Tuesday, 31 March 2009

Cine-i naşul?

Acum câteva zile am avut o discuţie interesantă cu voi despre filmele legendare cu mafioţi. Aşa cum vă spuneam că intenţionez, am reuşit să văd şi eu trilogia The Godfather. Ce să zic, extraordinar, sunt filme absolut memorabile dar impresia afectivă lăsată asupra mea nu a fost aşa de mare ca în cazul altora. De aceea eu nu pot spune că Naşul (I sau II, deja nu mai contează) este cel mai mare film din istorie, aşa cum mai peste tot este creditat. Se ştie că ambele (lansate în 1972 şi 1974) au avut un succes fabulos, atât din punct de vedere critic cât şi prin adoraţia spectatorului de rând, iar continuarea mult mai târzie din 1990, deşi a avut şi ea 7 nominalizări Oscar, nu a fost apreciată la un nivel atât de ridicat ca primele două. Mă aşteptam totuşi să fiu mai mult impresionat de rolul lui Marlon Brando din prima parte, pentru care a şi luat Oscarul atunci şi care a rămas adulat, parodiat, imitat, comentat ş.a.m.d. ever since. Până la urmă rămâne figura senzaţională a lui Pacino, actorul central al trilogiei, care evoluează superb de la calmul şi oarecum timidul tinerel din prima parte, la marele cap al familiei din a doua, până la deja clasicul actor din cea de-a 3-a parte, care ne este atât de familiar. Dar de mister De Niro ce spuneţi? Apariţia din Naşul II i-a adus primul Oscar din carieră, pentru rol secundar. Păcat însă că, deşi este primul film în care joacă atât Pacino cât şi De Niro, ei nu apar în nicio scenă împreună. Pentru asta a fost nevoie să treacă mai bine de 20 de ani, până la Heat.
Făcând un fel de acoladă şi introducându-l şi pe Nicholson în ecuaţie, în mod incontestabil, mă întreb care dintre aceşti trei giganţi este cel mai bun. De aceea a apărut şi poll-ul de mai sus. Bine, nu că ar avea vreo relevanţă undeva, ci doar ca fapt divers.
Care e cel mai mare? Sau de cine sunteţi mai legaţi afectiv? Francis Ford Coppola, cel care a făcut The Godfather şi pe care îl puteţi vedea în această poză tronând peste cei trei mari actori, spunea despre ei, acum vreun an jumate, că este dezamăgit. Îi critica pentru faptul că sunt mult prea bogaţi şi se complac în roluri mai uşurele în ultima vreme. Eu i-am ales pe cei trei pentru că îi consider cei mai mari şi mai relevanţi din ultimele decenii, totodată still alive and kicking, în ciuda celor spuse de Coppola. Normal, am putea naşte o discuţie interminabilă, care ar merge înapoi în timp la actori precum Marlon Brando, Paul Newman, Spencer Tracy şi am ajunge la Chaplin. De amorul artei, hai să lansăm această rivalitate între cei trei. Când te naşti la New York, aşa cum e cazul lor, ai măreţia deja în sânge. 
  • Jack. 72 ani. Are 3 Oscaruri (dintre care 2 pentru rol principal)  şi alte 9 nominalizări. Din acest punct de vedere, este cel mai mare actor din istorie. Doar Walter Brennan mai are 3 statuete, dar toate pentru rol secundar şi toate într-o altă epocă a cinematografiei. Cea mai bună actriţă este Katharine Hepburn, cu 4 Oscaruri. Jack deţine în palmares şi 7 Globuri de Aur. 
  • Al. 69 ani. Are un Oscar pentru rol principal (Scent of a Woman) - venit mult prea târziu, dacă acceptaţi o părere personală, şi alte 7 nominalizări. Se mai poate lăuda cu 3 Globuri de Aur şi cu faptul că a fost votat pe locul 2 în topul celor mai mari actori din istorie, în anul 2002, pe site-ul FilmFour.com (veţi vedea imediat şi cine a ieşit primul)
  • Robert. 66 ani. Are 2 Oscaruri, unul fiind pentru rol principal, plus alte 4 nominalizări şi un Glob de Aur. A fost votat cel mai mare actor din istorie pe site-ul pe care l-am menţionat mai sus, în cadrul aceluiaşi sondaj.
Tu pe cine preferi?

Monday, 30 March 2009

(P)elvis, manelistul rock'n'roll

Mi-am cumpărat azi Jurnalul Naţional, autointitulat "cel mai citit ziar de calitate", fără să ştiu că el conţine o ediţie specială cu Ştefan Bănică jr. Sau "de colecţie", mai exact. Dacă tot m-am trezit cu asta în braţe, am zis hai să răsfoiesc puţin. Mama voastră, nu-i de ajuns că e cel mai bine plătit artist din ţară, mai trebuie să-i popularizaţi şi voi muzica tembeloidă. Dar vreau să spun că a meritat. Pentru purul meu amuzament! Jdemii de pagini cu liceanul rock'n'roll, poze şi discursuri admirativ-cretine la adresa sa, ţinute de către alte figuri publice: "Este un perfecţionist, un mare artist, face numai lucruri de mare calitate" şi alte bla bla-uri venite parcă din gura unor gospodine de vârsta a doua, fără ocupaţie, sau din partea unor adolescente timide cu coşuri, cam ăsta fiind publicul puiului de Elvis.
Să fim bine înţeleşi. Omul e un showman de mare talent. Are voce, ştie chitară şi pian şi face spectacole adevărate. Dar atât. Punct. Şi da, este insuficient, total nesatisfăcător pentru un artist care se respectă. Un produs artistic complet trebuie să conţină şi un mesaj şi puţină originalitate. Altfel ţi-ar sta la fel de bine şi la circ. Trebuie să creezi, să compui versuri cu cap pe care să le aşezi peste nişte sunete dacă nu originale, măcar nu atât de imitative. Muzica trebuie să producă şi emoţie, nu doar să agite hormonii muierilor care se uită cum dai din fese pe scenă. Bănică ne spune despre Veta care i-a futut chiuveta, despre Rodica care nu i-a spus nimica, despre Bubulina care i-a gătit fasole şi despre baba care dansează. Alo! Ce-i asta, nenicule?! Cred că nici fi'su nu ar compune imbecilităţi din astea. Trebuie să ai puţin respect pentru tine şi pentru publicul tău, nu poţi veni chiar cu orice aşa, chit că se vinde bine şi câştigi sute de mii de euro pe an. Şi asta nu e tot. În ziar am dat peste alte versuri, care m-au crucit. Dacă le citeşti aşa sec, fără muzică, ai jura că sunt de la o manea, atenţie:

Am plecat suparat de la servici
Plictisit de acelasi sef si de tot ce e-n jur
Mi-am sunat imediat cativa amici
Sa le spun sa iesim in oras
Ca sa ma dam un tur.

...................................
Am intrat si am stat prin cluburi si bar
Hotarat sa nu las nici un strop din orice-ar mai fi (??!!!)
Obosit, tolanit sta un ospatar
Dar i-am spus 'Azi n-ai voie sa dormi, astazi vom chefui.'
...........................................................................
Ne-am plimbat, ne-am uitat pe bulevard
Patru fete somau pe trotuar fara nici un chef
Ne-au zambit chinuit, n-aveau nici fard


Văleu, e grav de tot. Mai vreţi? Hai că-i distractiv.

Am dat zvon ca asta seara e,
Mare chef, mare petrecere,
Se-aduna gasca de nebuni
Din nou!

Se destupa toate sticlele,
Dam la maxim difuzoarele,
Toata lumea canta-n cor
Cu noi la show!

Inca o data,
Sa bem cu totii pana-n zori!
S-o facem lata,
Inca o data,
Sa-ncerci din toate pan' nu mori!
E randul tau!

Unul avenit cu fetele,
Altul a adus tigarile,
Casa-ntreaga crapa / Duduie la greu!

Chiar si azi daca vecina mea,
A chemat din nou politia,
Toata lumea canta-n cor cu noï asa!


Deci, cum spuneam, manele în toată regula. Apropo, şi maneliştii au voce bună (deşi timbrul e pur şi simplu oribil...) şi sunt şi buni instrumentişti, adică exact ca juniorul. Singura diferenţă este că el e un Elvis wannabe iar restul sunt mai de aici de prin Bizanţ. Versurile de un mare caca şi penibil ramân aceleaşi pentru ambele categorii vizate.
Asta avem, cu el defilăm. Cel mai prolific artist al tărişoarei este acest băiat "cantonat într-o mişcare de pelvis lipsită de conţinut muzical" (cum excelent puncta odată Mani de la Urma), în timp ce alţi artişti cu adevărat valoroşi (care au produs materiale pasibile oricând de un Grammy dacă ar fi fost cunoscute la nivel mondial) rămân necunoscuţi maselor largi (parţial îndobitocite de zbânţuielile din şold ale şarmantului). Dar poate că e mai bine aşa.
Şi ca să închei tot cu nişte versuri din astea de mare angajament, îl citez iar pe marele artist, adresăndu-i totodată propriile vorbe:

Hai lasa-ne, ne-am saturat
De nulitati si de netalentati!
Hai lasa-ne, ne-am saturat
De tot ce-i fals si neinteresant!


