Friday, 13 March 2009

Iarna de afară, fixaţia mea artistică şi gândurile unui irlandez din Chicago

Aţi văzut ce ninge în Ardeal, dar în cazul de faţă ar fi fost mai corect să spun "iarna lăsată pe afară" - aşa cum v-am promis vă ofer melodia U2 care nu a încăput pe noul album (motivele nu le cunosc dar eu de aseară ascult piesa asta pe repeat şi mă întreb dacă este vreuna pe album care-mi place mai mult). După un început care aduce un pic cu Viva La Vida veţi observa că melodia asta nu are practic nimic în comun cu Coldplay iar The Edge vă va purta într-o călătorie de neuitat cu riff-ul său atmosferic.
Ok, here it is: U2 - Winter. Folosiţi-o ca fundal sonor pentru povestea din finalul acestui articol. Am primit-o prin amabilitatea Ancăi, ea cunoscându-l pe respectivul gentleman irlandez, aflat acum la Chicago. Unii dintre noi au crescut cu U2, eu m-am maturizat cu ei dar simt că au fost cu mine încă de când nu auzisem muzica lor născută pe cheiurile râului Liffey din Dublin, muzică care acum mă poartă înapoi în timp şi mă face să revăd şi să rememorez locuri şi amintiri. Însă indiferent când ai intrat prima dată în contact cu U2, trebuie să-i iubeşti ca să înţelegi de ce doar câteva note produse de Edge sau câteva vocale cântate de Bono sunt suficiente pentru a-mi crea un slideshow imaginar cu străzile şi apele Dublinului, un colţ de New York, locurile de acasă sau fiinţele cele mai dragi.
  • Temă de gândire, apropo de poll-ul de mai sus. No Line On The Horizon a ajuns no.1 în vreo 28 de ţări deja. Indiscutabil asta are de-a face cu brand-ul U2 şi nu exclusiv cu valoarea propriu-zisă a albumului - dacă trupa ar lansa un album lăutăresc sau house şi tot s-ar vinde în milioane de exemplare. Dar, în procente aşa, ce credeţi, cât este marca şi cât este muzica?
"I dimly remember being in Dublin as an eleven year old pigeon fancier.  I had come to Dublin to buy racing pigeons.  And I had gotten them.  They were securely in shoe boxes under my arms.  I was anxious to get on the train back to galway with my birds. 

But my friends and I had some time to kill so we wandered around Dublin on a Saturday afternoon. We came upon a somewhat bohemian open air market selling random stuff. It was in a disused building of some sort. There was a band playing to apparently nobody in one corner of the market.  That band was U2. I knew because a friend’s older brother had a copy of their debut single and he somehow knew what they looked like. “Lousy band name!” was my first reaction.  Flux of Pink Indians…now that’s a good band name! We watched them play for a few minutes and then wandered off.

The second time I saw U2 they were third on the bill at a show that cost 50 cents to get into.   And the third time it cost a pound to see them playing their own gig. A few years later I saw them play to a couple of thousand people. That cost about ten pounds.

The fifth time I saw U2 was 23 years later in Chicago on their last tour.  They played the local indoor sports arena. This time the ticket cost $150. My, how they’d changed!

I grew up with U2.  They’re the last surviving band from my youth with any sort of commercial clout. They have worked very hard for a very long time. But it’s difficult to truly appreciate exactly how big and enduring U2 are until you see how big they are here in the USA. 

Like all great bands, U2 has a great manager in Paul McGuinness. He’s the account guy behind the agency if you will. And Paul McGuinness recognized early on the importance of cracking the American market. U2 largely ignored the UK audience.  Heresy at the time. But they always thought big. And they cannily used the then-nascent college radio scene to break U2 to their natural audience: brooding students. Brooding students who went on to become brooding adults. And Bono and co. became familar soulful friends.  Lifelong friends.

U2 sounds real good on the car radio when you’re speeding down the highway in the USA.  Tonight I found myself doing just that. They are promoting their new album and tour here.  And U2 had control of the radio airwaves in three US cities - New York, Chicago and Boston.  They were interviewed live by Shirley Manson from Garbage (nota redacţiei, adică a Fly-ului: she said she was shitting her pants, de emoţie). This is the second night they have done so.  Last night New York. Tomorrow they move onto Boston. And last week they played an unprecedented 5 consecutive nights on the David Letterman show. It all threatens to become a bit too much. But U2 are charming.   Their performance rescues it.  They have delivered for a very long time. Still a woefully bad band name choice though. A US spy plane from the 1960s?  Tsk, tsk. Echo and the Bunnymen, now that’s a name."

5 comments:

Lola said...

imi place, multumesc. :)

Druida said...

1. De unde $%#^ ai piesa???

2. E superba! Ce Coldplay (ok, n-am ascultat albumul respectiv)? Pianul e de mare exceptie, iar Bono suna (cam cum suna pe tot albumul) a la 'Unforgettable Fire'... as spune ca 'Winter' este continuarea la 'A Sort Of Homecoming'!

3. Sa speram ca va aparea pe 'Songs of Ascent', se potriveste cu contextul.

The Fly said...

Ma bucur ca va place piesa ;) Este excelenta, intr-adevar. Nu pot intelege de ce nu este pe album, dar in fine, bine ca ea exista.
Druida, asa cum am spus in articolul precedent acestuia, am descoperit melodia pe dvd-ul Linear realizat de Anton Corbijn, care mi-a venit la pachet in box-setul cu albumul pe care l-am primit :D Am cautat-o pe net si am descoperit un torent cu ea, am downloadat-o si am pus-o si eu pe blog.

Druida said...

Ok, acum am citit... postul de mai jos :). Eu mi-am luat varianta cu acces pe net la filmul lui Corbijn, drept care, evident! :D, nu l-am vizionat inca!

The Fly said...

Filmul este exact in genul in care Mani a facut auditia aia a Trend Off-ului in noiembrie 2006, cu imagini in miscare pe fiecare piesa ;)
Sa fi vorbit cu el Corbijn?! Hahaha.

Post a Comment