Thursday, 26 March 2009

Album nou, pagini noi

Pentru că am iarăşi material, odată cu noul album şi turneul care bate la uşă, în ultimele zile mi-am updatat manuscrisul, pe care l-aş putea publica dacă aş găsi un sponsor. Indiferent când şi cum, îmi păstrez speranţa că voi republica această carte şi până una alta vă ofer azi un nou extras, cel mai proaspăt, referitor la noul album U2, ale cărui sunete şi cuvinte şi-au dublat subit frumuseţea atunci când l-am primit cadou de la ai mei. Revin mâine cu manuscrisul, mai succint ca azi, cu o piesă care merită toată atenţia. 
Sunt sigur că dacă nu eşti fan nu vei avea răbdare să parcurgi polologhia de mai jos, aşa că poţi încerca totuşi o melodie. Pe care restul o vor folosi ca fundal atunci când se vor pierde printre rândurile despre linia lipsă de la orizont.
"NO LINE ON THE HORIZON
Anunţată pentru toamna anului 2008, lansarea acestui material a fost amânată până pe 27 februarie 2009. Aceasta este cea mai mare pauză dintre două albume de studio U2. Trupa scrisese 50-60 de piese şi s-a dorit alegerea celor mai potrivite 11 pentru album. Intenţia iniţială era să apară 2 discuri EP, intitulate Daylight şi Darkness, dar până la urmă s-a optat pentru lansarea unui singur disc, ce va fi urmat de un altul, numit Songs of Ascent, în 2010. No Line On The Horizon este dedicat lui Rob Partridge, omul care a semnat primul contract al lui U2 şi a murit în 2008, răpus de cancer.
Acest material aduce cu el mai multe noutăţi. Prima care trebuie menţionată este faptul că el este rezultatul înregistrărilor cu mai mulţi producători. U2 au început să lucreze la album în 2006 cu Rick Rubin, iar în perioada iunie 2007 - decembrie 2008 au colaborat cu Daniel Lanois şi Brian Eno. În premieră absolută cei doi au fost atraşi şi în procesul de compoziţie, fiind de altfel creditaţi pe album cu muzica mai multor piese. Mai mult decât atât, ei chiar cântă vocal în cadrul acestui album. Steve Lillywhite a realizat şi el câteva mixuri, acesta fiind practic primul album U2 pe care şi-au pus amprenta nu mai puţin de patru producători. Iar acest lucru se simte odată ce asculţi acest album înregistrat pe trei continente, încorporând exotismul şi misticul Africii, fascinaţia New York-ului şi rădăcinile europene.
Înregistrările din Fez (Maroc) au fost inedite. Ele au avut loc în grădina interioară a unui riad, clădire tipic marocană. Brian Eno a insistat ca Larry Mullen să folosească un set electronic de tobe. Aici s-au născut primele piese ale albumului, toate fiind apoi înregistrate dintr-o singură încercare: No Line On The Horizon, Moment of Surrender, White As Snow şi Unknown Caller, la începutul căreia se aude un ciripit autentic de pasăre, captat în timpul înregistrărilor în aer liber.
Un alt lucru care atrage atenţia la No Line On The Horizon este modul în care scrie Bono acum versuri. Declarat sătul de propria persoană şi de propriile experienţe, el crează mai multe personaje imaginare, în pielea cărora se transpune. Aceste caractere sunt un poliţist de trafic (FEZ – Being Born), un veteran de război drogat (Moment of Surrender şi Unknown Caller), un soldat din Afghanistan (White As Snow) şi un reporter de război (Cedars of Lebanon). Astfel, din punct de vedere liric, avem de a face cu unul din cele mai puţin transparente materiale U2 din ultima vreme.
Este demn de menţionat şi faptul că, pentru a menţine o legătură cât mai stransă cu publicul, Adam Clayton filma trupa deseori în timpul înregistrărilor iar respectivele filmuleţe erau puse la dispoziţie pe site-ul u2.com, care şi-a schimbat înfăţişarea odată cu lansarea noului material. Acesta a primit critici controversate din partea publicaţiilor muzicale din toată lumea. Dacă Rolling Stone şi Uncut îl consideră cel mai bun de la Achtung Baby încoace şi, totodată, un album care va dăinui peste timp, alte reviste de profil sunt sceptice în privinţa reinventării trupei, anunţată de producători încă din timpul înregistrărilor. Revista Time, cea care punea U2 pe copertă în anii ’80, a realizat cea mai aspră critică acestui album, considerându-l nesatisfăcător, rezultatul unui efort confuz. Însă aceste critici pălesc în faţa vânzărilor şi aprecierilor primite de la admiratorii de pretutindeni. No Line On The Horizon a debutat pe primul loc în 30 de ţări, fiind al 10-lea album U2 no.1 în Marea Britanie şi al 7-lea în Statele Unite, doar The Beatles şi Rolling Stones având mai multe albume premiante de-a lungul istoriei. Demn de remarcat şi faptul că albumul a fost atestat disc de platină chiar şi în România, un semn de civilizaţie şi respect pentru artist, într-o epocă în care descărcările gratuite de pe internet fac legea. Mai mult decât atât, noul turneu mondial anunţat pentru vara şi toamna anului 2009 (cu o continuare în 2010) a generat aceeaşi isterie ca şi precedentele: site-uri blocate la vânzarea online a biletelor, concerte sold-out în doar câteva zeci de minute şi nevoia de a suplimenta show-urile din unele oraşe, datorită cererii imense.