Mmmmm beibe....cool

Sunday, 29 March 2009

Unforgivable

Să nu aveţi impresia că aici veţi găsi doar muzică făcută pe chitară şi tobe. Un mare admirator ATB şi Chicane fiind, am descoperit şi piesa asta a lui Armin van Buuren, unde o ficiăreşte pe una. Foarte frumos - sound, voce şi clip deopotrivă.


Saturday, 28 March 2009

Cât eşti de român?

Ex-ce-lent! M-am amuzat copios, încercaţi şi voi.

Sunt 67% român.
Testul zice aşa:

Eşti frate cu dracul, iar puntea e viaţa. Ţi-e bine în România că ştii că altundeva nu te-ai descurca. Dacă ţi s-ar da bani, ai şi arbora un steag de ziua naţională. Când vorbeşti cu străinii devii şi mai patriot decât de obicei şi începi să le spui despre Brâncuşi şi Duckadam chiar dacă nu-ţi place nici pictura, nici handbalul. Nu asculţi manele, dar după ce te îmbeţi, parcă merg. Îţi place să-i corectezi pe alţii când greşesc. Şpaga e prietena ta bună. (51 - 70 de puncte)

Fă şi tu testul aici.

Jess pierde clar la Michelle şi Penelope

Gata! Fascinaţia mea totală şi necondiţionată pentru Jessica Biel, femeia pe care o consideram perfectă, e pe cale să apună. Nici nu are cum altfel, atâta vreme cât există Michelle Monaghan (see photo) sau Penelope Cruz, pe care evident că nu am descoperit-o abia acum dar ultimele filme în care am văzut-o mi-au arătat o femeie incredibil de senzuală. Şi perfectă din punct de vedere fizic. 
Este un articol despre filme, aşa cum vă place vouă, nu despre femei cum ar putea părea, aşa că hai să ne punem pe treabă. Deci am văzut Easy Virtue, pe care-l aşteptam cu interes... şi  pot spune că de fapt doar interesul pentru Jessica Biel mi-a dat răbdarea să-l urmăresc până la capăt. Filmul este drăguţel, dar cam plictisitor, despre o americancă (Jessica) măritată cu un englez şi care nu se integrează în familia ăstuia, având şi o soacră de coşmar jucată de Kristin Scott Thomas. Mi-a plăcut mai mult Cellular, unde Jessica are doar o apariţie pasageră, în schimb îi avem pe Chris Evans (cu care ea a făcut cuplu şi în filmul London), Kim Basinger, Jason Statham şi William H.Macy. O femeie răpită reuşeşte să dea un telefon, la întâmplare, trebuie să-l convingă pe respectivul aflat pe fir să o ajute apoi mai trebuie şi să-l ţină la telefon. Este un film foarte alert şi spectaculos.
Kiss Kiss Bang Bang este un thriller hilar cu Robert Downey Jr., Val Kilmer şi Michelle Monaghan (aplauze!) Nu vă zic ce şi cum, ar fi şi cam greu. În schimb aş putea să vă spun mai multe despre Elegy, filmat într-un superb New York, prezentat prin cadre ameţitoare filmate de sus, cu Ben Kingsley, Dennis Hopper, o fascinantă Penelope Cruz şi una mai trecută puţin, pe care o remarc numai în roluri de eternă milf, Patricia Clarkson. Filmul redă o poveste de dragoste pură şi lipsită de siropoşenii şi previzibilitate.
Ne mutăm acum la două filme cu altă creatură specială, Diane Lane. În caz că nu ştiaţi, este soţia lui Josh Brolin, om pe care l-am lăudat aici pentru modul cum îl joacă pe domnul W. în filmul cu acelaşi nume şi care, totodată, a apărut numai în filme de Oscar în ultimii 2 ani (No Country For Old Men, Milk). Dar să revenim. Killshot este foarte mişto, alături de Diane apărând revigoratul Mickey Rourke, Thomas Jane, Joseph Gordon-Levitt şi Rosario Dawson. Este un film despre tupeul de a lupta pentru tine şi despre ce înseamnă să fi la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Diane revine la un rol mult mai pământesc (vorba vine, cronologic avem altă ordine) în filmul Must Love Dogs, care, atenţie, nu e despre câini, ci este un film romantic condimentat de John Cusack (ce-mi place actorul ăsta), Christopher Plummer şi Dermot Mulroney.
Apropo de distribuţii atrăgătoare, trebuie să vedeţi Winged Creatures, un film despre cum se schimbă viaţa unor oameni obişnuiţi după ce au asistat împreună la o tragedie. Forest Whitaker, Guy Pearce,  Kate Beckinsale, Jeanne Tripplehorn (o mai ţineţi minte din Basic Instinct?), Dakota Fanning şi am spus destul. Trecem acum la două filme cu De Niro care-mi scăpaseră până acum. 15 Minutes (unde credeţi că e filmat? Şi chiar în 2001...) este un thriller interesant despre puterea mediei americane, despre ţara tuturor posibilităţilor, despre cum nimeni nu este responsabil de acţiunile lui. O să vă stric puţin plăcerea de a viziona acest film, dacă nu aţi făcut-o deja, şi vă spun că De Niro moare cu vreo 45 de minute înainte de final, cu toate astea filmul rămâne captivant până la capăt. Charlize Theron apare într-o singură scenă (probabil nu era aşa mare vedetă pe vremea aia) în schimb o avem pe superba Vera Farmiga pe toată lungimea...filmului.
Hai să vă spun şi de Godsend, poate cel mai slăbuţ film în care l-am văzut vreodată pe De Niro. Chiar şi pentru Greg Kinnear este un film sub standard, dar mă rog. E genul ăla de horror cu copii, văd că se fac tot mai multe din astea. De Niro este o mare sculă de doctor care clonează copilul unei familii, după ce acesta moare într-un accident. Evident, v-aţi prins, pe urmă încep să apară problemele. Mai bine încercaţi Jarhead, cu actorul ăsta care pare foarte promiţător, Jake Gyllenhaal. De fapt cred că a convins deja, că a fost şi nominalizat la Oscar pentru rolul celui de-al doilea poponaut din Brokeback Mountain, primul fiind răposatul Ledger. Acum că aveţi imaginea lui, puneţi-o lângă cea a lui Jamie Foxx şi Chris Cooper, în cadrul acestui film a cărui acţiune se petrece în Arabia Saudită. Nu avem de a face însă cu scene de război sau alte chestii de gen - filmul prezintă cele 175 de zile petrecute în deşert de o unitate militară, exact înainte de operaţiunea Furtună în Deşert, care durează practic doar 5 zile. Apoi soldaţii se întorc acasă, întrebându-se dacă au fost de vreun folos. Şi din acest film s-a inspirat Bono, printre altele, atunci când a scris White As Snow de pe ultimul album U2.
La final, din categoria "un film nu e mereu ceea ce pare din trailer", menţionez Vinyan. Să nu care cumva să vă pierdeţi vremea cu el. Aparent un thriller despre o familie care-şi caută copilul pierdut în tsunami, filmul ăsta s-a dovedit a fi doar un horror bizar, apăsător şi deprimant, cu un final idiot în care nişte copii dintr-un trib îi scot maţele soţului şi apoi o mamelesc cu noroi pe soţie (Emmanuelle Beart), într-un extaz şi o contopire cu natura de neînţeles pentru mine. Deci nu!

