Sunday, 31 May 2009

Lăsaţi-i să se pregătească de Champions League

Ediţia 2010 (cel mai devreme).
HĂHĂHĂHĂHĂHĂHĂHĂHĂHĂHĂHĂHĂHĂHĂHĂHĂHĂ!

Fără regrete sau nostalgii

La capătul unei după-amieze infernale, în care a trebuit să o mutăm şi pe sorella în noua ei garsonieră, am reuşit să-mi iau tot calabalâcul de la apartamentul din Berceni unde am locuit vreo 16 luni şi am adus totul la Ploieşti. Marchez astfel despărţirea mea oficială de Bucureşti, venită după mai bine de 3 ani jumate în care m-am simţit cât se poate de bine acolo dar care iată, paradoxal, nu-mi produce acum nici regrete şi nicio urmă de melancolie. Nu ştiu dacă am aparţinut vreodată capitalei, ştiu doar că acum locul meu e în altă parte, cu siguranţă. Tocmai se împlinesc două luni de când o fată din Cluj a aterizat subit în Bucureşti. După ce am petrecut o zi întreagă împreună și am condus-o la tren, m-am întrebat ce oare mai caut în oraşul ăsta. Mi-am răspuns repede, apoi am plecat şi eu.

Friday, 29 May 2009

Coming Soon - Interview with Sylvan Borg, former member of Stilair



White Heat

Cel mai anticipat album la nivel personal, din întreaga mea "carieră" de ascultător şi consumator pasionat de muzică, vine peste mine cu viteză. Sylvan, amicul meu din Malta despre care v-am tot povestit, s-a oferit să mi-l trimită integral. Este vorba de un material care nu a fost lansat vreodată, deşi el a fost înregistrat acum vreo 5 ani. Prin urmare nu-l voi propaga nici eu în internet mai mult decât am făcut-o deja (Icon, White Heat şi Push sunt deja pe Trilulilu) însă cu siguranţă voi vorbi despre acest album, White Paris Lights, după ce-l voi asculta. Ocazie cu care voi realiza şi publica un interviu cu Sylvan, fostul basist al trupei, care acum are un proiect muzical propriu. Pentru cei interesaţi de povestea scurtă dar foarte frumoasă (măcar prin prisma melodiilor lăsate în urmă) a trupei Stilair, îmi puteţi trimite întrebările voastre pentru Sylvan, aici pe blog sau în particular. Muzica bună nu trebuie lăsată să moară sau să fie uitată.
Până una alta vă invit să vizitaţi Sylvan's space şi site-ul oficial al fotografului său.


Thursday, 28 May 2009

Mondeni şi buni

Gaşca mondenă de la Prima TV tocmai a luat vacanţă, după ce a obţinut un premiu pentru cea mai bună emisiune pamflet, acordat de Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România. Nişte incompetenţi ăştia de la asociaţie, proşti de le curge scuipat din gură. Păi cum, nu au acordat ei premiul unicului, măreţului, inegalabilului Badea, cel care provine din cel mai tare trust media posibil?! Că şi el tot emisiune pamflet are. Sunt curios, o fi pomenit de premiul Mondenilor pe undeva sau chestiile astea se menţionează numai dacă eşti no.1? Că de audienţe şi trafic pe blog am auzit până ni s-a acrit.
Am încheiat mişto-ul. Revenind la Mondenii, vă spun că mă bucur pentru ei. Deşi mă temeam că plecarea lui Dragoş Stoica îi va da peste cap, iată că nu a fost aşa. Tipul care l-a înlocuit este foarte bun, iar de Bendeac deja nu mai spun, este pur şi simplu fenomenal. Îl consider cel puţin egal cu Stoica, singurul minus al său fiind că nu poate imita şi vocile la fel cum o face fostul său coleg (care a avut o emisiune pamflet şi la radio, tocmai datorită acestor calităţi vocale, emisiune care nu ştiu dacă i-ar reuşi lui Bendeac). 
În ultimele luni, după ieşirea grobiano-interlopă pe care Giovanni Becali a avut-o într-o emisiune de sport, Bendeac a început să-l parodieze constant şi o face atât de bine încât deseori am râs cu lacrimi urmărindu-l.
Iată un exemplu, din ultima lor emisiune:


Wednesday, 27 May 2009

Barça magistrală

Spuneam acum câteva săptămâni că Barcelona nu are voie să rateze câştigarea Ligii Campionilor în acest an. Acum vin cu un şablon şi afirm că a triumfat fotbalul spectacol iar modestia latină a învins scorţoşenia britanică. Piticii Xavi, Iniesta şi Messi ne-au făcut să ne îndrăgostim din nou de fotbal şi să uităm figurile de cocalar răsfăţat cu care C.Ronaldo, un talent total dar încă nematurizat, ajunsese să ne obosească. Ce spuneţi de Xavi? Un ochi neavizat nici nu-l remarcă pe teren, pentru că nu dă goluri multe, nici nu se gelează şi nici nu etalează grimase figuriste în faţa camerelor. Cu toate astea este cel mai bun pasator din lume, motorul Barcelonei şi, iată, a fost declarat cel mai bun jucător al finalei, după ce anul trecut era socotit cel mai bun fotbalist de la Euro. Ce pasă i-a oferit lui Messi, care a marcat cu capul în care defensiva lui United ar fi putut scuipa seminţe! Şi apropo de insulari, mai lăsaţi-mă cu britanicii nobili, eleganţi şi elevaţi. Uitaţi-vă cum a intrat Scholes la acel jucător spaniol, gata să-l rupă, ca un puşti ofticat din curtea şcolii care nu ştie să piardă.
În seara asta, unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume a devenit campion european la fotbal, sport care triumfă atât tehnic cât şi artistic, lăsându-ne cu sentimentul că s-a făcut dreptate. 

Tuesday, 26 May 2009

Pentru o fată din Câmpina

Am aflat acum câteva minute cazul de mai jos, din emisiunea lui Badea. M-a impresionat şi pentru faptul că fata care are nevoie de ajutor e din Câmpina, oraşul meu natal. Tocmai am vorbit cu mama să contribuim şi noi cu o sumă. Spun asta doar pentru că trebuie să se ştie faptul că niciodată nu voi folosi acest blog pentru a promova cauze umanitare pe care nu le susţin şi material. Aşa mi se pare corect.
Dar să nu mai lungim vorba. Aflaţi aici toată povestea. Şi dacă doriţi să ajutaţi aveţi mai jos datele necesare.

