Wednesday, 5 August 2009

Prima întoarcere acasă

Ca orice garnitură de tren comunistă, se pornește greu, scârțâind din toate alea și lipindu-ne de canapelele vechi. Nu apucă să prindă bine viteză că oprește deja, undeva în câmp, pentru a staționa minute bune. Dar proaste pentru noi, cei din compartiment. Rând pe rând începem să blestemăm CFR-ul (desigur, nu mă refer la echipa de fotbal din Gruia) și alegerea de a călători cu trenul.
Este doar începutul călătoriei care mă aduce acasă la Ploiești, pentru prima dată de când m-am mutat la Cluj. Cei 438 km de cale ferată dintre cele două orașe vor fi parcurși în nu mai puțin de 9 ore. Faceți un calcul banal al mediei orare și realizați de ce mecanicii locomotivelor cu aburi, de pe vremea când a fost dată în folosință această rută, râd amar din cer. Am noroc că nu e foarte cald și nici aglomerat. O doamnă respectabilă de vreo 60 de ani, care merge la Galați, îmi cere ziarul să citească un articol despre Dan Petrescu, pe care "îl apreciază foarte mult". Deși soțul el îl caracterizează ca fiind "cam isteric". Merg la budă cu o naivitate maximă, dorind să dau peste niște săpun și o apă curgătoare pentru a mă spăla pe mâini căci trebuie să mănânc. Uluitor, le găsesc! Dar buda pute înfiorător. Mănânc pe culoar și-mi tot fac ochi dulci cu un frumos exemplar feminin al cărui prieten a rămas pe peronul din Cluj. Timpul trece greu iar prin fața mea se perindă clădirile părăsite prin gări sau de aiurea, imagini dezolante ale unui trecut socialist completat de un prezent furat. Intru în vorbă cu un timișorean, fost arbitru de divizia B, potolindu-mi cât de cât nerăbdarea ce a pus stăpânire pe mine prin Valea Prahovei.
Trenul ajunge într-un final, cu clasica-i întârziere, în gara unde mama e prezentă deja de mult. Ploieștiul e ca un cuptor în care abia respiri, la fel și apartamentul nostru. Astfel realizez cât de diferit e Clujul, chiar și climateric vorbind. Iar garsoniera mea a naibii de răcoroasă. Mănânc un pic apoi beau un whisky cu mama. Urmează să merg și la Câmpina să-mi văd bunicii și pe micul mare Bono, care a crescut serios cică. Muzica de pe iPod are nevoie de un update serios, așa că îi caut rapid pe Snow Patrol, The Script, A-HA, Amy MacDonald și, mai ales, pe Kings of Leon.
E trecut de ora 2.00 a.m. și încă mai sunt cu ei, lipsit de somn în arșița nopții.