Thursday, 24 September 2009

Agamiții

Departe de a avea acuratețea unui sondaj CURS sau INSOMAR, poll-ul găzduit de această pagină a avut scopul de a ne face o idee unde se situează, vis-a-vis de miloaga chemare la urne de peste 2 luni, cititorii acestui blog, fie ei fideli sau accidentali. O să comentez succint rezultatele sale.

- cel mai mare procent (45%) este dat de oamenii scârbiți de clasa politică atât de mult încât nu vor merge la vot. Brava! Aici mă situez și eu, iar cine spune că dacă nu mergi la vot nu ai voie să te plângi greșește. Nu mergi la vot pentru că efectiv nu ai pe cine să alegi, iar chiar această imposibilitate este, sunteți de acord sper, demnă de tot plânsul.

- așa cum ne arată și sondajele profesioniste, Băsescu (10%) și Antonescu (16%) vor merge în turul doi. Avantajul lui Antonescu este dat în acest poll, părerea mea, de media de vârstă a celor care intră aici. În realitate, la nivel general, Băsescu este clar peste.

- cunosc personal un singur pesedist. Coinicidență sau nu, Geoană a primit un singur vot. În realitate va avea un procent mult mai mare, fiind ales în special de oamenii de la țară și de către bătrâni. Totuși, nu cred că va fi peste Antonescu.

- mai mult ca sigur și Oprescu ar scoate mai mult decât acest 4% de aici, iar dacă va candida o va face în rol de jolly joker, pentru a atrage din voturile pesediștilor și pedeliștilor pe care, în finală, le-ar direcționa către prietenul său, Crin.

- Vadim nu există. Nu a primit nici măcar o singură opțiune, nici chiar la mișto. D'aia atunci când anunță el plin de sine așa că are informații "pe canalele sale" că va câștiga sigur din primul tur, este cât se poate de ridicol. Ca de altfel în fiecare an electoral.

- Becali nu există nici el, toate cele 4 voturi pe care le-a primit în cadrul acestui poll apărând subit în aceeași seară, unul după altul, ceea ce mă face să cred că sunt opera vreunui cocalar scelerat, cu ip variabil.

Oricum, toți sunt o apă și-un pământ. Apretatul Gâdea se screme în continuare seară de seară să-l denigreze pe Băselu (repet, nu spun că nu ar avea motive) dar tare aș vrea să-i văd mufa dacă Băsescu va fi reales. Așa, doar de amuzament. Mufa lui și mufa ălora pe care-i cheamă să latre în emisiune. Antonescu pare a fi altceva, într-adevăr, dar ne-am mai păcălit noi cu din ăștia care doar păreau a fi din alt film și de fapt nu erau. Prin urmare un entuziasm obamian la adresa sa nu cred că e justificat.
Sfatul meu: stați acasă. Eu m-aș simți ridicol față de mine însumi să merg la vot și să răspund astfel milogelii pe care mi-o adresează niște oameni care nu se duc acolo pentru mine, ci doar pentru ei.

Wednesday, 23 September 2009

Două lansări în octombrie

Peste o lună, Byron și Kumm își scot pe piață noile albume. Kummiștii o fac la scară mai mare, prin concerte în București (30 octombrie), Timișoara (5 noiembrie) și Cluj (aplauze! 6 noiembrie). Din câte remarc, ei încă nu au anunțat cum se va numi albumul, dar asta contează mai puțin. Sper să fie un material bun pentru că tare sceptic sunt în privința asta, dacă mă iau după single-urile și piesele prezentate până acum în concerte.
Albumul Byron se va numi Byron 2 - A Kind of Alchemy, iar pentru el au scos deja coperta. Iat-o aici. Deși pare o tâmpenie la prima vedere, vă anunț că acel personaj (numit de ei Al Kimi, hehe) este un mutant realizat din fețele membrilor trupei, pentru a sugera cât mai bine titlul albumului. E drept, Kimi ăsta seamănă cel mai bine cu Costin, chitaristul, dar noh, asta e. Lansarea are loc pe 23 octombrie, la București, în deja celebrul Silver Church.