Friday, 27 March 2009

FEZ - Being Born

Six o'clock / On the autorute / Burning rubber, burning chrome / Bay of Cadiz and ferry home / Atlantic sea cut glass / African sun at last / Lights...flash past.../ Like memories / A speeding head, a speeding heart / I'm being born, a bleeding start / The engines roar, blood curling wail / Head first then foot / The heart sets sail
"Aici avem practic două melodii împletite într-una singură. Fez este partea instrumentală de la început şi reprezintă numele oraşului marocan unde U2 au înregistrat o parte din albumul No Line On The Horizon.
Această bucată de melodie s-a născut în timp ce U2 înregistra piesa The Saints Are Coming. Being Born este o melodie intensă, care creionează peisaje şi aduce oarecum aminte de Heartland de pe albumul Rattle&Hum. Însă acum nu se mai vorbeşte despre delta fluviului Mississippi ci despre o călătorie către Maroc, care trece prin Spania, Bono afirmând că de la Tarifa, lângă oraşul Cadiz (unul dintre cele mai vechi ale Europei) poţi vedea uneori munţii din Africa, lucru care-l face să perceapă foarte intens apropierea dintre acest continent şi cel european (doar 13 km distanţă în acel punct geografic). Personajul acestei melodii este un poliţist marocan (în melodie se poate auzi sunetul produs de o motocicletă) care pleacă într-o călătorie din Franţa către Tarifa, pentru a se redescoperi şi pentru a-şi revedea iubita.
Iniţial această melodie trebuia să fie prima de pe albumul No Line On The Horizon, ea fiind o metaforă a renaşterii artistice a lui U2 („being born”) şi a reinventării continue, care deseori este realizată prin călătorie. A fost înregistrată în mai puţin de o oră iar titlul ei era altul iniţial, anume Chromium Chords."
©Bogdan Anghel - "U2 - Sunete şi sensuri"

Thursday, 26 March 2009

Album nou, pagini noi

Pentru că am iarăşi material, odată cu noul album şi turneul care bate la uşă, în ultimele zile mi-am updatat manuscrisul, pe care l-aş putea publica dacă aş găsi un sponsor. Indiferent când şi cum, îmi păstrez speranţa că voi republica această carte şi până una alta vă ofer azi un nou extras, cel mai proaspăt, referitor la noul album U2, ale cărui sunete şi cuvinte şi-au dublat subit frumuseţea atunci când l-am primit cadou de la ai mei. Revin mâine cu manuscrisul, mai succint ca azi, cu o piesă care merită toată atenţia. 
Sunt sigur că dacă nu eşti fan nu vei avea răbdare să parcurgi polologhia de mai jos, aşa că poţi încerca totuşi o melodie. Pe care restul o vor folosi ca fundal atunci când se vor pierde printre rândurile despre linia lipsă de la orizont.
"NO LINE ON THE HORIZON
Anunţată pentru toamna anului 2008, lansarea acestui material a fost amânată până pe 27 februarie 2009. Aceasta este cea mai mare pauză dintre două albume de studio U2. Trupa scrisese 50-60 de piese şi s-a dorit alegerea celor mai potrivite 11 pentru album. Intenţia iniţială era să apară 2 discuri EP, intitulate Daylight şi Darkness, dar până la urmă s-a optat pentru lansarea unui singur disc, ce va fi urmat de un altul, numit Songs of Ascent, în 2010. No Line On The Horizon este dedicat lui Rob Partridge, omul care a semnat primul contract al lui U2 şi a murit în 2008, răpus de cancer.
Acest material aduce cu el mai multe noutăţi. Prima care trebuie menţionată este faptul că el este rezultatul înregistrărilor cu mai mulţi producători. U2 au început să lucreze la album în 2006 cu Rick Rubin, iar în perioada iunie 2007 - decembrie 2008 au colaborat cu Daniel Lanois şi Brian Eno. În premieră absolută cei doi au fost atraşi şi în procesul de compoziţie, fiind de altfel creditaţi pe album cu muzica mai multor piese. Mai mult decât atât, ei chiar cântă vocal în cadrul acestui album. Steve Lillywhite a realizat şi el câteva mixuri, acesta fiind practic primul album U2 pe care şi-au pus amprenta nu mai puţin de patru producători. Iar acest lucru se simte odată ce asculţi acest album înregistrat pe trei continente, încorporând exotismul şi misticul Africii, fascinaţia New York-ului şi rădăcinile europene.
Înregistrările din Fez (Maroc) au fost inedite. Ele au avut loc în grădina interioară a unui riad, clădire tipic marocană. Brian Eno a insistat ca Larry Mullen să folosească un set electronic de tobe. Aici s-au născut primele piese ale albumului, toate fiind apoi înregistrate dintr-o singură încercare: No Line On The Horizon, Moment of Surrender, White As Snow şi Unknown Caller, la începutul căreia se aude un ciripit autentic de pasăre, captat în timpul înregistrărilor în aer liber.
Un alt lucru care atrage atenţia la No Line On The Horizon este modul în care scrie Bono acum versuri. Declarat sătul de propria persoană şi de propriile experienţe, el crează mai multe personaje imaginare, în pielea cărora se transpune. Aceste caractere sunt un poliţist de trafic (FEZ – Being Born), un veteran de război drogat (Moment of Surrender şi Unknown Caller), un soldat din Afghanistan (White As Snow) şi un reporter de război (Cedars of Lebanon). Astfel, din punct de vedere liric, avem de a face cu unul din cele mai puţin transparente materiale U2 din ultima vreme.
Este demn de menţionat şi faptul că, pentru a menţine o legătură cât mai stransă cu publicul, Adam Clayton filma trupa deseori în timpul înregistrărilor iar respectivele filmuleţe erau puse la dispoziţie pe site-ul u2.com, care şi-a schimbat înfăţişarea odată cu lansarea noului material. Acesta a primit critici controversate din partea publicaţiilor muzicale din toată lumea. Dacă Rolling Stone şi Uncut îl consideră cel mai bun de la Achtung Baby încoace şi, totodată, un album care va dăinui peste timp, alte reviste de profil sunt sceptice în privinţa reinventării trupei, anunţată de producători încă din timpul înregistrărilor. Revista Time, cea care punea U2 pe copertă în anii ’80, a realizat cea mai aspră critică acestui album, considerându-l nesatisfăcător, rezultatul unui efort confuz. Însă aceste critici pălesc în faţa vânzărilor şi aprecierilor primite de la admiratorii de pretutindeni. No Line On The Horizon a debutat pe primul loc în 30 de ţări, fiind al 10-lea album U2 no.1 în Marea Britanie şi al 7-lea în Statele Unite, doar The Beatles şi Rolling Stones având mai multe albume premiante de-a lungul istoriei. Demn de remarcat şi faptul că albumul a fost atestat disc de platină chiar şi în România, un semn de civilizaţie şi respect pentru artist, într-o epocă în care descărcările gratuite de pe internet fac legea. Mai mult decât atât, noul turneu mondial anunţat pentru vara şi toamna anului 2009 (cu o continuare în 2010) a generat aceeaşi isterie ca şi precedentele: site-uri blocate la vânzarea online a biletelor, concerte sold-out în doar câteva zeci de minute şi nevoia de a suplimenta show-urile din unele oraşe, datorită cererii imense.
Dar haideţi să vedem concret din ce este alcătuit al 12-lea album de studiou U2. Acesta începe în forţă cu piesa care-i dă titlul. No Line On The Horizon reprezintă o mostră pură din rock’n’roll-ul anului 2009, un cântec în forţă, aspru, susţinut de basul senzaţional al lui Adam. Versurile reprezintă o odă adusă muzei – piesa creşte în timp şi conţine uşoare influenţe punk, care aduc aminte în ce epocă s-a născut U2. De la izul anilor ’70 trecem la cel al anilor ’80: urmează Magnificent, favorita unanimă a fanilor, cel mai autentic cântec U2 de pe album, în spiritul clasicelor imnuri ale trupei, făcut parcă pentru cei care au parcurs mult drum împreună cu ea. Aici avem un manifest făcut de Bono, cu posibile noi trimiteri la mama sa („from the womb my first cry, it was a joyful noise”) şi cu aprecieri legate de destinul său de artist („I was born to sing for you”). Urmează una dintre cele mai ambiţioase piese de pe album, Moment of Surrender, cea care probabil va rămâne balada de referinţă a sa. Este remarcabilă nu doar prin anduranţa sa (este cea mai lungă melodie de pe toate albumele U2) cât şi prin distincţia oferită de gospel-ul ornamentat cu basul lui Adam (din nou, iată, avem de a face cu o prestanţă cu totul deosebită a domnului Clayton pe acest album). Personajul acestei melodii, veteranul de război pe care-l pomeneam mai devreme, ne poartă mai departe şi în Unknown Caller, o melodie în care nonconformistul lider U2 îmbină misticul cu tehnologia. Piesa se rupe practic la refren, unul nereuşit în opinia mea, dar este salvată de un solo lung de chitară, aşa cum The Edge nu prea obişnuieşte să facă. La un moment dat o ureche atentă va observa o similitudine cu piesa White Shadows a trupei Coldplay. La fel cum parcă ne aducem aminte şi de Abba atunci când începe următoarea melodie de pe album: I’ll Go Crazy If I Don’t Go Crazy Tonight (aici U2 vrea parcă să ne atragă atenţia că încă păstrează o afinitate pentru titlurile lungi). De acum intrăm în zona cu adevărat rock a albumului. Bono o consideră piesa optimistă de pe acest disc, comparând-o cu Beautiful Day din urmă cu mai bine de 8 ani şi face o declaraţie dezarmantă: „the right to appear ridiculous is something I hold dear”. Tot la capitolul asemănărilor avem primul single al materialului, Get On Your Boots, un rocker abraziv care preia de la Vertigo şi duce mai departe, cu semnalul pe care ţin să-l trag, anume că nu este o piesă atât de uşoară pe cât pare. Citeam o cronică unde se afirma că Bono a început să cânte despre cizme – nimic mai fals şi mai simplist. Melodia tratează probleme globale şi are rădăcini în Africa, fiind un imbold la adresa femeilor fermier, care trebuie să lupte pentru a obţine drepturile care li se cuvin. În doar câteva versuri care pot părea stupide Bono (care a spus că melodia reprezintă o colecţie de imagini) vorbeşte despre Dumnezeu, dragoste, păcat, vină, războaie şi transcedenţă. Şi face asta foarte natural, aşa cum se leagă această melodie de următoarea: Stand Up Comedy reprezintă rezultatul influnţei pe care The Edge a avut-o din partea lui Jimmy Page, cu care a colaborat pentru un documentar tv. Iar Bono a fost probabil şi el influenţat aici, însă de muzica hip-hop. El atestă un lucru care nu trebuie ignorat, chiar dacă poate fi dificil de crezut: „my ego’s not really the enemy”.
Adam Clayton revine din nou în prim plan, din coloana vertebrală a trupei în cea a ascultătorilor, în mixul de melodii numit FEZ – Being Born, o piesă nostalgică dar de mare explozie, a noului şi vechiului U2 deopotrivă, despre reinventare, călătorie, inspiraţie şi rădăcini, din Europa în Africa, din Franţa în Maroc, locul unde se întrepătrund toate drumurile spirituale, în viziunea trupei. Ne mutăm apoi în Afghanistan, odată cu piesa White As Snow. Ascultătorii mai vechi ai trupei descoperă un sentiment reconfortant în noul stil de a scrie al lui Bono. Piesa, cu accente de colind, oferă calmul atât de necesar după mult mai antrenanta FEZ – Being Born, în contrast cu mesajul ei trist reprezentat de ultimele gânduri ale unui soldat ucis într-o explozie. Apoi este şi rîndul lui Larry Mullen să fie în prim plan, şi asta încă din startul melodiei Breathe, care oferă un solo agitat de tobe. Nici Edge nu rămâne mai prejos, riff-urile şi solo-ul său făcându-l remarcat. De altfel, el rămâne acelaşi chitarist aventuros, în limitele stilului care l-a consacrat şi de la care nu poate abdica fără ca U2 să-şi piardă clasica amprentă sonică. Albumul se încheie excelent cu Cedars of Lebanon, o baladă atmosferică despre un corespondent de război (oricât s-au căznit cei de la U2 să nu mai folosească această temă, iată că nu le-a ieşit). Jurnalistul transmite lumii întregi, aşa cum însuşi acest disc o face, Bono considerând No Line On The Horizon o fereastră deschisă către lume, de unde o poţi studia în linişte. 
Iar noi putem socoti acest album ca fiind cel mai compact şi mai bine construit de la Achtung Baby, din urmă cu 17 ani. El îmbină rock-ul alternativ de pe acest album cu experimentările techno-rock ale Zooropei, fiind un material onest, poate chiar solemn, care necesită mai multe ascultări până ajunge să fie înţeles şi gustat aşa cum trebuie. „Let me in the sound”, fraza repetată obsesiv în două piese ale acestui disc, conţine un adevăr incontestabil: U2 ne dau întâlnire cu noi sunete, noi abordări lirice şi noi tipuri de producţie, demonstrând că primul album din cel de-al patrulea deceniu de existenţă al trupei este, ca şi precedentele, un pas înainte şi un nou atestat al relevanţei. Toate acestea au loc în contextul în care formaţia nu-şi pierde identitatea şi nici nu abandonează temele sale primordiale – pe No Line On The Horizon întâlnim dragoste, război, degradare umană, idealism şi divinitate, prin vocea înaltă a lui Bono, lipsită de strălucirea de altădată, dar mai curajoasă ca niciodată, tocmai prin prisma acestui fapt. Iar în timp se va vedea dacă acest material este ceea ce pare după mai multe ascultări, anume unul care va dăinui în peisajul muzical al celor care îl consumă."
©Bogdan Anghel - "U2 - Sunete şi sensuri"