BRD sucursala Campina, Campina,    Str Bd. Carol 1, Nr 62, Bl 17 A     
RON: RO85BRDE300SV55380303000
EURO: RO28BRDE300SV55468743000
cod SWIFT: BRDEROBU

Waking Life

Când am plecat de la Cluj, Ana mi-a dat un film pe care abia acum am reuşit să-l văd. El se numeşte Waking Life şi este regizat de Richard Linklater, autorul celor două celebre Before Sunrise & Sunset. Dialogurile excelente din cele două filme romantice se regăsesc şi în Waking Life, de data asta poate chiar la un nivel mai profund şi ele sunt purtate de personaje digitale, personalizate fiind din actori reali (vă veţi lămuri din trailerul de mai jos). 
Şi pentru că tot vorbeam de filmele cu Ethan Hawke şi Julie Delpy, aflaţi că ei apar şi într-o scenă din Waking Life. Wiki ne spune mai bine:

"Waking Life is about a young man in a persistent lucid dream-like state. The film follows its protagonist as he initially observes and later participates in philosophical discussions that weave together issues like reality, free will, our relationships with others, and the meaning of life. Along the way the film touches on other topics including existentialism, situationist politics, posthumanity, the film theory of André Bazin, and on lucid dreaming itself. 
Ethan Hawke and Julie Delpy reprise their characters from Before Sunrise in one scene."

Apropo, peste câteva zile începe la Cluj Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF, mai pe scurt) şi dacă sunteţi prin zonă nu-l rataţi. Eu mă oftic pentru că voi ajunge acolo abia când festivalul va fi gătat (hai c-am prins deja câteva expresii ardeleneşti, aşa-i?)



I've Nothing But You On My Mind

Pentru verile nebune, toride şi nu neapărat britanice, lipsite de preludii primăvăratice, pentru cei care nu sunt melancolici doar toamna şi pentru cei cărora căldura de afară le aşează amintiri frumoase în cotidianul dominat de existenţa personajului central al respectivelor nostalgii.
(wow, mă uimesc pe mine însumi cu frazele astea uneori)

Monday, 25 May 2009

Fără nevoia unui preludiu

Cu un oraş precum Clujul şi, în general vorbind, cu un loc ca Ardealul, poţi să faci direct amor, chiar nu e nevoie de o încălzire prealabilă. Am plecat acolo acum o săptămână, în ideea de a mă acomoda cu oraşul şi cu oamenii, înainte de a mă muta definitiv. Hait! Despre ce vorbim aici? Clujul m-a adoptat atât de firesc încât nu doar că m-am acomodat instantaneu, dar chiar mi s-a rupt sufletul la plecare. Iar acum deja fac calcule şi programul mutării definitive acolo, care preconizez că va avea loc peste două săptămâni.
Dimineaţa mergeam pe jos din Mănăştur în centru (îmi lua vreo 50 de minute de acolo de unde stăteam) şi îmi beam cafeaua la umbreluţele Stella Artois de lângă acel monument cu clopotniţă (mă puteţi înjura dar n-am reţinut în cinstea cui era erect). Adoram străzile, clădirile, căldura şi respectul oamenilor. Mă fascinau priveliştile cu oraşul, fie ele din cartierul Zorilor sau de la Belvedere. Clujul este un oraş cocoţat pe dealuri şi asta îl face şi mai special. M-a cucerit şi faptul că, deşi am mers zilnic cel puţin o dată cu taxiul (prilej pentru Ana să mă pună la punct şi să ma ia de urechi trăgându-mă într-un autobuz) nu am întâlnit nici măcar un singur taximetrist enervant sau enervat, aşa ca-n Bucureşti, sau care să strâmbe din nas că nu face o cursă de doar 5 lei sau că nu mă duce până cine ştie unde. Şoferii erau fie discreţi, fie ardeleni neaoşi amuzanţi. În orice caz, mult bun simţ aveau, la fel şi chelnerii, care mă serveau prompt peste tot pe unde am fost şi la fel de repede se prezentau şi cu nota de plată.
Clujul ese un oraş mare, dar care mă linişteşte. Nu-l găsesc câtuşi de puţin obositor. Aici parcă nici atacuri de panică nu poţi să faci, oricât te-ai forţa. Ave, sunt chiar mai puțini câini vagabonzi ca-n capitală. Iar haiosul accent al localnicilor îmbracă vorbe sincere, deloc îmbâcsite de complezență. Desigur, sunt și aici pițipoance și cocalari, dar întotdeauna trebuie să remarcăm procentele din fiecare categorie de oameni, obiceiuri etc. și abia apoi ne putem pronunța asupra trăsăturilor de ansamblu, definitorii pentru un anume loc. Iar în privința asta, credeți-mă pe cuvânt, Clujul bate la fund orice oraș de prin regat. Ca o paranteză amuzantă, să vă spun c-am dat și peste o nebună, care mi-a strigat "să mă duc la mine în țară" (?!), probabil derutată o leacă, săraca, de căștile pe care le purtam nonșalant în urechi, ochelarii mei corporate și cămașa un pic mai funky, deși e mult spus oricum.
Lăsând nebunii cu ale lor şi trecând la cei frumoşi care-ţi dau un telefon din senin şi te scot la prânz în oraş, trebuie să menţionez superba grădină Napoli Centrale, unde am fost atât ziua cât şi seara, printre verdeaţă, flori, râuleţe şi peşti. Apoi i-am abandonat eleganţa pentru locul numit Insomnia, mai aşa, ca pentru roacări care "se pişă-n colţul barului", cum foarte haios şi deloc vulgar descria Lucian.
Legat de joburi şi de o garsonieră unde voi sta prefer să nu dau detalii momentan. Oricum, să spunem că este criză şi la Cluj, evident. Mi-am luat vreo două numere din Piaţa A-Z, un fel de Raid prahovean, adică publicaţia locală cu anunţuri de tot felul, şi am spamat mai multe inboxuri. Cel mai important a fost însă contactul cu oamenii. Iar cei mai speciali dintre ei au fost alături de mine, trup şi suflet şi nu s-au simţit deloc spamaţi. Având oameni ca Ana şi Lucian alături de mine, mă simt protejat, iubit şi super motivat.