Monday, 21 September 2009

Ca-n junglă

Anul trecut am scris acest articol pe blog, care mi-a atras mai multe reacții negative, venite din partea unor persoane a căror lipsă de discernământ friza crasa prostie. Nu am absolut nicio remușcare în fața eventualității ca ele să se regăsească în aceste rânduri. În niciun caz atâta vreme cât grozăviile provocate de câinii vagabonzi au loc în continuare, cu aplomb. Iată și ultimul exemplu: o femeie în vârstă a fost ucisă de o haită de câini. Nu există absolut nicio diferență între ulițele și străzile lăturalnice ale acestei țări blestemate și, să zicem, o pădure sau o junglă unde poți fi atacat de un animal sălbatic. Dacă în aceste locuri exotice alegi să mergi de nebun pe barba ta, ei bine, mediul public urban sau rural nu ar trebui să prezinte astfel de pericole. Și nu: o spun iar ca să înțeleagă și cretinoizii care vor sări să apare sărăcuțele animale (și pe care i-aș întreba cum ar fi reacționat dacă acea femeie de mai sus ar fi fost bunica lor), deci nu sunt un crud și nu am o plăcere sadică să omor sau să aud că-s omorâți câini. Dar este efectiv singura soluție, rapidă și viabilă, ca aceste animale, care prezintă un pericol aberant și nemaivăzut pe nicăieri pentru omul de rând, să dispară.
Iar acum citez din comentariul unui cititor:
"In nici un loc din Europa de vest sau America de nord nu exista ciinii nimanui, plimbindu-se pe strada.
Dar in Romania exista peste tot ciini salbaticiti, care se plimba prin orase si pe la sate. Ei trebuie sa-si redobindeasca instinctele de vinatoare ca sa supravietuiasca, iar uneori ataca oamenii - ceea ce este foarte logic.
Daca nici problema ciinilor vagabonzi nu se poate rezolva in RO, ce altceva se rezolva???
Asta are o rezolvare extrem de simpla, toata lumea o practica: ciinii fara stapin sint culesi de pe strada; daca intr-o saptamina nu i-a reclamat stapinul, li se face o injectie si au disparut.
Problema sint oamenii, nu ciinii. Oamenii lasa ciinii pe strada."

Saturday, 19 September 2009

Terminus, noua urmă vocală a Urmei

A apărut primul clip de pe viitorul album Urma. Bine.. avem de-a face mai mult cu un slideshow de poze, ca mai în toate clipurile trupei, dar concetrați-vă pe muzică. Asta chiar merită. Eu de ieri sunt cu piesa asta pe loop.


Salman Rushdie în România

Poate că unii dintre voi i-au citit cărțile sau poate că sunt și alții, așa ca mine, inculți și obsedați de o trupă irlandeză, care îl știu mai mult din prisma conexiunii sale cu U2. Lucru pe care am să-l dezvolt un pic mai jos, relatând din eternul și nepublicatul meu manuscris. Pănâ atunci însă, citez de pe Mediafax:
"Scriitorul Salman Rushdie, controversatul autor al "Versetelor satanice", va veni în România în perioada 23 - 26 noiembrie, au declarat pentru MEDIAFAX reprezentanţi ai editurii Polirom, care coordonează evenimentul.
Editura Polirom, care i-a lansat scriitorului invitaţia prin intermediul actriţei Monica Bârlădeanu, se va ocupa de organizarea evenimentelor prilejuite de această vizită, care va include şi câteva în Bucureşti (conferinţe, întâlniri cu cititorii şi presa, ceai cu sciitorii români), precum şi o scurtă excursie în Transilvania."