Dar haideţi să vedem concret din ce este alcătuit al 12-lea album de studiou U2. Acesta începe în forţă cu piesa care-i dă titlul. No Line On The Horizon reprezintă o mostră pură din rock’n’roll-ul anului 2009, un cântec în forţă, aspru, susţinut de basul senzaţional al lui Adam. Versurile reprezintă o odă adusă muzei – piesa creşte în timp şi conţine uşoare influenţe punk, care aduc aminte în ce epocă s-a născut U2. De la izul anilor ’70 trecem la cel al anilor ’80: urmează Magnificent, favorita unanimă a fanilor, cel mai autentic cântec U2 de pe album, în spiritul clasicelor imnuri ale trupei, făcut parcă pentru cei care au parcurs mult drum împreună cu ea. Aici avem un manifest făcut de Bono, cu posibile noi trimiteri la mama sa („from the womb my first cry, it was a joyful noise”) şi cu aprecieri legate de destinul său de artist („I was born to sing for you”). Urmează una dintre cele mai ambiţioase piese de pe album, Moment of Surrender, cea care probabil va rămâne balada de referinţă a sa. Este remarcabilă nu doar prin anduranţa sa (este cea mai lungă melodie de pe toate albumele U2) cât şi prin distincţia oferită de gospel-ul ornamentat cu basul lui Adam (din nou, iată, avem de a face cu o prestanţă cu totul deosebită a domnului Clayton pe acest album). Personajul acestei melodii, veteranul de război pe care-l pomeneam mai devreme, ne poartă mai departe şi în Unknown Caller, o melodie în care nonconformistul lider U2 îmbină misticul cu tehnologia. Piesa se rupe practic la refren, unul nereuşit în opinia mea, dar este salvată de un solo lung de chitară, aşa cum The Edge nu prea obişnuieşte să facă. La un moment dat o ureche atentă va observa o similitudine cu piesa White Shadows a trupei Coldplay. La fel cum parcă ne aducem aminte şi de Abba atunci când începe următoarea melodie de pe album: I’ll Go Crazy If I Don’t Go Crazy Tonight (aici U2 vrea parcă să ne atragă atenţia că încă păstrează o afinitate pentru titlurile lungi). De acum intrăm în zona cu adevărat rock a albumului. Bono o consideră piesa optimistă de pe acest disc, comparând-o cu Beautiful Day din urmă cu mai bine de 8 ani şi face o declaraţie dezarmantă: „the right to appear ridiculous is something I hold dear”. Tot la capitolul asemănărilor avem primul single al materialului, Get On Your Boots, un rocker abraziv care preia de la Vertigo şi duce mai departe, cu semnalul pe care ţin să-l trag, anume că nu este o piesă atât de uşoară pe cât pare. Citeam o cronică unde se afirma că Bono a început să cânte despre cizme – nimic mai fals şi mai simplist. Melodia tratează probleme globale şi are rădăcini în Africa, fiind un imbold la adresa femeilor fermier, care trebuie să lupte pentru a obţine drepturile care li se cuvin. În doar câteva versuri care pot părea stupide Bono (care a spus că melodia reprezintă o colecţie de imagini) vorbeşte despre Dumnezeu, dragoste, păcat, vină, războaie şi transcedenţă. Şi face asta foarte natural, aşa cum se leagă această melodie de următoarea: Stand Up Comedy reprezintă rezultatul influnţei pe care The Edge a avut-o din partea lui Jimmy Page, cu care a colaborat pentru un documentar tv. Iar Bono a fost probabil şi el influenţat aici, însă de muzica hip-hop. El atestă un lucru care nu trebuie ignorat, chiar dacă poate fi dificil de crezut: „my ego’s not really the enemy”.
Adam Clayton revine din nou în prim plan, din coloana vertebrală a trupei în cea a ascultătorilor, în mixul de melodii numit FEZ – Being Born, o piesă nostalgică dar de mare explozie, a noului şi vechiului U2 deopotrivă, despre reinventare, călătorie, inspiraţie şi rădăcini, din Europa în Africa, din Franţa în Maroc, locul unde se întrepătrund toate drumurile spirituale, în viziunea trupei. Ne mutăm apoi în Afghanistan, odată cu piesa White As Snow. Ascultătorii mai vechi ai trupei descoperă un sentiment reconfortant în noul stil de a scrie al lui Bono. Piesa, cu accente de colind, oferă calmul atât de necesar după mult mai antrenanta FEZ – Being Born, în contrast cu mesajul ei trist reprezentat de ultimele gânduri ale unui soldat ucis într-o explozie. Apoi este şi rîndul lui Larry Mullen să fie în prim plan, şi asta încă din startul melodiei Breathe, care oferă un solo agitat de tobe. Nici Edge nu rămâne mai prejos, riff-urile şi solo-ul său făcându-l remarcat. De altfel, el rămâne acelaşi chitarist aventuros, în limitele stilului care l-a consacrat şi de la care nu poate abdica fără ca U2 să-şi piardă clasica amprentă sonică. Albumul se încheie excelent cu Cedars of Lebanon, o baladă atmosferică despre un corespondent de război (oricât s-au căznit cei de la U2 să nu mai folosească această temă, iată că nu le-a ieşit). Jurnalistul transmite lumii întregi, aşa cum însuşi acest disc o face, Bono considerând No Line On The Horizon o fereastră deschisă către lume, de unde o poţi studia în linişte. 
Iar noi putem socoti acest album ca fiind cel mai compact şi mai bine construit de la Achtung Baby, din urmă cu 17 ani. El îmbină rock-ul alternativ de pe acest album cu experimentările techno-rock ale Zooropei, fiind un material onest, poate chiar solemn, care necesită mai multe ascultări până ajunge să fie înţeles şi gustat aşa cum trebuie. „Let me in the sound”, fraza repetată obsesiv în două piese ale acestui disc, conţine un adevăr incontestabil: U2 ne dau întâlnire cu noi sunete, noi abordări lirice şi noi tipuri de producţie, demonstrând că primul album din cel de-al patrulea deceniu de existenţă al trupei este, ca şi precedentele, un pas înainte şi un nou atestat al relevanţei. Toate acestea au loc în contextul în care formaţia nu-şi pierde identitatea şi nici nu abandonează temele sale primordiale – pe No Line On The Horizon întâlnim dragoste, război, degradare umană, idealism şi divinitate, prin vocea înaltă a lui Bono, lipsită de strălucirea de altădată, dar mai curajoasă ca niciodată, tocmai prin prisma acestui fapt. Iar în timp se va vedea dacă acest material este ceea ce pare după mai multe ascultări, anume unul care va dăinui în peisajul muzical al celor care îl consumă."
©Bogdan Anghel - "U2 - Sunete şi sensuri"