Mai vreţi? Ce să mai zic.. am aflat că până şi naţionala de fotbal îşi va juca meciurile de acasă la Cluj de acum încolo. Mie cel puţin mi-a intrat deja-n sânge. Orașul ăsta mi s-a prezentat ca o oază de speranţă, ca un loc în care mă voi putea reinventa şi unde o voi lua de la capăt alături de vechi prieteni. Clujul înseamnă libertate şi curaj, este dovada că posed un spirit îndeajuns de liber încât îmi pot alege pur şi simplu un loc pe hartă unde vreau să trăiesc şi pot să mă duc acolo, fără să mă reţină nimic înapoi. Sincer şi fără aroganţă vă întreb: câţi dintre voi pot face asta? M-aş bucura să fie cât mai mulţi.
No bun. Îmi pare sincer rău că închei acest articol într-o notă ironică, dar nu pot să nu vă spun faptul că la întoarcere am făcut 9 (nouă!) ore cu trenul până la Ploieşti. Oameni buni, 438 km în 9 ore înseamnă o medie de nici 50 km/h! Geez, cred că nici locomotivele cu aburi, la inaugurarea acestei rute, nu făceau atât! Este efectiv inadmisibil ca un tren (este vorba chiar de un InterCity) să facă atât de mult pe distanţa asta. De multe ori îţi venea să sari din el, pentru că mergea cu 15-20 la oră. Ca să nu mai spun că un astfel de tren ar trebui să oprească doar în Ploieşti, Braşov şi hai, maxim încă un oraş major până la Cluj, că nah, de aia îi zice InterCity! Într-o ţară civilizată nu faci mai mult de 2-3 ore pe distanţa asta, poate nici atât. Dar la noi scrie 8 h pe bilet şi faci 9. Simply Romania.
Nu ne rămâne decât să avem răbdare sau bani de avion. Eu unul aş pleca însă înapoi la Cluj şi pe jos, chiar acum. Mă aşteaptă mulţi şi multe acolo.

Sunday, 24 May 2009

Losing Control - noul clip Byron

Tocmai a fost lansat. Deşi este filmat în Bucureşti, fanii Byron ştiu că melodia se referă la Music Pub-ul din Cluj, loc clasic de hang out & gigs al lui Dan Byron în perioada în care era vocalul trupei Kumm şi a petrecut câţiva ani acolo.
Se pare că totul se leagă mai mult sau mai puţin de Cluj zilele astea.


Push

V-am povestit în mai multe rânduri despre trupa Stilair din Malta. Dacă nu ştiţi despre ce este vorba, puteţi citi articolul din august 2007 sau pe cel din februarie 2008, unde puteţi asculta şi singurele două piese disponibile de pe albumul White Paris Lights, din păcate niciodată lansat. După 5 ani, Sylvan s-a gândit să-mi trimită şi o a treia piesă din cele 12 care ar fi alcătuit acest material, din păcate irosit. O puteţi savura în continuare, amestecată cu gustul amar generat de faptul că un album ce părea a fi senzaţional a rămas risipit prin calculatoarele câtorva oameni.



Stilair - Push

Saturday, 16 May 2009

Părăsind regatul

Servus. No bine, bată-v-ar, aflaţi că răgăţeanul de mine se va urca mâine dimineaţă într-un tren cu destinaţia Cluj-Napoca. Oficial nu este o plecare definitivă, deşi ar putea deveni aşa luni după-amiază, când am programat un interviu acolo. Ştiţi cum e, când îţi forţezi un pic norocul, el începe să ţină cu tine. După mai bine de o lună în care am aplicat exclusiv la joburi din Cluj, primul interviu a apărut la exact o zi după ce eu voi fi ajuns acolo în urma unei plecări de tipul "place your bets and roll the dice". Era însă cazul s-o fac, pentru a mă acomoda cu oraşul, pentru a-mi căuta o casă, un jupân care să mă angajeze şi aşa mai departe. Mi-e dor de Ana, mi-e dor de acest oraş pe care l-am mai vizitat de 4 ori până acum dar niciodată în ultimii 6 ani, mi-e dor de (încă) puţinii dar minunaţii mei prieteni de acolo.
Iar Clujul se pare că mă place la rândul său şi-mi iese în întâmpinare. Este un oraş care mi se va potrivi de minune, sunt convins de asta. Lucian, omul alături de care remarcam de curând ce fain a fost să păstrăm peste ani o prietenie la care mulţi alţii ar fi renunţat, mi-a spus cam aşa:

"Va trebui să te gândeşti la un loc în care să-ţi placă să trăieşti, iar Clujul e plin de viaţă de studenţi, de oameni în regulă, pub-uri, concerte, etc. Pentru Ploieşti cred că simţi doar că eşti acasă şi nimic mai mult, nu cred că-ţi oferă prea mari perspective. Eu zic să vezi dacă-ţi place Clujul şi apoi să te stabileşti pe plaiurile astea. Fete sunt şi ardelencele îs mai statornice şi mai ok decât fiţele de Bucureşti. Probabil că nu ai început totuşi viaţa unde trebuie, adică trebuia să începi cu Ardealul."

Mare dreptate are el, o singură precizare aş putea doar să fac. Adevărata viaţă începe abia acum. Sau, în general vorbind, atunci când îţi găseşti locul şi oamenii care să te motiveze. The best times are yet to come.
Şi când mă gândesc că toate astea nu s-ar întâmpla acum dacă nu ar fi avut rădăcini cu 6 ani în urmă, undeva prin câteva locuri din Europa. De exemplu, în Cannes, într-o noapte în care am mers vreo 14 km pe faleză în papuci, până mi-am făcut praf picioarele. Atunci am aflat de trupa şi de melodia de mai jos, care îmi sună acum atât de frumos în minte şi-mi va rula cu siguranţă în căşti atunci când trenul se va pune în mişcare către oraşul din nord, cu altfel de aer şi altfel de oameni.




Friday, 15 May 2009

Stâng drept stângu' - avem album live Coldplay

Este disponibil pentru download free, în mod oficial, începând de acum câteva ore. Poate fi luat de aici. Mi se pare cam ciudăţel titlul (LeftRightLeftRightLeft) dar cele 9 melodii care ne sunt oferite compensează pe deplin asta. M-am binedispus total ascultându-l, deşi azi chiar nu mai aveam nevoie de asta. Dacă Martin obişnuia să conducă lumea, cred că e rândul meu acum, hehe.