Wednesday, 25 March 2009

Poveşti cu băieţi buni

Se dau un oraş, o epocă, nişte poveşti, două coloane sonore excelente, mai mulţi interlopi şi câţiva mari actori care să-i personifice. Astfel obţinem două clasice, numai bune de urmărit alături de un pahar de scotch. Eu aşa le-am servit, la pachet, pentru că au atâtea în comun deşi nu şi naraţiunea. În primul rând este vorba de A Bronx Tale, unde îi avem pe autenticii new-yorkeri Robert De Niro şi Chazz Palminteri (ce moacă de mafiot veritabil are omul), alături şi de Joe Pesci (într-o apariţie fugară). Filmul marchează debutul regizoral al lui De Niro şi este făcut după piesa cu acelaşi nume scrisă chiar de Palminteri. 
Apoi avem Goodfellas (nu în ordinea cronologică a lansării, ci după cum mi-au plăcut mie) al lui Martin Scorsese, film inspirat din fapte reale, care urmăreşte gloria şi decăderea a trei mafioţi, jucaţi de De Niro, Ray Liotta şi Joe Pesci,  acesta din urmă luând şi un Oscar pentru rol secundar.
După o astfel de încălzire, probabil voi găsi răbdarea să văd şi The Godfather, toată trilogia, pe care nu am văzut-o încă, recunosc. 

Limita de discreţie

Ştiţi că regula bunului simţ spune că atunci când stai la coadă să nu te bagi în curul celui aflat în acel moment la ghişeu, bancomat etc. ci să laşi măcar un metru (dacă nu şi mai bine) între tine şi el. De obicei spaţiul este demarcat cu o dungă, pe care dacă ai depăşi-o ţi-ai băga picioarele-n intimitatea ăluia. La noi la românaşi, needucaţi din pântec fiind de fel, au apărut chiar mici pancarte, pe care scrie LIMITA DE DISCREŢIE, ca să înţeleagă şi Gheorghe că nu se cade să avanseze mai mult şi să stea dracului acolo să-şi aştepte cuminte rândul.
Azi am fost să plătesc curentul şi am remarcat cum discreţia multora n-are limite. Adică, ptiu, s-ar putea înţelege că-s prea discreţi, dar nu, din contră. Unii se băgau peste cel aflat la ghişeu cu scuza clasică "Doar o întrebare pun şi eu...", alţii stăteau pur şi simplu şi aşteptau, cu picioarele înfipte adânc în discreţie, precum babele disperate de la spovedanie, de frică să nu le ia careva faţa. Dar au o scuză! Pancarta aia nu se vedea, oameni buni, asta pentru că un Ion (ca să nu spună Gheorghe că tot am ceva cu el) se proptise în ea, precum face la el pe uliţă în sapă, şi astfel masca toată drăcovenia. 
Astă-toamnă, în State, am intrat de două ori în pământ de ruşine, ca rezultat al interacţiunii lipsei mele de educaţie, tipică pentru un român neaoş, cu educaţia lor exagerată. Prima dată la coadă la un supermarket, a doua oară în staţia de autobuz (unde, dragilor, se formează coadă ca să te sui, mda, nu toţi buluc, care cum apucă). Distanţa lăsată faţă de omul de la casă şi, respectiv, faţă de uşa autobuzului era atât de mare, încât un neatent grobian ca mine putea crede că nu mai e nimeni în spate. Şi astfel m-am repezit şi eu ca un ţăran, dându-mi apoi două palme când am realizat cum procedasem.
Deh, ăştia suntem şi nu cred că ne vom schimba vreodată, fi-ne-ar discreţia de râs să ne fie.

Tuesday, 24 March 2009

De pe Croke Park pe Santiago Bernabeu

Vorbeam aseară pe mess cu tata şi dintr-una în alta mi-a zis să studiez cum facem să mergem la anul la finala Champions League (în traducere liberă ăsta e cel mai tare meci intercluburi din lume). Măi să fie, din câte auzisem finala de la anul urmează să aibă loc la Madrid, pe unul dintre cele mai frumoase stadioane din lume (şi poate cel mai celebru*): Santiago Bernabeu. Am verificat şi am avut confirmarea. Deci la anul aş putea merge cu tata la Madrid, să bifez şi vizitarea acestui oraş (pe care îl aveam ca ţintă) să vedem un super meci şi un stadion extraordinar. În caz că nu v-am spus, o fac acum: sunt fascinat de clădiri şi stadioane - le consider cele mai clasice exemple de putere şi istorie citadină. Am reuşit să vizitez Camp Nou din Barcelona, în 2001, iar 2 ani mai târziu ajungeam la San Siro din Milano prea târziu pentru a putea intra, aşa că i-am dat doar un ocol frustrant. 
Aşa că dacă ieri vă spuneam cum voi merge pe Croke Park din Dublin, în iulie, acum mă entuziasmez la gândul unui eveniment la care aş putea asista la anul, sănătoşi să fim şi bani să avem. Probabil o să revin în viitor cu articole mai ample despre clădirile, locurile, stadioanele sau orice altă amprentă de pe mapamond care merită atenţie. Şi nu uitaţi că în viaţă e foarte important să-ţi stabileşti orizonturi care te încântă, trebuie să existe mereu ceva în calendar după care ţi se scurg ochii. Altfel o poţi lua razna.