Bun. Iar acum, după cum v-am zis:

...un alt moment marcant al serii a fost apariţia suprinzătoare pe scenă făcută de scriitorul Salman Rushdie. Din luna ianuarie 1989, acesta trăia ascuns, datorită controverselor iscate de publicarea, în septembrie 1988, a cărţii sale „Versetele satanice”, care aducea ofense profetului Mohamed, conform fundamentaliştilor islamişti.
Bono, în pielea lui MacPhisto, îl sună pe Rushdie de pe scena ZooTV. Urmează un scurt dialog, în urma căruia scriitorul afirmă că se află chiar acolo şi că Bono „poartă un costum ridicol în faţa celui mai zgomotos public pe care l-a văzut vreodată”. Salman Rushdie vine pe scenă şi îl îmbrăţişează pe Bono, imaginea lor fiind proiectată pe ecranele uriaşe în faţa unei mulţimi care realiza că asistă la un moment istoric. A doua zi, ziarele din întreaga lume tipăresc pe prima pagină fotografii cu Bono şi Rushdie. Într-un interviu acordat cotidianului Irish Times, scriitorul britanic afirmă că este extrem de recunoscător trupei U2 pentru că i-a oferit şansa de a apărea din nou în public după mai bine de patru ani, fără a se teme că ar putea fi ucis de islamişti.
............................................................................................................

THE GROUND BENEATH HER FEET. Versurile acestei piese sunt compuse de Salman Rushdie, cel care le-a adaptat după cartea sa având acelaşi titlu, publicată în 1999. Mitul lui Orfeu (reprezentativ pentru scriitori şi cântăreţi) este prezent în mijlocul unei poveşti din lumea muzicală. Pentru grecii antici, Orfeu a fost cel mai mare cântareţ şi poet. Rushdie a trimis copii ale manuscrisului lui Bono şi managerului Paul McGuinness pentru ca aceştia să-şi spună părerea în legătură cu povestea sa. Lui Bono i-a plăcut atât de mult, încât l-a rugat pe Salman Rushdie să scrie nişte versuri inspirate din manuscris. Astfel s-a născut această piesă, în care personajul principal (contemporan nouă) se lamentează asemeni lui Orfeu după ce şi-a pierdut iubita în urma unui cutremur. După ce a preţuit-o o viaţă întreagă (“all my life, I worshipped her”) şi a venerat chiar pământul pe care călca (“the ground beneath her feet”), acum ea a plecat chiar în pământul pe care el l-a venerat (“for what I worshipped stole my love away / it was the ground beneath her feet”). Bărbatul nu mai este sigur de nimic şi nu mai face distincţie între bine şi rău (“and now I can’t be sure of anything / black is white and cold is heat”). El ştie însă că va reîntâlni femeia iubită la sfârşitul timpului şi nu va avea linişte până nu o va găsi (“I’ll be down there in another day / I won’t rest until you’re found”). O va salva şi o va iubi ca la început, ducând-o la o nouă răscruce a destinului, în care drumurile lor se vor întâlni din nou (“let me love you, let me rescue you / let me bring you where two roads meet”).
Melodia este bonus track pe albumul All That You Can’t Leave Behind, doar în ediţiile din Marea Britanie şi Japonia şi este, în acelaşi timp, singura piesă originală U2, compusă şi interpretată de formaţie, care nu are versurile scrise de Bono sau The Edge.

©Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"



Friday, 18 September 2009

Surprizele se țin lanț în cadrul U2 360° Tour

După ce au integrat în setlist două melodii vechi pe care nu le mai cântaseră live de vreo 16, respectiv 19 ani și după ce au prestat în premieră într-un concert Electrical Storm (piesa al cărui clip udă mai toate fanele și non-fanele U2), ei bine, acum câteva zile, în Chicago, primul oraș al traseului american, am asistat la o nouă premieră. U2 au cântat pentru prima dată live melodia Your Blue Room de pe materialul lansat sub titulatura Passengers în 1995. Bono a afirmat mai demult că este un cântec despre sex. Oarecum mai recent, într-un interviu acordat revistei Rolling Stone în 2005, el spunea că Your Blue Room este unul din cântecele sale favorite de la U2. Este singura piesă aflată pe vreun album U2 în care Adam Clayton apare ca şi vocalist, el recitând ultima strofă, așa cum o face și aici, live.
Rămân la părerea că turneul ăsta a oferit cel mai frumos setlist dintre toate de până acum.