Thursday, 14 May 2009

Turul Universului nu dă prin Bucureşti

Cel puţin momentan. După ce Depeche Mode îşi anulaseră concertele din Atena şi Istanbul, era evident că nu vor mai veni nici la noi, că doar n-om fi mai cu moţ. Nu-i nimic, viaţa-i frumoasă. Urmăriţi site-ul oficial pentru alte detalii.
Ar fi putut fi cam aşa:


Wednesday, 13 May 2009

Stars Come Out

N-ai spune că e compusă de un DJ, aşa-i?


ATB with Heather Nova - Stars Come Out

See me rise, watch me fall.
I'm not steady at all.
'Cause sometimes life hurts like hell,
I know this too well.

When it's dark the stars come out
And for a moment we are saved.
Yeah, when it's dark in your darkest hour
Stars come out.

Birds fly south, winter's blue.
I'll put my faith in you.
'Cause sometimes life hurts like hell,
I know this too well.

But when it's dark the stars come out
And for a moment we are saved.
Yeah, when it's dark in your blackest hour
Stars come out.

Tuesday, 12 May 2009

Notes from the Universe

Cum staţi cu optimismul? Cu entuziasmul, gândirea pozitivă and all that bullshit? Which is not actually a bullshit. Vă reamintesc ce vă spuneam de curând. Apoi vă trimit aici, poate vă tentează să daţi un subscribe. Ce sunt acele daily notes? Păi nişte mesaje scurte, inteligente, pline de umor şi foarte mobilizatoare, care-ţi sunt trimise zilnic în mail, precum vorbele de duh de pe post-its.
Ne spun chiar ei despre ce e vorba mai exact:

"These Notes are brief passages written by "The Universe," personalized with your name (and occasionally your personal goals and dreams), designed to remind you that you have, indeed, been given dominion over all things.

Notes from the Universe are unconventional, humorous, deeply insightful, and wildly popular! They're also free and sent out 5 days a week!"

Azi am primit şi eu primul mesaj personalizat, iată cum suna:

Act with faith, Bogdan. Prepare the way for your inevitable success. To the degree you can, behave as if your dreams have already come true, as if you already owned a published book, as if later today you were going to move to Cluj. And you shall see the power you wield as the floodgates begin to tremble, the elements begin to conspire, people in your life begin to change, insights are summoned, comprehensions soar, and clarity is born.
Not to mention fierce, wild animals laying down when you pass by -
The Universe
Tare pişicher Universul ăsta. Nici nu mă lasă să-mi fac bagajele în linişte. La Cluj plec duminică.

Monday, 11 May 2009

Powder Blue

Făcându-mi parcă în ciudă după ce acum câteva săptămâni o renegam, Jessica Biel tocmai a scos un film în care se prezintă după cum veţi vedea în continuare.
(Coane Ray Liotta, ai cam îmbătrânit, bag seamă...)

later edit: na că au scos pudibonzii ăştia de la Youtube clipul! Eh, îl găsiţi voi pe undeva..


858 - so far so good

E bine până acum, dar nu suficient. S-au strâns deja peste 300.000 euro dar mai e ceva de muncă până a ajunge la cei 500.000 necesari pentru a lansa un prim departament de chirurgie cardiacă destinat exclusiv copiilor, la spitalul Maria Curie. Hai să mai trimitem un sms la 858, şi aşa cred că am intrat cu toţii în noua lună cu factura mobilului. Iar 2 euro sunt un mizilic pentru noi, dar adunaţi de la mai mulţi contează foarte mult pentru micuţii cu probleme cardiace.
Thanks.

Sunday, 10 May 2009

Music To Fuck On

Am căzut de acord cu o prietenă că piesa asta e numa' bună de.
Apropo, ne vedem sîmbătă la Depeche. Sper totuşi că vor cînta mai mult piese vechi.



Depeche Mode - Miles Away

Friday, 8 May 2009

Pe atunci nu aveam iPod iar societatea nu ne corupsese încă

După ce ne-am zbuciumat cu Manson şi am parodiat oraşe turistice nevinovate, e timpul pentru ceva mai paşnic. Aşa cum v-am spus, revin cu Sharleen Spiteri, în cadrul unei apariţii vocalo-acustice excelente, petrecută cu mai mult timp în urmă la MTV. Melodia se numeşte So In Love With You şi-mi trezeşte amintiri legate de un cd player portabil şi doi oameni care ascultau piesa asta la căşti într-un microbuz care-i ducea de la Alba la Cluj. Quite some time ago.


Pula. Şi nu oricum, ci chiar non-stop.

Aţi ascultat lamentabilul imn al turismului românesc? Deh, ce pretenţii putem avea, doar e compus de Moga. În ţara asta nimeni nu poa' să compună ceva, decât Moga. Acest Chuck Norris al muzicii mioritice. Niciun artist al showbiz-ului de suprafaţă nu e suficient de artist încât să compună singur, toţi sunt doar nişte interpreţi ai lui Moga. Dacă vrei să scoţi şi tu un cântecel, nu poţi, esti handicapat. Dar te salvează Moga, el îţi citeşte gândurile şi-ţi dă valoare ca artist. Îţi scrie versurile şi muzica. Ţie nu-ţi rămâne decât să dai pe goarnă. Tu nu exişti decât bucal, dar Moga rules.
Dar la naiba cu el. Vă arăt eu acum adevăratul land of choice. El este la Pula, acea localitate croată care ne provoacă zâmbete şi care, în atrasele şcolare comuniste, era trecută Pola, dintr-o pudoare socialisto-penibiloasă. Băieţii de acolo au făcut un site şi au scos chiar şi un clipuleţ pentru a-şi promova zona turistică. Acest film circulă de câteva zile pe net iar noi, românaşii, ne amuzăm copios pe seama lui. Este într-adevăr foarte ilar să-i vezi pe toţi acei oameni invocând organul în gura mare (pardon, oraşul adică) sau să intri pe site şi să vezi cum copilaşul ăla e asociat cu Pula, şi chiar non-stop.
Băi Moga, ai văzut cum se promovează cu adevărat un tărâm? Ia mai dă-te-n Croaţia d'aici.