*Dacă nu mă înşel, în limba asta română (pe care eu nu o agreez deloc) este greşit să foloseşti expresii de genul "cel mai celebru", aşa cum am spus eu mai sus. Asta pe principiul idiot că dacă o chestie e celebră, e celebră şi gata, nu poate fi altceva mai celebru sau mai puţin. 'Ete fâs. Eu consider că este cât se poate de logic să existe mai multe grade de celebritate. De exemplu, Gheorghe Hagi este mai celebru decât Adrian Mutu pentru simplul şi incontestabilul fapt că a auzit mult mai multă lume de pe această planetă de el. În engleză se foloseşte "most famous" la ordinea zilei, am chiar ca exemplu cardul de la Madison Square Garden, pe care scrie "The World Most Famous Arena". Punct.
(acest apendice nu are legătură cu articolul şi nu era planificat, dar dacă tot mi-am adus aminte...)


Saturday, 21 March 2009

Dacă eşti inteligent asculţi U2. Şi invers.

A făcut un tip un studiu, care spune ce trupe şi ce genuri muzicale ascultă oamenii în funcţie de cât de deştepţi sunt. Deci dacă asculţi Beethoven, U2, Radiohead, Bob Dylan sau Counting Crows înseamnă că stai extrem de bine cu IQ-ul, iar dacă eşti mai retard asculţi Beyonce sau Justin Timberlake. La naiba, jur că aş fi putut spune asta şi fără un prealabil studiu, dar e bine că s-a demonstrat acum lol

CalTech grad student named Virgil Griffith has conducted an interesting (albeit somewhat unscientific) study relating music preferences with SAT scores. While SAT scores are criticized for not accurately determining intelligence, the results show that the “smartest” students’ favorite musician is Beethoven, with an average SAT score of 1371, and at the other end of the spectrum is Lil’ Wayne, with an average score of 889.

Joburi de fiţă

Tocmai vin de la târgul de joburi de la Sala Palatului, Angajatori de Top. Cu angajate nu topless dar cel puţin cât mai pornstar look like, că deh, trebe să te atragă la stand să-ţi dea un pliant şi un zâmbet. Că jobul ţi-l dau eventual alţii. În fine, interesant şi sper că şi eficient acest târg. Cel mai mult mi-a plăcut că i-am găsit pe unii care ofereau diverse posturi în media şi am plusat şi eu acolo. Un etaj întreg era numai cu firme de IT, deci fraţilor, care ştiţi calculatoare v-aţi scos. Însă cea mai tare fază a fost că m-am dus special la standul PwC să văd dacă recunosc figuri pe acolo. Bineînţeles, l-am recunoscut pe un fost coleg pe care-l ştiam doar din vedere şi i-am zis, destul de strident aşa prin mulţimea aia: "Faceţi şi voi angajări? Credeam că doar daţi afară..." La care el, cu o mufă crispată aşa, de zici că era firma maică'sii: "De ce zici asta? Spune-o doar dacă o crezi!"
Hai mă! Asta a fost chiar dulce. Păi nu o cred, o ştiu pe bune, că doar am trăit-o. Hai pa că am de răsfoit pliante şi spamat inboxuri de firme. Desigur însă, nu şi pe cel al PwC-ului.

Check Out My Pubes

A apărut o parodie hilară la actualul single U2, m-a amuzat copios, check it out:
(ăla care-l imită pe Edge e foarte tare, inexpresiv aşa lol)


Thursday, 19 March 2009

Dimensiunile materiale şi lipsa decenţei

Mă declar frapat şi revoltat de uşurinţa cu care o categorie privilegiată a acestei planete (să spunem, fotbaliştii) câştigă sume obscene de bani, dar mai ales de modul în care se relaţionează cu aceste cifre. Atât ei, prin prisma lor de răsfăţaţi direct implicaţi, cât şi jurnaliştii de sport care menţionează salariile jucătorilor în comentariile lor. Orice urmă de bun simţ e de mult pierdută, simţul realităţii devine diform ca o fotografie la care ai aplicat efect de blur iar exprimarea referitoare la aceste câştiguri dezgustă de-a dreptul. 
Sunt de-a dreptul scârbit să aud jucători de fotbal, care câştigă în România de la 10.000 euro/lună în sus, cum declară chestii de genul "aş accepta şi un transfer în Arabia (acolo unde sunt sume efectiv astronomice în fotbal, în caz că nu ştie careva), am o vârstă, trebuie să-mi întreţin familia, să mă gândesc la viitor..." Păi mă, fi-ţi-ar starea a dracu' de arogant, miile alea de euro pe lună nu-ţi ajung să-ţi creşti familia?! Cum poţi să susţii asemenea afirmaţii în faţa unei ţări întregi în care milioane de familii n-au nici măcar 10 milioane amărâte pe lună? Taci dracului sau măcar formulează altfel frazele astea nefericite care-ţi ies pe gura-ţi îmbuibată. 
Tot în categoria acestor specimene grijulii şi de familie protectoare intră şi cei care nu sunt plătiţi la timp, din cauza problemelor financiare de la club. Of, sărăcuţii de ei, imediat ies prin presă cu declaraţii înduioşătoare despre ei, muritori de foame ce-au ajuns, şi despre viitorul familiilor lor. Soarele mamelor voastre, da' în bancă nu aveţi bani? Nu aveţi conturi care produc dobânzi lunare ce ar surclasa orice salariu decent? Nu aveţi bani rămaşi pe card? Nu aveţi afaceri?
Dar nici cu reporterii şi comentatorii nu mi-e ruşine. Deunăzi, referitor la un debutant în echipa naţională, cel mai "prost" plătit dintre componenţii lotului, am auzit exprimarea: "Bourceanu câştigă doar 2.000 euro pe lună". Să mori tu, doar atât?! Da, ştiu, este infim în comparaţie cu restul la care se făcea referire, dar înainte de toate este umilitor la adresa unei naţiuni sărace să apari în media cu astfel de formulări. Câţi dintre noi nu ar vrea să căştige "doar 2.000 euro pe lună"?
Dacă nu v-aţi enervat deja, vă ofer o listă cu cei mai bine plătiţi fotbalişti ai lumii. Hai să-i lăsăm pe fotbaliştii manelişti din Românica şi se ne uităm la crema mondială. Doar ca să ne revoltăm şi mai mult, nu de alta. Doar la primii trei dacă te uiţi şi te ia ameţeala: Ibrahimovic, Messi şi Kaka câştigă fiecare peste 700.000 euro într-o lună. Iar cei mai jerpeliţi din acest Top 50 primesc în cont "decât" 375.000 lunar. Bine, toată discuţia asta despre cât de corect este să câştige atât pentru ceea ce fac are de fapt două aspecte. Dacă priveşti simplist şi ciudos poţi spune "păi doar pentru că se antrenează şi dau cu piciorul în minge câştigă atât?! ce simplu e!" Da, e simplu şi nedrept, dacă raportăm strict calitatea şi cantitatea de muncă prestată la venit. Dar, dacă analizăm logic problema, trebuie să raportăm munca lor la câştigurile generate pentru echipă, club, patron, televiziuni etc. Iar în acest caz, cam fără excepţie, aceste salarii sunt perfect justificate. Nu ar fi nimeni nebun să plătească atât de mult nişte oameni degeaba. Ei produc audienţe, atrag lumea la stadion, vând catralioane de tricouri cu numele lor pe spate şi aşa mai departe. E simplu, ca în economia de a 11-a, dacă venitul depăşeşte costurile (aici intrând evident şi salariile) atunci toată lumea e mulţumită şi d'alde Zlatan pot trăi liniştiţi împreună cu multe alte generaţii după ei. Doar pentru că ştiu să dea într-o minge. 
Corect? Da. Sunt banii voştri, cocalarilor, nu spune nimeni că nu-i meritaţi. Dar nu vă pierdeţi minţile şi nu vă sloboziţi gura aiurea când vine vorba de aceste sume halucinante pentru cetăţenii ordinari ai mapamondului. 