Thursday, 17 September 2009

Stereofeelings

A venit la Cluj prin februarie apoi și-a făcut rapid o trupă. Am aflat de el și de formația sa printr-o cunoștință comună. Este vorba de solistul vocal al acestor Phonics wannabes (cel puțin numele trupei la asta te duce cu gândul). S-au dezvoltat frumos, ajungând să aibă piese la radio și chiar un turneu prin țară. Vor cânta din nou la Cluj în curând și cred că merg să-i văd.
Piesa asta de mai jos mi-a atras atenția în primul rând. Perfectă pentru anotimpul de acum și zilele ploioase din Ardeal. Și atât de surprinzătoare prin ultimele versuri din refren, care schimbă total perspectiva acestei melodii, una aparent tristă.


On Top with the Champ

Îmi place tot mai mult omul ăsta. Pe lângă faptul că joacă tenis al dracului de bine, ascultă U2 și nu se sfiește să-și trâmbițeze fascinația pentru New York. Juan Martin del Potro a luat cupa de la US Open apoi s-a suit cu ea pe Empire State Building, acolo unde acum 11 luni rămâneam și eu paralizat de priveliștea absolut indescriptibilă care ți se deschide.



Wednesday, 16 September 2009

Iisus și Iuda într-un cântec rock

Se întâmplă într-o piesă U2, senzațională ca și versuri, compoziție și prestații live. Poți scăpa multitudinea de trimiteri biblice dacă pleci de la impresia că este o melodie de amor care prezintă un dialog între cei doi. Cu atât mai mult poți rata sau nega latura mistică a melodiei, vazând clipul de mai jos, în care Bono (sau The Fly, mai exact) face tot felul de nebunele cu camerele video. Asta n-are de-a face cu piesa în sine, ci cu turneul în care era ea prezentată, cu noua imagine conștient infatuată dar mai ales satirică a lui U2 (detalii v-am dat aici).
"Is this rock'n'roll?!" se întreabă Bono la final. Hell yeah, sure it is, mister Fly.
(clipul de pe youtube e la pachet cu încă o melodie, ambele constituind o dublă clasică pentru nu mai puțin de 3 turnee U2).

UNTIL THE END OF THE WORLD. Fascinante versurile acestei piese, în care Bono dă un alt recital de măiestrie artistică. Dacă vă închipuiţi că asistaţi la un dialog între îndrăgostiţi, vezi versul “we were close together as bride and groom”, vă înşelaţi. Aici suntem martorii unui episod biblic imaginar, în care Iuda trădătorul vorbeşte cu Iisus, chiar înainte de a se sinucide prin spânzurare. Însă toate faptele la care fac referire aceste versuri sunt reale.

Ultima întâlnire dintre cei doi de care pomeneşte Iuda (“last time we met was a low lit room”) este cina cea de taină avută de Iisus cu apostolii înainte de prinderea sa de către gărzile romane. Versurile redau exact faptele biblice. “We ate the food, we drank the wine” reprezintă pâinea şi vinul oferite de Iisus, care a spus apostolilor: “Luaţi, mâncaţi şi beţi, pentru că acestea sunt trupul şi sângele meu, prin care vor fi iertate păcatele voastre”. Toţi se simţeau bine la cina cea de taină, dar Iisus le prevestea faptul că va fi prins, răstignit şi se va întoarce pe Pământ la Judecata de Apoi (“everybody having a good time, except you / you were talking about the end of the world”). Se ştie că Iuda fusese plătit de către gărzile romane să-l vândă pe Iisus (“I took the money”), pe care l-a trădat printr-un sărut dat în grădina Ghetsimani, prin care indica romanilor cine este omul pe care vor să-l prindă (“in the garden I was playing the tart / I kissed your lips and broke your heart”). În final, Iuda este cuprins de remuşcări pentru fapta sa. Ultima treime a cântecului este axată în totalitate pe sentimentele avute de trădător, care, deşi încearcă să se întoarcă la cel pe care l-a înşelat, va trebui să aştepte până la Sfârşitul Lumii să vadă dacă a fost iertat (“I reached out for the one I tried to destroy / You, you said you’d wait until the end of the world”).