Nietzsche pierdut printre metale

Cum azi m-am trezit cu chef de metale grele, mi-am adus aminte total întâmplător de o piesă a lui Manson, numită The Beautiful People. Am scos-o din dulap şi am băgat waţi toată dimineaţa. Pentru că ştiu că unii dintre voi vor strâmba rapid din nas, vă sfătuiesc să vă concentraţi pe ritmul bestial, susţinut de toba aia de mare efect. Iar dacă nu aveţi stomac pentru a urmări clipul sau mufa lui Manson, doar ascultaţi. Chestia cea mai tare este dată însă de versuri, care ascund un deep shit alambicat, aşa că de teamă să nu-mi prind cravata în încercarea de a vă explica o citez pe Wiki:

"Its lyrics discuss two major themes: what Manson refers to as "the culture of beauty", and that culture's connection to Friedrich Nietzsche's theory of master-slave morality — the song's "weak ones", who are "always wrong", are oppressed by and exist solely to "justify [the existence of] the strong" (the so-called beautiful people) [...]
The title of the song comes from Marylin Bender's 1967 book The Beautiful People, which exposed the world of scandal within the "jet-set" lifestyle of the 1960s, and the culture of beauty as it pertained to fashion and politics. The phrase itself was popularized by Vogue magazine in the early 1960s and was particularly used to describe the Kennedy family, a frequent source of inspiration in Marilyn Manson's work [...]
Lyrically, it is intertwined with the Antichrist Superstar album's overarching theme, a semi-narrative examination of the Nietzschean Übermensch. Within this context, "The Beautiful People" deals explicitly with the destructive manifestation of the Will to Power: "There's no time to discriminate", sings Manson, "hate every motherfucker that's in your way". A strong anti-capitalism sentiment stems from exploration of Nietzsche's view of master-slave morality ("It's not your fault that you're always wrong / The weak ones are there to justify the strong") along with its connection to Social Darwinism [...]"

Mânca-ţi-aş, mi-am prins urechile! Iar acum bucata asta e numai pentru muzicieni: "The song is written in drop D tuning, and is built primarily out of the notes of a diminished chord, each made into a power chord. It also incorporates extensive use of guitar distortion, and the use of palm muting creates a highly rhythmic, driving style which is amplified by a heavy percussion track. The song's characteristic element is its repetitive drum track, a five-beat common time pattern played on floor toms, in which swung notes create a triplet feel."

Hmmm ok, zi-o acum, ciudatule! Azi avem muzică de pahar, copii.



Marilyn Manson - The Beautiful People

Thursday, 7 May 2009

Sharleen Spiteri, o doamnă

Cum ar spune chiar ea în piesa Halo: "She's so pretty / Her hair is a mess / We all love her / To that we confess"

Am remarcat-o atunci când trupa Texas, a cărei vocalistă şi cofondatoare este, îşi lansa albumul Greatest Hits, unul dintre cele mai faine de gen pe care le-am ascultat. Sharleen era doar o coafeză din Glasgow atunci când a lansat Texas şi, deşi este scoţiancă, prin ea curge sânge italian, maltez şi irlandez. Dacă stau bine să mă gândesc, această combinaţie de rădăcini se oglindeşte perfect în talentul, temperamentul şi stilul atât de special al lui Sharleen. Vocea ei inconfundabilă şi puternică deja a delimitat-o de trupă iar anul trecut a apărut şi primul său album solo, intitulat Melody, un material foarte catchy şi elegant (aveţi un preview pe site-ul oficial şi la MySpace).
Acum vreo 2 zile m-am încins la un duel de clipuri şi melodii pe blogul lui Carmen, prilej cu care mi-am reamintit cu multă plăcere de doamna Spiteri. Ţin minte că într-o vreme îmi doream tare mult s-o văd într-un duet cu Bono, dar poate că timpul nu este pierdut. Sharleen este bună prietenă cu fotbalistul Thierry Henry, care a dedicat un gol fetiţei cântăreţei în anul 2002, imediat după ce aceasta s-a născut, deşi ştia că va primi o amendă de la UEFA pentru acest gest.
Aş vrea să nu vorbesc foarte mult, prefer s-o las pe Sharleen să se manifeste. Prin urmare vă ofer două clipuri de mare rafinament, în care solista este acompaniată, pe rând, de către doi gentlemani, actorii Jean Reno (I'll See It Through) şi Alan Rickman (In Demand) - senzaţională scena din benzinărie. 
Avem aici un exemplu de stil şi senzualitate, din care ar putea învăţa şi cei care gustă doar craci, buci, ţâţe şi limuzine într-un videoclip. Voi reveni cu Sharleen.



Texas- I'll See It Through




Texas - In Demand

Wednesday, 6 May 2009

A apărut al doilea clip de pe noul album U2

Este vorba de Magnificent, a fost filmat în martie în Fez, Maroc şi este la fel de fain ca şi melodia. A fost lansat abia acum câteva ore dar înainte să vă las să-l urmăriţi vă ofer un scurt pasaj din eternul meu manuscris, adică vă spun două vorbe despre acest cântecel.
"Iniţial această melodie se numea French Disco şi s-a născut în Fez, Maroc, în vara anului 2007, în timpul unui jam session. Trupa a fost fascinată de puterea generată de succesiunea acordurilor. Bono spune că versurile au fost inspirate din Cole Porter şi că ele vorbesc despre un cuplu care îşi transformă viaţa în veneraţie. Daniel Lanois a contribuit şi el la scrierea versurilor şi a mărturisit că atunci când a făcut-o a avut în minte o locaţie imaginară din New York-ul anilor 50.
Trupa Coldplay a folosit această melodie ca intro pentru mai multe concerte din cadrul Viva La Vida Tour. "
©Bogdan Anghel - "U2 - Sunete şi sensuri"