Tuesday, 17 March 2009

Mica rază de soare

Are doar 12 ani şi deja am văzut-o (fără s-o urmăresc special şi fără să fac legătură între filme) în Signs, Definitely Maybe, No Reservations dar, mai ales în Little Miss Sunshine, pentru care a şi primit o nominalizare Oscar (la doar 9 ani!). Cu siguranţă o ştiţi, măcar după figură. Numele ei este Abigail Breslin, o puştoaică adorabilă şi cu mare potenţial, care s-a născut şi locuieşte la New York (aplauze! lol)
Recent am mai văzut-o în două filme pe care trebuie să le menţionez:
Kit Kittredge: An American Girl (alături de Julia Ormond, Chris O'Donnell, Joan Cusack şi Stanley Tucci, film în care puteţi vedea cam cum era în Marea Depresie din anii '30, asta apropo de criză) şi în
The Ultimate Gift (genul de film "pildă", cu o poveste faină şi lacrimogenă pentru domniţe).
Da da, ştiu, tot aici pe blog spuneam recent că Dakota Fanning va fi marea stea a filmului american peste vreo 5-10 ani aşa, dar totuşi, hmm, Abigail.... wink


Monday, 16 March 2009

Ziua Bloggerilor Bucureşteni - 30 mai 2009

Am aflat azi de acest eveniment, fiind contactat direct de către un domn care îl popularizează. Iată ce m-a rugat el:

"Salut...cu scuzele de rigoare ca te contactam asa, dar deocamdata este o modalitate buna. Speram sa nu ne arunci intr-un colt.Apelam la oameni inteligenti si cunoscuti in blogosfera. Dupa ce vei citi acest comunicat, daca ai disponibilitatea sa te inscrii ar fi ok si cred ca ti-ar placea sa fii si un promotor al blogosferei bucurestene. Poate ne contactezi pe mail ( valecano@yahoo.com )sa discutam. Poti chiar sa ai propriul eveniment despre ceva anume …depinde doar de tine.


Acesta este comunicatul:
"Mesaj important pentru bloggerii din Capitală!
Pe 30 mai sărbătorim Ziua Bloggerilor Bucureşteni (ZBB). Vor avea loc concerte, video-proiecţii, târguri de blogging, expoziţii, vânzări de produse ale bloggerilor, petreceri etc.
Informaţii şi înscrieri pe ZBB-2009.RO.
Trimiteti mai departe mesajul sa circule in blogosfera. Multumim"


După ce am intrat pe site-ul ZBB m-am hotărât să promovez şi eu această chestie, pentru că ea pare, la prima vedere, mult mai faină, mai fair-play, mai creativă şi mai interactivă decât proaspăt încheiatul Roblogfest, acolo unde câştigi doar dacă ai cât mai mulţi prieteni care să te voteze, indiferent de valoarea în sine a blogului, pe care nu are cine să ţi-o aprecieze şi valideze. Sau doar dacă te bucuri de o mare notorietate, aşa ca bloggerul care nu e blogger Mircea Badea, deşi el nu prea scrie nimic pe blog, decât se laudă cu trafic şi audienţe şi cum le-o dă el peste bot rivalilor de tot felul.
Iată şi un exemplu, apropo de lipsa de obiectivitate a blogfestului : ştiu pe cineva care s-a calificat în finală la categoria "Cel mai bun blog de muzică", deşi avea doar vreo 5-6 articole în tot blogul. Păi eu, chit că nu întruneam acele 80% dintre postări pe respectiva felie, dar am deja peste 200 de articole muzicale (vezi dreapta jos, Music + U2 + Sunete şi Sensuri). Dar na, ăsta cică este regulamentul şi deci blogul meu este mai puţin muzical ca al respectivului, el are 6 articole mari şi late dar toate-s despre muzică, ce să-i faci rolleyes
Iar la acest ZBB iată, citiţi acolo, poţi veni cu propriul intrument şi te poţi manifesta. Nu e nevoie să-ţi cânte penibilii de la HI-Q, ca la Roblogfest. Luaţi în considerare acest eveniment, poate crapă Badea de ciudă lol

Saturday, 14 March 2009

Lost End Found - trupa Urma se reuneşte


Nu este vorba de o greşeală de limbă engleză şi nici de o glumă. Este doar un joc de cuvinte magistral, ales ca titlu pentru noul album Urma care nu se ştie când se va lansa, dar momentan contează doar faptul că trupa s-a reunit (în componenţa iniţială minus Dan Byron) şi luna viitoare va susţine un prim concert la Budapesta, alături de alte trupe, în memoria handbalistului Marian Cozma.
Cine ar mai fi crezut...?



Invincibilul

Am strat treaz până acum ca să-l văd pe Lucian Bute cum a intrat în ring pe Where The Streets Have No Name, să-şi apere titlul mondial pentru a 3-a oară, într-o sală plină dintr-un oraş care-l iubeşte. Şi-a spulberat challenger-ul prin K.O. în runda a 4-a.
A meritat.

Friday, 13 March 2009

Iarna de afară, fixaţia mea artistică şi gândurile unui irlandez din Chicago

Aţi văzut ce ninge în Ardeal, dar în cazul de faţă ar fi fost mai corect să spun "iarna lăsată pe afară" - aşa cum v-am promis vă ofer melodia U2 care nu a încăput pe noul album (motivele nu le cunosc dar eu de aseară ascult piesa asta pe repeat şi mă întreb dacă este vreuna pe album care-mi place mai mult). După un început care aduce un pic cu Viva La Vida veţi observa că melodia asta nu are practic nimic în comun cu Coldplay iar The Edge vă va purta într-o călătorie de neuitat cu riff-ul său atmosferic.
Ok, here it is: U2 - Winter. Folosiţi-o ca fundal sonor pentru povestea din finalul acestui articol. Am primit-o prin amabilitatea Ancăi, ea cunoscându-l pe respectivul gentleman irlandez, aflat acum la Chicago. Unii dintre noi au crescut cu U2, eu m-am maturizat cu ei dar simt că au fost cu mine încă de când nu auzisem muzica lor născută pe cheiurile râului Liffey din Dublin, muzică care acum mă poartă înapoi în timp şi mă face să revăd şi să rememorez locuri şi amintiri. Însă indiferent când ai intrat prima dată în contact cu U2, trebuie să-i iubeşti ca să înţelegi de ce doar câteva note produse de Edge sau câteva vocale cântate de Bono sunt suficiente pentru a-mi crea un slideshow imaginar cu străzile şi apele Dublinului, un colţ de New York, locurile de acasă sau fiinţele cele mai dragi.
  • Temă de gândire, apropo de poll-ul de mai sus. No Line On The Horizon a ajuns no.1 în vreo 28 de ţări deja. Indiscutabil asta are de-a face cu brand-ul U2 şi nu exclusiv cu valoarea propriu-zisă a albumului - dacă trupa ar lansa un album lăutăresc sau house şi tot s-ar vinde în milioane de exemplare. Dar, în procente aşa, ce credeţi, cât este marca şi cât este muzica?
"I dimly remember being in Dublin as an eleven year old pigeon fancier.  I had come to Dublin to buy racing pigeons.  And I had gotten them.  They were securely in shoe boxes under my arms.  I was anxious to get on the train back to galway with my birds. 

But my friends and I had some time to kill so we wandered around Dublin on a Saturday afternoon. We came upon a somewhat bohemian open air market selling random stuff. It was in a disused building of some sort. There was a band playing to apparently nobody in one corner of the market.  That band was U2. I knew because a friend’s older brother had a copy of their debut single and he somehow knew what they looked like. “Lousy band name!” was my first reaction.  Flux of Pink Indians…now that’s a good band name! We watched them play for a few minutes and then wandered off.

The second time I saw U2 they were third on the bill at a show that cost 50 cents to get into.   And the third time it cost a pound to see them playing their own gig. A few years later I saw them play to a couple of thousand people. That cost about ten pounds.

The fifth time I saw U2 was 23 years later in Chicago on their last tour.  They played the local indoor sports arena. This time the ticket cost $150. My, how they’d changed!

I grew up with U2.  They’re the last surviving band from my youth with any sort of commercial clout. They have worked very hard for a very long time. But it’s difficult to truly appreciate exactly how big and enduring U2 are until you see how big they are here in the USA. 

Like all great bands, U2 has a great manager in Paul McGuinness. He’s the account guy behind the agency if you will. And Paul McGuinness recognized early on the importance of cracking the American market. U2 largely ignored the UK audience.  Heresy at the time. But they always thought big. And they cannily used the then-nascent college radio scene to break U2 to their natural audience: brooding students. Brooding students who went on to become brooding adults. And Bono and co. became familar soulful friends.  Lifelong friends.

U2 sounds real good on the car radio when you’re speeding down the highway in the USA.  Tonight I found myself doing just that. They are promoting their new album and tour here.  And U2 had control of the radio airwaves in three US cities - New York, Chicago and Boston.  They were interviewed live by Shirley Manson from Garbage (nota redacţiei, adică a Fly-ului: she said she was shitting her pants, de emoţie). This is the second night they have done so.  Last night New York. Tomorrow they move onto Boston. And last week they played an unprecedented 5 consecutive nights on the David Letterman show. It all threatens to become a bit too much. But U2 are charming.   Their performance rescues it.  They have delivered for a very long time. Still a woefully bad band name choice though. A US spy plane from the 1960s?  Tsk, tsk. Echo and the Bunnymen, now that’s a name."