Această temă a trădării, una de căpătâi în Biblie, l-a fascinat dintotdeauna pe Bono. Iuda este, în viziunea sa, un personaj extraordinar, de la care a pornit crucificarea lui Hristos, prin care noi putem fi iertaţi acum de păcate. Această idee este susţinută şi de poetul irlandez Brendan Kennelly, care a scris o carte de poeme despre Iuda. Dragostea acestuia pentru Iisus s-a transformat în trădare, iar o posibilă morală a acestei poveşti este că uneori această transformare este necesară pentru a modifica istoria.

Melodia îi este dedicată lui Wim Wenders, care în 1991 a regizat un film având acelaşi titlu ca şi piesa de faţă. Until the End of the World a apărut la fiecare turneu ce a urmat lansării sale, fiind pe locul 14 în topul celor mai des interpretate piese U2. Este foarte interesant faptul că, la începutul piesei, între secundele 4 şi 8, se poate auzi foarte clar un zgomot ce sugerează bătutul unor cuie în lemn, acest lucru fiind inserat pentru a trimite la ideea de crucificare.

©Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"

Tuesday, 15 September 2009

Del Potro

Nu a fost Rafa, cum aș fi vrut, nu a fost nici Roger, cum toată lumea se aștepta. Am stat azi-noapte treaz până pe la vreo 3 jumate pentru a urmări în direct superba finală de tenis de la US Open. Federer a condus cu 1-0 și 2-1 la seturi, iar în al 4-lea set avea (dacă nu mă înșeală mintea obosită) 5-3 la game-uri și părea scăpat în câștigător. Am avut însă un Roger mai nervos ca niciodată (l-am auzit spunându-i arbitrului un "I don't give a shit on what he said", referitor la Del Potro, care solicitase un challenge ball tardiv) și un argentinian în mare formă, cu un forehand colosal, care a reușit să demonstreze că robotul Roger este totuși om până la urmă. Parcă ne simțim și noi mai bine, în banalitatea noastră, atunci când un sportiv perfect este învins.
Juan Martin del Potro este singurul tenisman din istorie care a câștigat primele patru turnee ATP pe care le-a jucat și al doilea, după Rafa Nadal, care a izbutit imposibilul: l-a învins pe Federer într-o finală de Grand Slam. Nadal l-a bătut pe Roger chiar de 5 ori în astfel de finale, conducându-l detașat în meciurile lor directe: 13-7. Dar asta e doar o paranteză în care putem pronostica un duel fantastic în anii care vor urma, între tinerii del Potro și Nadal și inegalabilul (până la proba contrarie) Federer, care mai poate duce și el ani buni la cel mai înalt nivel.
Geambașu a scris și el despre meciul de aseară.

Like the Wind

Vroiam să scriu despre fantastica victorie a lui Del Potro la US Open, de acum câteva ore, dar acest lucru pălește din păcate în fața veștii că Patrick Swayze, un actor de o sensibilitate extraordinară, a plecat ieri dintre noi.

Sunday, 13 September 2009

Arthur Ashe Stadium

V-am spus că sunt fascinat de clădiri și mai ales de stadioane sau arene. Cum Open-ul american de tenis se apropie de final, am tot revăzut la TV zilele astea impresionanta arenă Arthur Ashe de la Flushing Meadows, pe care anul trecut am vrut s-o vizitez dar n-am putut intra, mulțumindu-mă cu un rotocol dat pe dinafară. În cartierul Queens din New York există acest Flushing Meadows-Corona Park, al doilea ca mărime din oraș (nu ați crede, Central Park este abia al 3-lea), iar aici se află și centrul național de tenis Billie Jean King, care găzduiește ultimul turneu de Grand Slam din fiecare an.