4 comments:

rorschach_lives said...

am terminat de citit "U2 by U2". nu mi-a placut ca pana la un moment dat (cam pana la joshua tree) dau foarte multe detalii, nepublicate pana atunci, si dupa aia, in ultimele 200 de pagini ale cartii, inghesuie AB, zooropa, pop, atylb, htdaab, cu chestii ultra-cunoscute (dau macar familiare celor care mai dau pe la atu2.com din cand in cand). mi s-a parut ciudat dar..in fine. cartea lor.
a ta parca e mult mai detaliata, e la fel de amanuntita in fiecare perioada/fiecare album.

- mi-am luat boxset-ul; ai vazut "linear"? poate il comentezi un pic aici, inclusiv "conceptul" din spatele lui.
- filmuletele lui adam clayton sunt, daca nu penibile, oarecum distractive. 2-3 minute, o joaca cu mobilu (care apare la un moment dat, cand se filmeaza adam in oglinda, dar nu se poate vedea marca, sa zici ca-i reclama :)) si...cam atat. nimic relevant sau revelator.

rorschach_lives said...

PS: vezi ca gresesti la faza cu "cei mai multi producatori". ala e htdaab, ca ziceau in carte (am citit aseara) ca la o piesa de pe HTDAAB (parca love and peace) au trebuit sa-i treaca pe toti, si erau cam 5-6. verifica si tu, oricum. mi-a ramas in minte ca foloseau aceeasi expresie, cu toti producatorii...

The Fly said...

Aha! Thanks man ;)
Eu oricum recitesc U2 by U2 acum, ca sa trec si in manuscris ce mai trebuie.

rorschach_lives said...

am verificat: pe Love and peace au lucrat Eno, Lanois, Jacknife Lee, Chris Thomas şi Flood. Punem si pe Steve Lillywhite, care a lucrat la cateva piese, si avem 6 producatori pe HTDAAB.

Post a Comment