Thursday, 12 March 2009

Cadoul perfect

Am primit aseară ultimul şi cel mai frumos cadou pentru aniversarea mea. Sorella şi părinţii mei sunt autorii şi le mulţumesc "şi pe această cale" (glumesc...detest această expresie şablon lol) Cadoul este cel din imaginea de mai sus, noul album U2, box-set, ediţie limitată, adică un pachet complet şi frumos mirositor pentru colecţionari şi pentru cei care iubesc U2. El conţine următoarele:
  • cd-ul propriu-zis cu un booklet de 36 de pagini şi poster
  • dvd-ul Linear realizat de Anton Corbijn, pe care găsim şi o piesă senzaţională de la U2 care nu înţeleg de ce nu este pe album! rolleyes (însă vine foarte curând în paginile acestui blog)
  • o carte de 60 de pagini ce cuprinde interviuri despre album, imagini unice şi un alt dublu-poster
Toate sunt superb ambalate şi prezentate, întru prinderea urechilor neîndemânaticilor ca mine şi extazierea fanilor obsedaţi (tot ca mine!), dar mai ales pentru prezentarea unui produs total, la cel mai înalt standard, aşa cum cea mai mare trupă din lume are obligaţia s-o facă.
Apreciez faptul că au apus zilele în care un album era disponibil în România după mai multe luni de la lansarea sa. No Line On The Horizon se găseşte deja la Cărtureşti de ceva vreme (formatul simplu, cd-ul) iar dacă doriţi o cutie din asta minunată ca a mea o puteţi comanda prin EuropaFM.
Acest disc îmi este mult mai drag deja, nu numai datorită modului în care se prezintă (şi) estetic, dar mai ales pentru că el mi-a fost oferit de ai mei. Revin mâine cu minunata şi misterioasa piesă de care v-am spus mai sus, la care voi asorta gândurile unui irlandez de peste ocean.
Acum vă las cu melodia care numeşte şi deschide acest album, interpretată de U2 într-un studio din Dublin, cu acea forţă care mă convinge că va suna şi mai bine în concerte decât pe album.

Nivelul declarativ

Este acela pe care mulţi dintre noi nu-l depăşesc şi reprezintă tot o formă a complezenţei. Este apanajul prietenilor de carton, cei cărora nu prea le pasă dar preferă totuşi să adopte declaraţii şablon, făcându-te să te întrebi de ce ţin atât de mult să-şi construiască o imagine exclusiv din vorbe, atâta vreme cât lor nu le pasă deloc. Probabil e doar o formă autoindusă şi tâmpită de self-esteem - aşa se simt ei bine. 
Nivelul declarativ este bariera pe care nu o depăşesc niciodată cei cărora le place sunetul propriei voci, dar care dau înapoi atunci când sunt abordaţi concret. Este acela când spui "de la 1 ianuarie mă las de fumat!", ştiind că nu o s-o faci, dar ţi-o zici doar pentru a-ţi lăsa falsa impresie că ai intenţii lăudabile, sau când spui, atunci când dai mâna, "ok, mai vorbim, ţinem legătura!" deşi realizezi foarte bine că nu te vei mai obosi să comunici cu respectiva persoană. 
Acest nivel castrat al relaţiilor interumane are şi o construcţie clasică din punct de vedere sintactic: conţine cuvântul "dar" în mijlocul declaraţiei. "Ştii, mi-ar plăcea foarte mult să vin la petrecerea ta, DAR pisica mea are febră". Replica perfectă în acest caz este "Să mori tu?", ajungându-se astfel într-una dintre puţinele situaţii când nivelul pur declarativ chiar se impune.
Nivelul declarativ e ca prezumţia de nevinovăţie: atâta vreme cât nu e nimic dovedit, poţi trâmbiţa orice, aberaţiile tale pot fi luate de bune. Nivelul declarativ este atât de simplu de atins, dar dacă nu-ţi ridici şi nasul peste el, rămâne doar o formă de pură ipocrizie. Nu te-ai cam săturat să-i crezi pe toţi pe cuvânt?

Wednesday, 11 March 2009

Based On A True Story


Aţi remarcat că filmele care relatează poveşti întâmplate cu adevărat sunt mai captivante? Mie aşa mi se pare, şi le urmăresc de fiecare dată cu Wikipedia în faţă, pentru a afla şi mai multe despre respectiva întâmplare. 
Să începem cu Valkyrie, unde Tom Cruise joacă rolul colonelului german Claus von Stauffenberg, cel care a condus unul din cele 15 comploturi (toate eşuate) împotriva lui Hitler. Foarte fain filmul, la fel şi interpretarea lui Cruise, care iată-l şi cât de bine aduce cu omul pe care l-a personificat.
Continuăm cu singurul film bun al lui Will Smith pe care nu-l văzusem până acum, mă refer la Ali. Inutil să mai specificăm, este vorba de povestea marelui pugilist Cassius Clay (ulterior autointitulat Muhammad Ali), prezentată în anii de glorie când i-a învins pe Joe Frazier şi George Foreman. Jamie Foxx şi Jon Voight (pe care nu-l veţi recunoaşte uşor) fac şi ei parte din distribuţie. 
Mergem mai departe la Taking Chance, un film relativ scurt (77 min.) dar foarte reuşit, care a avut premiera chiar luna trecută. Colonelul american Michael Strobl, jucat impecabil de Kevin Bacon, se oferă voluntar pentru a escorta acasă trupul lui Chance Phelps, un tânăr soldat ucis la doar 20 de ani în Irak. Filmul este la obiect, lipsit de patetisme ce nu-şi au sensul, şi arată respectul americanului de rând pentru cei care-i reprezintă ţara, fie şi într-un război ridicol pentru bani şi putere, şi nu unul împotriva terorismului aşa cum oficial este el motivat. Bine că retrage Obama trupele, să vedem însă şi când se va finaliza treaba asta. 
La prima vedere ai spune că şi All the King's Men este un film făcut după un caz real, dar adevărul este că el e doar un remake al unui film de Oscar din anul 1949, film care la rândul său reprezenta ecranizarea unui roman. Aveţi ocazia să-i vedeţi aici pe laureaţii Academiei din acest an, Sean Penn (din noi în rol de catindat, îl prinde bine)  şi Kate Winslet, completaţi cât se poate de bine de Anthony Hopkins, Jude Law şi James Gandolfini. 
Şi pentru că vine weekend-ul, încheiem cu două filme care nu au greutatea celor prezentate până acum şi nici nu sunt poveşti adevărate: Yes Man (film cotat mult prea indulegent pe imdb.com cu 7.2, dacă mă întrebaţi pe mine, cu un Jim Carrey care aduce doar pe alocuri cu genialul din Liar Liar) şi Vacancy (un horror digerabil cu Luke Wilson şi Kate Beckinsale).
Nu mâncaţi prea multe floricele să nu vă doară burta. 

Tuesday, 10 March 2009

A View From Above - The Chrysler Building

Este considerat de unii ca fiind cel mai frumos skyscraper din lume, iar acum câţiva ani, 90 dintre cei 100 de arhitecţi, constructori, critici, ingineri şi istorici care au fost rugaţi să aleagă cele mai frumoase 10 clădiri din New York au optat în primul rând pentru The Chrysler Building. Pe de altă parte, mulţi turişti (boemi, să le spunem) confundă încă acest edificiu cu Empire State Building. Este drept, ambele sunt în stil Art Deco, dar cu toate astea diferenţa dintre aspectul clădirilor este considerabilă, la fel ca şi cea dintre înălţimile lor (Empire fiind mai înaltă cu vreo 130 m, deşi n-ai zice dacă te uiţi la poza alăturată).
The Chrysler Building s-a născut în epoca în care clădirile din New York se întreceau una pe alta pentru titlul de cea mai înaltă din lume. Ea a ocupat această poziţie timp de 11 luni, până când s-a înălţat Empire State, iar momentan este a 3-a clădire înaltă a metropolei, la egalitate cu noul turn construit pentru The New York Times. Chrysler a reprezentat totodată, în anul ridicării sale (1930) prima construcţie care depăşea turnul Eiffel. Sunt convins că n-aţi spune asta, dacă vă luaţi după fotografii (sau chiar dacă aţi văzut pe viu ambele construcţii), dar explicaţia e simplă. Dacă turnul parizian reprezintă singura construcţie uriaşă a oraşului, Chrysler-ul este înconjurat de sute de clădiri imense, şi astfel proporţiile pălesc. Şi încă un lucru demn de menţionat: acest zgărie-nori rămâne şi azi cea mai înaltă clădire de cărămizi din lume. 
Una de-a dreptul fascinantă, în care am vrut să mă cocoţ când am fost la New York, dar acest lucru nu este posibil. The Chrysler Building este prezentă în multe filme şi fotografii, imaginea sa fiind suficientă pentru a plasa instantaneu acţiunea. În The World Atlas of Arhitecture există un citat foarte frumos care spune aşa: "Art Deco in France found its American equivalent in the design of the New York skyscrapers of the 1920s. The Chrysler Building was one of the most accomplished essays in the style."
Pentru alte detalii despre acest bloc superb din cărămidă o aştept cu mare interes pe Lola - sunt sigur că ştie mai multe decât mine şi poate ne povesteşte despre preluarea clădirii de către acel fond din Abu Dhabi, sau, mai interesant, despre faptul că se poate locui efectiv în The Chrysler (evident, foarte puţini sunt cei care-şi pot permite asta). Eu vă las acum, cu un contrast superb (de aproape 80 de ani), între o panoramă din trecut şi una actuală
Nu-i aşa că adori acest oraş?