Arena centrală, numită după marele tenisman american Arthur Ashe, a fost inaugurată în 1997 și are nu mai puțin de 22.547 locuri, fiind de departe cea mai mare arenă de tenis din lume. Fără să mai intrăm în detalii legate de facilitățile pe care le oferă, gândiți-vă doar câte stadioane de fotbal avem noi în țara asta, mai încăpătoare. Păi le numeri pe degete. Mie îmi place această arenă și pentru că pare un Santiago Bernabeu în miniatură, atât prin tribunele sale abrupte cât și prin culoarea scaunelor.

În altă ordine de idei, dar rămânând la tenis, aștept cu mare interes semifinalele masculine (îmi doresc o finală Federer-Nadal cu Rafa câștigător) și mă bucur că Serena (pe care au lăsat-o nervii în semifinala cu Kim Clijsters) nu s-a calificat, sătul fiind de atâtea finale cu surorile astea două. Voi reveni pe subiect dacă vom avea parte de finala masculină pe care mi-o doresc.

Friday, 11 September 2009

Net And The City

Trăim într-o lume care ne uimește mereu prin micimea ei fizică, prin conexiunile nebănuite existente la nivel uman. Evident, cea virtuală este chiar și mai mică, iar dacă pentru unii asta poate duce la paranoia, pentru alții, cum sunt eu, poate fi prilej de bucurie. Așa a fost ieri, când am descoperit cum trei prietene (pomenite deseori aici pe blog) au comentat același articol. Este vorba de Alina, Oana și Micky, conexiunile mele vii cu New York-ul, trei persoane care nu se cunoșteau între ele nici măcar la nivel virtual și pe care eu nu le-am pus niciodată în legătură. Articolul de care vorbesc (unul chiar foarte fain, vă invit să-l citiți) îi aparține Alinei, nu este al meu, deci șansele ca prietenele mele să se regăsească total neplanificat acolo erau foarte mici. Din link în link, din blog în blog, internetul le-a adus într-un punct comun. Cheers to that!
Chiar i-am spus acum câteva minute lui Micky că, data viitoare când ajung la NY, le voi scoate pe toate trei în oraș și mă voi simți ca Mr.Big din Sex And The City :D

One WTC

În ultimii doi ani am pomenit de fiecare dată această zi aici pe blog, anul trecut scriind chiar un articol despre reconstrucția WTC de la New York, cu doar câteva zile înainte să aflu, total subit, că voi pleca acolo. Nu voi reveni acum cu nimic patetic sau lacrimogen, deși atașamentul meu pentru acel loc este cu atât mai mare acum. Sunt convins că puțini pot cuprinde cu mintea grozăvia acelei zile fără să fi pășit pe la Ground Zero. Azi vin doar să vă spun că noul Freedom Tower (al cărui nume a fost schimbat și va fi cunoscut drept One World Trade Center) se pare că va fi gata abia în 2018, mult mai târziu decât era preconizat. Deh, iată că nu doar la noi e greu să pui cărămidă peste cărămidă.
Iată-mă și pe mine, acum aproape un an, având imensul șantier de la Ground Zero în fundal, iar mai jos este o fotografie cosmetizată care ne arată cum va arăta the lower Manhattan la 17 ani de la 9/11.

