Wednesday, 25 March 2009

Limita de discreţie

Ştiţi că regula bunului simţ spune că atunci când stai la coadă să nu te bagi în curul celui aflat în acel moment la ghişeu, bancomat etc. ci să laşi măcar un metru (dacă nu şi mai bine) între tine şi el. De obicei spaţiul este demarcat cu o dungă, pe care dacă ai depăşi-o ţi-ai băga picioarele-n intimitatea ăluia. La noi la românaşi, needucaţi din pântec fiind de fel, au apărut chiar mici pancarte, pe care scrie LIMITA DE DISCREŢIE, ca să înţeleagă şi Gheorghe că nu se cade să avanseze mai mult şi să stea dracului acolo să-şi aştepte cuminte rândul.
Azi am fost să plătesc curentul şi am remarcat cum discreţia multora n-are limite. Adică, ptiu, s-ar putea înţelege că-s prea discreţi, dar nu, din contră. Unii se băgau peste cel aflat la ghişeu cu scuza clasică "Doar o întrebare pun şi eu...", alţii stăteau pur şi simplu şi aşteptau, cu picioarele înfipte adânc în discreţie, precum babele disperate de la spovedanie, de frică să nu le ia careva faţa. Dar au o scuză! Pancarta aia nu se vedea, oameni buni, asta pentru că un Ion (ca să nu spună Gheorghe că tot am ceva cu el) se proptise în ea, precum face la el pe uliţă în sapă, şi astfel masca toată drăcovenia. 
Astă-toamnă, în State, am intrat de două ori în pământ de ruşine, ca rezultat al interacţiunii lipsei mele de educaţie, tipică pentru un român neaoş, cu educaţia lor exagerată. Prima dată la coadă la un supermarket, a doua oară în staţia de autobuz (unde, dragilor, se formează coadă ca să te sui, mda, nu toţi buluc, care cum apucă). Distanţa lăsată faţă de omul de la casă şi, respectiv, faţă de uşa autobuzului era atât de mare, încât un neatent grobian ca mine putea crede că nu mai e nimeni în spate. Şi astfel m-am repezit şi eu ca un ţăran, dându-mi apoi două palme când am realizat cum procedasem.
Deh, ăştia suntem şi nu cred că ne vom schimba vreodată, fi-ne-ar discreţia de râs să ne fie.