Câteva statistici de perete

Sper că aţi remarcat faptul că această pagină se încarcă mult mai repede de la o vreme. Am renunţat la multe porcărele inutile care populau peretele, pentru a vă face accesul mai uşor şi mai plăcut, atât din punctul de vedere al pacienţei cât şi din cel al privitului. Constat o afluenţă tot mai mare de musafiri, de la o vreme ei realizând o medie zilnică de peste 100 vizitatori unici, ceea ce este mai mult decât onorabil pentru mine, un blogăraş lipsit de notorietate. Bineînţeles, mulţi ajung aici fără să mă cunoască, din căutări Google, dar mă bucură şi faptul că The Fly on a Wall apare de regulă printre primele rezultate ale unui search care conţine cuvinte care se regăsesc în aceste pagini. 
Înainte de a trece la câteva statistici pe care le pomenesc ca fapt divers aşa, vă rog să-mi semnalaţi dacă acea imagine desenată, folosită ca header, iese cumva din cadru. În mod normal nu trebuie să se întâmple asta şi dacă este aşa atunci aveţi voi o problemă cu browserul. Ok, să revenim. Apropo de căutarile Google, observ că mulţi dintre voi, deşi intră zilnic pe acest blog, încă o fac în urma unei căutări. Amigos, ar fi mult mai simplu să vă puneţi pagina la Bookmarks/Favorites sau vă puteţi trece adresa de mail în câmpul din josul paginii. În acest caz există însă două dezavantaje: articolele ajung pe mail destul de târziu (uneori chiar a doua zi după ce eu le postez) iar clipurile de pe Youtube nu sunt importate în mesaj. Nu cunosc cauzele acestor nefăcute. Şi mai avem şi alte variante de a ne păstra în atingere: puteţi da follow (look on the right side) sau mă puteţi trece în Google Reader. 
Cei mai mulţi dintre voi, în proporţie covârşitoare chiar, mă citesc din Bucureşti. Urmează Ploieşti, Iaşi şi Constanţa. În Cluj stau foarte slab (doar 2 vizitatori în ultimele 500 page loads) dar în curând îmi voi lărgi aria acolo. Nu am menţionat oraşele străine deoarece, cu puţine excepţii de persoane care mă citesc în mod constant, cunoscându-mă într-un fel sau altul, restul expaţilor ajunge întâmplător aici. 
Sunt uimit să văd că Internet Explorer-ul încă este cel mai folosit browser, cel puţin în rândul vostru. Îhhh eu îl urăsc! Urmează Firefox apoi Google Chrome, acesta din urmă fiind utilizat doar în proporţie de 7%. Şi apropo de acest motor de căutare, în cazul în care mai aveaţi vreun dubiu că el şi-a surclasat de mult concurentul, vi-l risipesc eu: 68 din ultimele 69 de căutări care au adus vizitatori pe acest blog s-au făcut pe Google şi doar una pe Yahoo. Vă felicit pentru că folosiţi în special Windows XP (71% dintre voi) şi nu Vista (21%), care e cam naşpa (îl am eu chiar pe acest laptop de unde scriu acum). 
La final mulţumiri celor care m-au pus ca o muscă pe peretele lor şi aştept sugestii de orice natură în legătură cu acest blog. Urmează foarte curând să găsiţi aici noul clip U2 precum şi un articol despre o senzaţională doamnă a muzicii, pe numele ei Sharleen. 

Tuesday, 5 May 2009

Popoarele au soarta pe care şi-o merită

În continuarea articolului pe care l-am scris acum câteva zile, plin de siktir la adresa acestei naţii care se bate (la propriu) pe un mic şi-o bere gratis, vă ofer astăzi excelentul material scris de Ion Cristoiu în Jurnalul Naţional. Este intitulat "O naţiune de pomanagii" şi a fost inspirat din aceleaşi secvenţe groteşti. În concluzia articolului, Cristoiu îl citează pe Marx, venind la fix în asentimentul ideii subliniate de mine. 

"Televiziunile, nu numai cele de ştiri, dar şi cele generaliste, s-au delectat copios pe seama înghesuielilor şi încăierărilor provocate de momentul împărţirii bonurilor. Într-adevăr, acţiunea de la Parcul Izvor a oferit omului de bun-simţ secvenţe mai mult decât edificatoare pentru o mulţime turbată să dea pe gât o bere şi să înfulece nişte mici pe gratis.


Ca şi în anii anteriori, atât reporterii, cât şi comentatorii au dat curs unui clişeu în materie de judecată asupra momentului: cel de a condamna pe organizatori, pe Marian Vanghelie, în primul rând, pentru scenele groteşti de la Parcul Izvor.

Nimeni nu şi-a pus o întrebare mai mult decât firească:
Dacă o astfel de paranghelie ar fi fost organizată în Germania s-ar mai fi încăierat nemţii pentru un bon de o bere şi câţiva mici?
Avem serioase îndoieli că s-ar fi întâmplat aşa ceva.

Mai întâi, avem serioase îndoieli că vreun partid s-ar fi gândit la o astfel de paranghelie.
Şi nu deoarece liderii unui partid din Germania ar fi considerat că astfel i-ar umili pe nemţi, ci pentru că s-ar fi temut că secvenţele date la televizor cu împărţirea unei beri şi a câtorva mici pe gratis le-ar fi adus partidului multe puncte în minus în sondaje. Ca să nu mai spunem că, aflând despre ce-i vorba, nemţii nu s-ar fi grăbit să meargă la locul pomenii. 

S-au dacă ar fi mers, ar fi făcut-o pentru a huidui o formaţiune care-i crede atât de nenorociţi încât să-i ademenească la o manifestaţie cu câţiva mici şi o bere.

Răspunsul la întrebarea de mai sus e menit a muta privirea de la organizatorii parangheliei la participanţii la paranghelie. După opinia noastră, liderii PSD sunt nişte şmecheri care au ştiut să profite din felul de a fi al românilor.

Când nişte şmecheri exploatează o slăbiciune, vinovatul principal e cel care are slăbiciunea de care profită şmecherul. Se face mare caz în România de cei care prostesc cumpărătorii cu tot felul de produse aiuristice.

Nimeni însă nu se întreabă:
De ce prostesc şmecherii cumpărătorii?

Pentru că au găsit terenul prielnic pentru a-i prosti. Într-un efort de a explica secvenţele groteşti din Parcul Izvor, unii le-au pus pe seama sărăciei din România.

Am citit şi reportaje în care se invoca drept cauză a mersului în Parcul Izvor şi a încăierărilor foamea multor români.
Să fim serioşi!
O astfel de explicaţie, descinsă din proza ieftină gen Fetiţa cu chibrituri, ar fi normală dacă ar fi publicată în Scînteia zilelor noastre.
Suntem aproape siguri că, excepţie făcând posibilii boschetari şi cerşetori, în Parcul Izvor s-au înghesuit să ia un bon cetăţeni care au ce mânca.