Thursday, 10 September 2009

Deontologi, procente și tendințe

Dacă tot pomeneam de cum se fac emisiunile TV pe la noi, hai să revenim la Sinteza Zilei. Acum câteva luni am subliniat un aspect aici pe blog, anume lătrăturile constante la adresa lui Băsescu pe care cei moderați de impecabila domnișorică Mihai Gâdea le exercită seară de seară. Acum deja e mai grav, că se apropie alegerile. Imaculatul deontolog pe care tocmai l-am pomenit, atât de scorțos fiind el încât după ce te uiți la 3 emisiuni de-ale sale îți vine să-ți lași plete si să umbli numai în tricouri cu Metallica (chiar nefiind neapărat rocker), își realizează emisiunea după un principiu simplu: ce a făcut azi Băsescu? Ce a mai zis, pe unde a mai umblat? Și, indiferent de ce a făcut președintele, ha! tocilarul Mihăiță se asmute împotriva sa. Desigur, pe principiul că așa e în democrație, presa trebuie să critice mereu puterea. Numai că el și invitații săi exacerbează acest principiu până la modul bătător la ochi ce te face să te gândești că acești băieți au o misiune clară de denigrare. Nu mai insist asupra acestei idei, am făcut-o în articolul linkuit mai sus. Mă calcă însă rău pe coadă modul aberant în care aceste personaje manipulează cifrele oferite de sondajele de opinie. Dacă Băsescu are 30% (și chiar conduce detașat cu acest procent), Gâdea, Bogdan Teodorescu și alți asmuțiți pun problema astfel: "70% din popor nu-l mai vrea pe Băsescu!" Să muriți voi? Păi pe cine vrea atunci? Pe Antonescu? El are vreo 20%, deci dacă mă iau după logica voastră înseamnă că 80% din populație nu-l vrea nici pe Antonescu. Hmm, grav.

Lucrurile stau exact așa:
- în 2004, la primul tur de scrutin, Băsescu a avut 7 procente în spatele lui Năstase, învingându-l însă în finală cu 51,23%.
- în prezent, în toate sondajele de opinie, Băsescu este lider detașat, fără să scadă sub bariera de 30%.
- aceleași sondaje actuale arată că, indiferent ce contracandidat ar avea în al doilea tur, Băsescu l-ar bate.

Acestea sunt cifre concrete. Matematică, nu literatură și nu polologhie tendențioasă. Măi Gâdea, măi Teodorescule și măi analiștilor, să vii să strigi în gura mare și să pui titluri bombastice pe ecran cum că "70% nu-l mai vor pe Băsescu", este doar o jonglerie ieftină și manipulantă. În 2004 era cam la fel, vreo 65% "nu l-au vrut pe Băsescu" în primul tur. Și iată că în al doilea a ieșit președinte, fiind repus în funcție în 2007, după suspendare, de trei sferturi din populație. Iar atunci nu avea contracandidat, oamenii ăia chiar îl alegeau numai pe el, fără vot negativ adresat altcuiva. Deci, deștepților, problema nu se pune că un procent imens nu votează un anume candidat, ci trebuie văzut dacă nu cumva acel candidat are cei mai mulți susținători. Și Băsescu încă beneficiază de asta (Gâdea, ai pus-o, cred că te dă mogulul afară dacă iese tot el președinte).

Nu vreau în niciun caz să se înțeleagă faptul că sunt pro-Băsescu și susțin candidatura sa. Exclus. Eu chiar nu merg la vot pentru că nu pot avea încredere în nimeni și mi-e efectiv scârbă de milogelile lor electorale. Am însă o problemă când văd cum anumite persoane, având pe altele în spate, încearcă să spele creiere și să manipuleze. Mie îmi vine să merg și să-l votez pe Băselu numai de-al dracu', să le fac în ciudă cațelor astea de pe sticlă. E o figură de stil, evident că nu voi face asta. Și țin să mai punctez o chestie: e chiar amuzant să-l vezi pe Badea cum ironizează el toți deontologii de prin ziare și de la televiziunile rivale, pupându-l însă mereu în cur pe amicul său Gâdea, participând deseori la emisiunea lui și trâmbițându-i audiențele pe post. Păi măi, Mirciulică, tu te uiți așa nițel la Mihăiță? Ce zici, cum ți se pare, nu face și el pe marele deontolog? Așa un pic? Sau mai mult? Eu unul n-am văzut moralist mai scrobit ca ăsta. Hehe, fi-ne-ar deontologia și prost manifestatul spirit de gașcă de râs.

