Sunday, 28 June 2009

Gone Too Soon

Mă găseam şi vineri la un net cafe, dar am ezitat să scriu despre dispariţia lui Michael Jackson. Abia aflasem vestea de câteva ore şi nu ştiam exact ce să spun sau dacă să spun ceva. O fac însă acum. Deşi am avut şi eu perioada mea de "I love you, Michael" în adolescenţă, overall nu se poate spune că am fost un fan al său. Desigur, îmi plac şi acum multe piese ale sale, una dintre ele fiind găzduită de acest blog în urmă cu nici 3 luni. Prin '95-'96, când lansase albumul HIStory (ultimul său succes discografic) eram în liceu şi mi-am lăsat părul cam cum îl avea el în clipul de la You Are Not Alone (hihi, nu râdeţi!) iar când a venit a doua oară în România, în 1996, am vrut să merg la concert dar nu m-au lăsat ai mei pentru că profa de mate care mă pregătea pentru admiterea la facultate s-a plâns că-s lepră şi nu fac treabă bună.

Revenind la părerea mea despre cel pentru care s-a inventat cuvântul megastar, ea e una mai rezervată faţă de cele care spun că Michael a fost un geniu al muzicii care se naşte la nu ştiu câte sute de ani. Aceste opinii predomină acum şi este normal să fie aşa, datorită încărcăturii emoţionale a momentului. Din punct de vedere pur artistic, lăsănd la o parte latura comercială, de publicitate, showbiz şi ce mai vreţi voi, Jacko a fost într-adevăr un mare artist, dar ca el sunt şi vor mai fi mulţi. Poate chiar mai buni. El a fost un mare showman, dansator şi interpret, dar nu l-am văzut niciodată cu vreun instrument în mână, nici măcar în vreo poză. Probabil nu ştia să cânte decât vocal, iar asta nu e suficient pentru un artist complet. Michael a fost genial poate numai prin modul cum a cucerit şi modificat din temelii industria muzicală, la un nivel în primul rând comercial şi mai apoi artistic. Este fără îndoială un idol al multor generaţii şi probabil cel mai iubit star care dispare de la Elvis încoace, dar pentru mine personal contează în primul rând ce emoţii îmi trezeşti atunci când te ascult în liniştea mea interioară, nu faptul că o planetă întreagă de venerează şi pentru asta ar trebui s-o fac şi eu.

Însă concluzia amară care rămâne în urma morţii lui Michael Jackson este că exact cele mai mari legende ale showbiz-ului dispar prea repede, majoritatea dintre ele răpuse de acest succes înfiorător care le ia minţile. Fie într-un mod autoindus, să spunem, cum ar fi cazurile lui Jimi Hendrix, Jim Morrison, Marilyn Monroe, Elvis, Ian Curtis, Kurt Cobain iar acum Michael, sau fie atunci când un fan deraiat te aşteaptă în faţa casei tale cu un pistol, doar pentru a deveni celebru, aşa cum a păţit John Lennon. Iar lista cu exemple ar putea fi mult mai lungă. Să nu mai spun că Robbie Williams (un artist care are cel puţin talentul de care a dispus Jackson) trece acum numai prin depresii şi se pare că a luat-o definitiv razna, căutând extratereştrii prin State. Iată încă un alt motiv pentru care un om ca Bono, a cărui singură "ciudăţenie" ar fi chestiile sale filantropice, trebuie apreciat. Mega-succesul nu i-a luat minţile, nene, nu se droghează, nu are crize personale, nu umblă cu piţipoance de lux, are aceeaşi nevastă de 25 de ani şi 4 copii. Apropo, peste 2 zile începe noul turneu mondial U2 şi vom discuta despre el. Se anunţă mari suprize în setlist, culmea face ca ele să fie exact piesele pe care le doream scoase de la naftalină: The Unforgettable Fire şi Ultraviolet.

Un rege a murit dar alţi dinozauri merg mai departe, la fel ca acum 30 de ani. Rămâneţi pe recepţie.

1 comment:

Black Bitch said...

Am vrut sj eu sa scriu despre Jacko, dar mi-au facut greata astia de la TV. Acum catva timp radeau de el, ca ar fi nebun si excentric dus spre ridicol, iar acum il transforma in eroul cazut. Asa, ca o sa mai astept un pic... Povestea lui e mult mao profunda decat s-ar crede. Vorbim despre un om care si-a schimbat total aspectul fizic, un om ce nu se mai recunostea in oglinda, iar asta e mult mai tulburator decat pare.

Post a Comment