De altfel e greu de crezut că mii de inşi famelici au alergat până la Parcul Izvor pe jos pentru a-şi astâmpăra foamea cu câţiva mici.
Admiţând că au venit, pentru că le era foame, de ce s-au bătut şi pentru o bere?!
În realitate, manifestarea din Parcul Izvor a scos la iveală a nu ştiu câta oară o trăsătură tipică a românilor: cea de pomanagii.

Imensa majoritate a celor care s-au bătut pentru un bon aveau bani să-şi cumpere nu câţiva mici şi o bere, ci o oală de mici şi un hârdău de bere.
S-au călcat în picioare însă pentru cei câţiva mici şi paharul de bere, deoarece erau pe gratis.
Boala românilor de a pune mâna pe ceva gratuit se manifestă peste tot:

La expoziţiile de Macarale, unde românii se împovărează cu maldăre de pliante despre macarale turn din simplul motiv că pliantele se dau gratis. 

În campaniile electorale, unde iau tot ce li se oferă, de la insigne până la carneţele, deşi n-au nevoie de insigne, iar carneţelele nu sunt bune nici de hârtie igienică.

Aşa cum ne-au arătat secvenţele de la televizor, românii din Parcul Izvor nu s-au dat în lături de la nimic pentru a pune mâna pe un bon.
S-au călcat în picioare, s-au încăierat, au fost cât pe-aici să-i linşeze pe cei care distribuiau bonuri.

Prin astfel de gesturi, ei s-au coborât mult sub nivelul minimei demnităţi omeneşti, până la cel al porcilor, care se bat când le pui în troacă.

Un astfel de comportament dezvăluie o altă trăsătură a românilor, care explică, printre altele, de ce preferau aceştia, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, să se încaiere la cozile la pui în loc să se revolte.
E vorba de absenţa unei minime conştiinţe a demnităţii.
Un cetăţean cu o minimă conştiinţă a onorabilităţii sale ar fi refuzat să se încaiere pentru câţiva mici şi un pahar de bere. Ar fi considerat că e sub demnitate să facă asta.

Aceste două trăsături - pomanagismul şi lipsa de demnitate - au fost şi sunt exploatate din plin de şmecherii din această ţară.
Adeverind încă o dată vorba lui Marx:
Popoarele au soarta pe care şi-o merită."

Talismanic

Din categoria melodiilor care necesită un obligatoriu consum în propriul dumneavoastră for interior, fără intruşi, vă invit la o nouă călătorie prin spaţiu, timp şi gânduri cu piesa care deschide secţiunea ambientală a noului album ATB.



ATB - Talismanic

Monday, 4 May 2009

Scriu iar pentru revista Sunete

După o scurtă dar foarte frumoasă colaborare în perioada 2004-2005, când am scris un articol şi am contribuit la un altul pentru această publicaţie, dar mai ales am organizat împreună cu Sunete şi casa de discuri Zone Records lansarea unui album U2 în România, am reluat această colaborare, sper eu de lungă durată de această dată.
Primul articol, care apare în numărul pe care îl veţi putea cumpăra de la chioşcuri începând cu această săptămână, l-am scris despre Sinéad O'ConnorNu este un material cu o amprentă personală pronunţată, înainte de a mă documenta pentru articol eu ştiind despre această artistă cam ce ştia mai tot poporu', anume că ea e cântăreaţa cheală care a scos un mare hit la începutul anilor '90. 
Pentru următoarele numere ale revistei pregătesc un articol despre Civil Twilight, o trupă senzaţională pe care eu o tot pomenesc pe blog de mai bine de un an, dar care este încă mult prea necunoscută.
Click pe articol pentru a mări poza şi pentru a-l putea citi.


Sunday, 3 May 2009

Easy

Pentru toţi aceia care savurează această melodie ca pe un leneş imn duminical, deşi ea nu este neapărat asta. Şi pentru cei care credeau că aveam de a face cu o piesă a trupei Faith No More.
Nu, Easy a fost compusă de Lionel Richie în 1977, la acea vreme solistul trupei Commodores.


Saturday, 2 May 2009

El clásico alucinar

Ce derby! Real Madrid - Barcelona 2-6! (halucinantul scor evoluând aşa: 1-0, 1-3, 2-3, 2-6)
Ce goluri a dat Leo Messi dar mai ales ce pasă la primul gol al lui T.Henry! Când îl văd jucând uit imediat de figuristul C.Ronaldo..iar dacă Barca menţine acest ritm nu are voie să rateze UEFA Champions League anul ăsta.


Nimeni altcineva

Noi suntem de vină. Noi creăm mizeria. Noi suntem Nikitele şi tot noi suntem Salamii. Noi îi cerem la televizor, de aia ni se şi dau. Noi am născut ortodoxismul balcanic în cadrul căruia e normal să vii cu sticla de 2l după aghiazmă şi să te baţi pe ea. Noi l-am îmbogăţit pe Diaconescu, noi i-am trimis sms-uri cu DA şi NU şi tot noi deschidem gura larg şi zâmbitor cerându-i să ne bage rahat pe gât. Îl consumăm pe nerăsuflate apoi mai cerem o porţie. Şi încă una şi tot aşa. Noi am stabilit nivelul cultural şi tot noi am creat astfel acest cerc vicios.
Noi am creat căpşunarii, noi am lărgit peste măsură diaspora. Noi am preluat tot ce era mai slab calitativ şi noi am multiplicat acest kitsch. Tot noi inventăm (prost) în loc să adoptăm invenţii deja consacrate. Noi am am dat naştere cocalarului, noi am creat maneaua şi am reinventat telenovela. Noi am absurdizat tabloidizarea, noi am dus-o pe cele mai înalte culmi ale grotescului.
Numai noi îl facem pe Dumnezeu să se simtă ridicol după ce ne-a dat munţi, mare şi chiar şi o deltă şi habar n-avem să le exploatăm, mai ales din punct de vedere turistic. Noi facem proiecte şi studii de fezabilitate la tonă şi niciun metru de autostradă. Noi nu ne plimbăm cu bicicletele şi nici cu rolele prin parc şi tot noi nu călcam iarba. Numai noi, aceşti naivi până la idioţenie care încă se prezintă cu speranţă la vot, nefăcând altceva decât să-l schimbe pe A cu B, atât A cât şi B ştiind numai să te lingă-n dos până-l votezi apoi să fure. Noi ne dăm în cap unul altuia, noi ne punem piedică. Pe noi ne fute grija altuia însă nu în felul în care ar trebui. 
Noi n-avem săli de sport, bazine şi nici stadioane. Pe noi totul stă să se prăbuşească. Avem blocuri cu buline roşii, avem fobii dar nu facem nimic, doar aşteptăm să pice drobul de sare. Noi nici măcar milă nu merităm.
Noi nu ştim să respectăm rândul, nu ştim să stăm răbdători la o coadă, nu ştim să ne dăm la o parte din faţa uşilor unui mijloc de transport în comun. Noi am creat tradiţia micilor şi a berii muncitoreşti, noi am fost atât de ieftini încât să devenim un electorat care poate fi cumpărat şi aşa. Noi am distrus sentimentul naţional al acestui popor. Noi, românaşii, din cadrul cărora mi-e scârbă că fac parte. Nimeni altcineva nu este de vină pentru soarta noastră deplorabilă.
Uitaţi-vă, ăştia suntem, nişte maimuţe înfometate şi nimic mai mult. 