Acoustic Side

M-am blocat iar pe piesa asta, care sună excelent zdrăngănită pe o acustică în felul următor:

capo 3

Intro: Emadd9-Em-Em7-Em

Verse: Em C/G D Emadd9-Em -Em7-Em
Em C/G D

Chorus: G G/F# Em C/G D

Bridge: Emadd9-Em-Em7-Em C/G x3

Emadd9: 024000
Em: 022000
Em7: 020000
C/G: 332010
D: xx0232
G: 320033
G/F#: 2x0033

Tuesday, 8 September 2009

Atoateștiutorul

Sunt un telespectator modest ca și arie de televiziune consumată. Mă uit în special la știri, talk-shows și emisiuni de sport. Sau sportive...sau dracu' să le ia dacă mai știi cum să le numești pentru că se ocupă mai mult cu un circ grotesc, producător de audiență în cadrul poporului nostru de cimpanzei needucați. Băi oameni buni, nu se mai poate așa ceva. Pe cele două canale principale de sport, Becali este invitat telefonic zilnic. Repet, zilnic. Este sunat by default, indiferent de subiectul discutat, indiferent dacă e vorba de echipa lui sau nu, indiferent dacă are vreo competență în respectiva discuție (de cele mai multe ori neavând vreuna). Se acoperă de penibil de multe ori, iar așa-zișii moderatori îl lasă s-o facă, în speranța atragerii unui număr cât mai mare de idioți care să belească ochii și urechile la ce spune acest multi-milionar retard. Am căzut și eu în capcana asta de mai multe ori, privind însă siderat și nu cu interes, la fel cum rămân blocat uneori minute bune pe canalul ăla de manele la care mă uit ca la o parodie, pentru amuzament, întrebându-mă până unde pot ajunge prostul gust și cretinismul uman.
Dar să revenim. Sâmbătă seara, după meciul României în Franța, cei de la Gsp TV l-au sunat pe Becali pentru a comenta. Pe el l-au sunat primul, el a fost unicul. Și a aberat în telefon mai bine de o juma de oră. Erau mii de persoane mai îndreptățite ca el să-și dea cu părerea, dar deh, nu ar fi făcut audiența necesară. Andrei Niculescu sintetizează totul mai bine decât mine în articolul său:

"Pretinsele televiziuni de sport au un singur scop în derularea programelor: să-l sune primii pe Gigi Becali. De fapt, nu, obsesia e cine-l prinde primul, îl bagă pe post, rezervîndu-şi astfel întîietatea opiniilor marelui gînditor din Pipera. Indiferent de oră, de eveniment, de competiţie, de echipă, Gigi Becali trebuie să spună ceva, orice, oricum, oricînd."

Iar colegul său, Radu Naum, nimeni altul decât realizatorul emisiunii pomenite mai sus, scrie un articol efectiv lamentabil prin care încearcă să justifice prezența telefonică și nearticulată a acelui behăitor. Trageți voi concluziile, dacă ele există. Nu despre sport sau despre Becali, ci despre țărișoara asta.

Sunday, 6 September 2009

Unpasted

Există melodii care pot fi definite și poziționate bine în memorie printr-un singur vers. Așa este și cea de mai jos, care pe lângă rock-ul excelent pe care-l oferă, te lovește (dacă ești atent) și cu un vers pe cât de original, pe atât de fain, pe cât de high tech, pe atât de romantic. Piesa asta vine de la Kumm, din era în care ei lansau albume pasibile oricând de un Grammy, cum ar fi Angels & Clowns sau Different Parties, nu ca acum când prestează un cheesy rock pentru adolescente înfiorate și ne vorbesc despre morse și oameni congelați. Acel Kumm pare nepastat în prezent. La fel ca și acei oameni din viața noastră care rămân de neuitat și inegalabili și tot încercăm fără succes să le facem o copie.
One life left to run, but your copy's unpasted...spuneau ei...

Kumm - One Life Left

Tuesday, 1 September 2009

Cold Desert

Merge pentru prima zi de toamnă. Este ultima piesă de pe albumul Only By The Night de la KOL (părerea mea, unul dintre cele mai tari albume rock ale deceniului care se încheie curând). Linia de bas este magnifică, dar mai interesant este faptul că vocalul Caleb a tras acest cântec fiind beat muci, iar din câte am înțeles melodia a fost înregistrată dintr-o singură încercare, totul fiind mai mult sau mai puțin improvizație.
Excelent.