profesor care a născocit ambigramele.

Eu recomand să citiți cărțile, iar la filme să vă uitați eventual doar ca la un fapt divers, venit într-o completare vizuală. Cărțile sunt mult mai bune și vă ajută să înțelegeți mai bine povestea. Chiar dacă nu ați citit Codul lui Da Vinci, probabil știți ideea. Ipoteza lansată de carte (nu una originală, Brown a preluat ideea din altă parte) este că Iisus ar fi fost un simplu muritor și ar fi avut copii cu Maria Magdalena. Evident, dacă așa ceva ar fi adevărat, toată ideea de viață de apoi și de creștinism ar fi demolată. Nu vă așteptați la o carte documentară, istorică, filosofică sau ceva de genul. Așa cum am spus mai sus, aici avem de a face cu thrillere autentice, Brown fiind foarte bun în a-și așeza poveștile pe astfel de suporturi intrigante. Cei mai slabi de înger (și nu numai) vor fi însă puși pe gânduri de ipotezele detaliate de Brown.

Unele prietene mi-au spus (și tind să fiu de acord cu ele) că Angels & Demons este chiar o carte mai bună decât The Da Vinci Code. Este drept că o lași cu greu din mână (deși eu am citit-o după ce văzusem deja filmul și știam toată povestea). La final, Brown mulțumește celui care i-a înlesnit o audiență la Papă, iar dacă omul ăsta a izbutit să ajungă până acolo pentru a se documenta pentru roman, atunci chiar e bun. Sunt câteva pasaje cu adevărat tulburătoare în această carte, iar în unele replici am găsit chiar răspunsuri la întrebări care mă frământau de mult. Una dintre ele poate vă roade și pe voi: de ce atotputernicul și milostivul Dumnezeu permite atâtea atrocități și atâtea drame pe planeta asta? Ei bine, citiți pentru a afla un posibil răspuns. Mai mult, cartea te face să te gândești în ce crezi mai întâi: în știință sau în religie. Sau poate le putem accepta pe amândouă, poate una o poate completa sau demonstra pe cealaltă.

Există multe critici la adresa lui Dan Brown, în ciuda succesului său planetar la nivel de vânzări. Pe scurt, contestatarii săi spun următoarele:

- a plagiat (Brown are chiar două procese de plagiat intentate împotriva sa - la unul a fost găsit nevinovat, iar celălalt e încă pe rol).
- ideile sale nu sunt originale, speculațiile prezente în Codul lui Da Vinci existând cu mult înainte. Așa, și? Omul nici nu a pretins că-s ideile lui. Doar le-a folosit pentru a scrie un thriller. Și nici nu a dat verdicte, dacă ele ar fi sau nu adevărate.
- există mai multe inadvertențe legate de locurile sau faptele istorice menționate în cărți. Aici nu am de comentat, tind să cred că e adevărat ce se spune (iată aici și aici). Însă, din nou precizez, Brown scrie thrillere ficționale, nu romane istorice. Se pot accepta astfel de erori.
- stilul său de a scrie, în sine, este prost. Chiar Salman Rushdie a spus despre Codul lui Da Vinci că este "a novel so bad that it gives bad novels a bad name." Eu, ca simplu cititor incult, am devorat cărțile pe nerăsuflate, deci nu le consider deloc proaste.
Și aștept cu mare interes The Lost Symbol, să mă mai joc puțin de-a Robert Langdon.

Monday, 5 October 2009

Innocent

Finally, noul clip Phonics, al primului single de pe noul album care va fi lansat luna viitoare.


Sunday, 4 October 2009

New York, un an mai târziu

From New York 6-17 oct 2008

Aşa cum muzica eu împart muzica în U2 şi restul, la fel pot spune că pentru mine există New York şi restul lumii. Mâine se împlineşte un an de când am aterizat în acel oraş, împlinindu-mi astfel un vis din copilărie. Am publicat 4 articole de acolo: Postcard from Manhattan, Postcard from Queens, A Weekend in the Park şi Leaving New York. Imaginile de neuitat ale acelei excursii le găsiţi în linkul de sub poza de mai sus plus aici.
Mâine voi fi iar pe drum, într-o călătorie chiar mai lungă şi mai puţin confortabilă decât cea cu un transatlantic. Mă aşteaptă 9 ore de cale ferată primitivă între Ploieşti (unde am fost pentru câteva zile) şi Cluj.


Saturday, 3 October 2009

Ultraviolete de peste Atlantic

M-am trezit și mi-am verificat mailul, așa cum fac de fiecare dată înainte să-mi beau cafeaua. Primisem următorul mesaj:

Hey Bogdan,

This is Ani - I helped with one of your U2 Tributes long time ago... I thought it might make you happy to hear that I saw U2 live for the very first time the other night (Oct 1st) in Charlottesville, Virginia (where I've been living for the past four years)... They were AMAZING. Here is one of the highlights (for me at least):




I hope all is well with you,
Ani

Acum 5 ani realizam una dintre cele 9 cântari tribut U2 alături de Ani, cu care am pierdut ulterior legătura. Ea cânta foarte frumos la clape și țin minte că a deschis cântarea de atunci cu un super intro în care a transpus la pian rifful lui Edge din Streets. Iar acum mi-a oferit minunăția asta de piesă, revenită într-un setlist U2 după 16 ani, pe care chiar mă pregăteam să o pun pe blog din vreun concert recent.
Cumva, am o legătură nevăzută cu America. Și, apropo de chestia asta, rămâneți pe recepție.
Goot to hear from you, Ani ;)

Friday, 2 October 2009

Bono's Evolution

Februarie

Septembrie



Thursday, 1 October 2009

Diggin' a Hole

Cum vi se pare piesa de mai jos? În cazul meu e salvată de refrenul oarecum antrenant și de rifful de chitară care se aude pe bucata aia. În rest, nu știu, parcă mă plictisesc deja tiparele clasice de voce ale lui Byron, ca să nu mai zic de acel etern zigazzzzeerrrap...or whatever the hell it is.
Ăsta e noul single Byron:

Byron - Diggin' a Hole