Friday, 1 May 2009

Future Memories - Making of

În continuarea articolului precedent, vă prezint un film scurt, structurat în două părţi, realizat de André la el în studio odată cu noul său album. Le veţi putea vedea pe Roberta Carter Harrison şi pe Tiff Lacey, precum şi alte 4 voci prezente în cadrul acestui material. Veţi afla şi cel inspiră pe André atunci când compune, muzica lui fiind practic o călătorie, plecând de la faptul că din asta se naşte deseori, continuând apoi cu voiajul printr-o multitudine de sunete şi senzaţii şi terminând cu feelingul indus ascultătorului. Acela de travel. Iar asta se vede foarte bine şi în noul videoclip, L.A. Nights, pe care îl veţi viziona la final şi unde veţi remarca prin câte locuri a călătorit André recent, chiar şi Bucureştiul fiind captat în imagini. 






În zilele când nu ascult rock



ATB - My Everything

Atunci îmi aplec urechea către un DJ german, pe numele său André Tanneberger, al cărui mare fan sunt de vreo 6 ani deja. Cunoscut mai degrabă după numele de scenă ATB, el reprezintă pentru mine evadarea perfectă din muzica făcută pe chitare şi tobe. Nu sunt genul clubber, nici pe departe, nu merg niciodată să mă pierd printre lasere cu ochelari de soare pe nas. De aceea nici nu l-am văzut vreodată pe ATB live, deşi a venit de nenumărate ori la Bucureşti. M-am convins la timp de faptul că un DJ set nu are nicio legătură cu ce ascultăm noi pe CD. Mai exact, ce face el pe scenă acolo sună total altfel, e mai mult o bubuială şi o mixeală de care te poţi lipsi.
Îţi rămân însă nenumărate alte opţiuni în care te poţi bucura de muzica lui. Cel mai bine ar fi să nu o asculţi pe boxele unui laptop. Foloseşte o combină puternică sau nişte căşti de calitate. Ia-l pe ATB cu tine pe drum neapărat, în maşină, pe tren când străbaţi ţara-n lung şi-n lat sau, cel mai fain, în avion când eşti deasupra norilor, este senin şi soarele desenează în diverse culori, precum acele layere de sunet pe care acest artist le creionează atât de bine. 
Pentru a fi un DJ bun trebuie să ai două calităţi principale: să ştii muzică foarte bine (nu e de ajuns să te joci cu nişte butoane şi cu nişte programe, în niciun caz) şi să ai multă imaginaţie. ATB le are pe amândouă iar muzica este ca o religie pentru el, atestând asta atât în titlul albumului din 2003, Addicted to Music, cât şi pe pagina de MySpace, unde spune că o lume fără muzică este ca una fără oxigen. André este chiar instrumentist, ştiind atât chitară cât şi pian. Primul şi marele său hit, 9pm (Till I Come), s-a născut dintr-un riff de chitară apărut întâmplător, când André se juca la instrument în timp ce prezenta studioul unui invitat. Iar el mai face ceva foarte bine: scrie versuri cel puţin decente, alegând soliste deosebit de potrivite care dau glas melodiilor sale. Când o auzi, de exemplu, pe Roberta Carter Harrison, vocalista trupei canadiene Wild Strawberries, realizezi că asculţi ATB, fără nicio îndoială. Vocea ei este deja un trademark ATB. Iar Tiff Lacey şi Heather Nova sunt alte nume constant prezente pe albumele sale.
Până şi mama îl ascultă frecvent. I-am făcut cadou de curând albumul Trilogy şi zilnic îl rulează de câteva ori la serviciu. Eu personal am şi multe amintiri pe care le asociez cu muzica acestui DJ. Am vorbit puţin despre asta chiar recent. Mai pot spune însă că există o piesă pe albumul No Silence, intitulată The Autumn Leaves, pe care am setat-o pe repeat acum mulţi ani, într-o seară, în timp ce eu şi o anume fată despre care am aflat că citeşte acest blog deşi nu mai vorbim de foarte mult timp...
Nu e terminată fraza? Eh, o lăsăm aşa şi ajungem, în sfârşit, la noul album ATB, Future Memories, pe care am pus mâna acum 2 zile şi de care nu mă despart momentan. Piesa de la începutul articolului este una din preferatele mele de pe acest nou material şi se numeşte My Everything (Tiff Lacey vocal). Pe blogul sorellei puteţi asculta Swept Away, cu Roberta Carter Harrison. Nu voi compara Future Memories cu albumele anterioare, voi spune doar că mie îmi place foarte mult (şi asta fără să fi ascultat încă şi al doilea CD, cel ambiental). Muzica pe care o găseşti aici este exact aşa cum m-am obişnuit din partea lui ATB, fără a fi dezamăgit vreodată. Este expansivă şi îndeamnă la visare, în concordanţă cu excelenta copertă futuristică a albumului. 
Parafrazând un foarte inspirat slogan din turism, aş spune că a DJ should take you places and ATB sure takes me

Trivia: André este născut pe 26 februarie şi pe soţia sa o cheamă Anna. Eu pe 28 iar pe soţia mea (încă) nu o cheamă Ana, haha. A, şi încă o chestie: e bun prieten cu românaşul Michael Cretu, creierul proiectului Enigma. Iată alt gen de muzică pe care te poţi teleporta în spaţiu şi timp.