Monday, 9 March 2009

Tridemenţial

În deceniul muzicii punk şi al pantalonilor evazaţi, ei au început într-o bucătărie, apoi s-au mutat într-un garaj, când nici nu ştiau să mânuiască instrumentele. În anii '80 au devenit celebri, au creat un album genial născut într-un deşert şi au căpătat statutul de cea mai mare trupă live, pe vremea când decorul lor scenic consta din cel mult câteva steaguri albe şi nişte făclii. A venit apoi deceniul cool iar ei s-au adaptat şi au născut monştrii numiţi ZooTV şi PopMart, fără a-şi altera însă spiritul. La mai bine de 30 de ani distanţă de acel garaj, rămân o trupă completă din toate punctele de vedere, liric, muzical, comercial, artistic sau ce mai vreţi voi, fiind o industrie în sine şi un brand ca nimeni altul. Tocmai pregătesc noul turneu mondial, better by design (ca să cităm un vers al lor) şi realmente unic până acum. Aşa cum este şi concertul tridimensional la care am fost aseară, în compania unor iutiste mai mari şi mai mici (Ruxi, Eve şi Mits). Este senzaţional, prin imagine şi sunet, e ca şi cum ai fi acolo, printre ei, lipit de ei. 
Nu rataţi U23D, la Movieplex şi Liberty Mall.

Saturday, 7 March 2009

Duplicity


Gata, nu mai avem U2 azi - aseară la Letterman au cântat Get On Your Boots şi deja mi s-a acrit şi mie cât am promovat piesa asta. Dar luni dimineaţă se va anunţa noul turneu mondial, unul spectaculos cu o scenă vizibilă la 360 de grade, adică de jur împrejur. Recunosc că păstrez o foarte vagă fantezie că vom avea un şoc şi vom vedea şi Bucureştiul pe lista oraşelor unde U2 va concerta în acest an, dar şansele sunt egale cu cele ale lui Jim Carrey în Dumb & Dumber când vroia să o cucerească pe tipa aia, adică one in a million (so there's a chance! lol)
Azi mai prefaţăm un film. Clive Owen şi Julia Roberts refac cuplul din Closer, în Duplicity, un film care se va lansa peste 2 săptămâni şi unde mai apar Tom Wilkinson şi Paul Giamatti.

Friday, 6 March 2009

Public Enemies


Notaţi acest film foarte apetisant care se va lansa la vară. Este povestea reală a unor gangsteri americani celebri, din anii '30. Distribuţia este faină, cu Johnny Depp (de data asta pare-se că nu într-un rol de fătălău), Christian Bale, Giovanni Ribisi şi superba Marion Cotillard, de care te-ai îndrăgostit iremediabil dacă ai văzut măcar unul din filmele astea: Jeux d'enfants, A Good Year sau La vie en rose, pentru care a luat şi Oscar anul trecut.


Zi frumoasă, acces limitat

Aseară am avut parte de un clasic - U2 nu au mai cântat o piesă de pe noul album ci au interpretat Beautiful Day ca-n vremurile bune. Asta după ce au oferit şi un mic interviu în studio, intrând pe o variantă instrumentală de la Get On Your Boots şi ieşind pe Angel of Harlem, ambele fiind oferite de trupa din studioul lui Letterman. The Edge a scos de la naftalină Gibson Explorer-ul pe care şi-l luase chiar din New York în anii de debut ai trupei, iar Bono a oferit la final un omagiu lui Joey Ramone, prin snippet-ul I Remember You.
Savuraţi rapid interviul pentru că în curând el nu va mai fi "available in your country". Aşa se întâmplă când locuieşti într-o ţară bananieră ca asta, după ce că n-ai un stadion care să găzduiască un concert de cele mai mari proporţii şi chemi artiştii să cânte prin parcuri, nici măcar de acces la clipurile lor de pe youtube nu beneficiezi.

Interview



U2 - Beautiful Day

Wednesday, 4 March 2009

În barul unui campion

Tocmai am fost să beau o bere cu un foarte bun prieten. Mă aflu la Ploieşti aşa că am ales pub-ul lui Doroftei din buricul oraşului. Când am intrat, fostul campion mondial la box stătea singur la o masă. Localul nu era încă foarte populat. Dorin s-a ridicat, a venit la noi şi ne-a vorbit pe scurt despre nişte chestii noi care vor atârna pe pereţi în curând, pe lângă amintirile de tot felul care deja sunt acolo. Sincer să fiu nici n-am reţinut exact ce-a spus, eram fascinat şi extrem de plăcut surprins de gestul lui de bun venit. Omul se comporta de parcă ne-am fi cunoscut. Într-o lume plină de fiţoşi care nici măcar n-au cu şi de ce, atunci când un campion mondial te invită cu drag să-i treci pragul, în cel mai uman mod posibil, trebuie să-ţi scoţi căciula.
Ceea ce am şi făcut şi am savurat o seară fragedă şi plăcută, printre trofee, tricouri, amintiri şi plasme.

Tuesday, 3 March 2009

Principiile non-comunicării

Uşurel, nu vă aşteptaţi la cine ştie ce texte cu caracter didactico-ştiinţific. În cele ce urmează vă voi spune doar cum procedez eu cu oamenii cu care, din diverse motive, nu comunic. Nimic prea complicat: pur şi simplu îi sterg din listă şi nu mă aştept să mai aud de ei vreodată. Dacă asta se întâmplă totuşi, nicio problemă, prefer să-mi asum faptul că primesc un sms de la un număr pe care nu-l mai am în agendă şi habar nu am de la cine e sau faptul că unii se pot plânge că nu mă văd niciodată pe mess sau îmi lasă "offlines" la care nu răspund. Păi nu răspund pentru că nu le primesc, dacă te-am şters de pe messenger automat eşti şi pe ignore, aşa l-am setat. Îmi place să comunic cu lumea, dar de multe ori acest lucru nu se poate. Însă nu este vina nimănui, de aceea nu este nimic personal atunci când aleg să nu mai discut cu cineva. Prietenia, comunicarea etc. sunt la fel ca dragostea - nu se fac cu sila. E chestie de chimie iar dacă ea nu există nu e nimeni de condamnat.
Oamenii care nu apelează niciodată pe messenger, care nu sună sau nu scriu niciodată un sms, cei care nici măcar la o aniversare nu-şi aduc aminte sau nu se obosesc să dea vreun semn, dispar din câmpul meu vizual şi de interes, fără nicio ranchiună din partea mea. Nu are niciun rost ca numele lor să populeze o agendă - dacă i-aş fi păstrat pe toţi până acum, de la începuturile erei virtuale, aş fi avut sute acum şi de abia i-aş fi găsit pe cei care mă interesează cu adevărat. Cei care stau de fiecare dată invisible pe YM vor remarca subit (sau poate chiar nu vor remarca deloc) că nici eu nu mai pot fi contactat. E ca şi cum ne-am întâlni pe stradă şi tu ţi-ai trage gluga pe cap şi te-ai pierde în mulţime. Virtualul trebuie să respecte cât mai multe principii care se aplică şi în viaţa reală. Dacă nu e frumos să dai buzz, să scrii cu caps lock sau cu multe semne de exclamare (toate astea fiind echivalente cu a ţipa) la fel putem translata şi alte norme de conduită. Şi da, am şi eu câţiva oameni de care mă ascund, deşi ei nu o fac. Nu e frumos, nu mă dezic de ideea afirmată câteva rânduri mai sus. Dar asta e, nimeni nu poate fi un exemplu de moralitate. Însă e mai uşor să nu mânânci rahat. Fraţilor, se pare că mă stresaţi, într-un fel sau altul. Dacă vă supăraţi pe mine, vă înţeleg. Dacă vă lasă rece, atunci chiar mă bucur.
Aţi prins ideea? Întotdeauna voi susţine faptul că este mai fair să fii direct şi practic, decât să adopţi complezenţa. E chiar recomandabil să pari nesimţit uneori decât să încerci să nu deranjezi pe nimeni. Şi nu vă faceţi un scop din a vă crea o listă de sute sau mii de "prieteni", cum ar fi pe Facebook, oameni despre care nu ştiţi nimic şi cu care nu comunicaţi vreodată. Fiţi mai selectivi, mai pragmatici. Iar dacă nu puteţi fi corecţi cu toată lumea, măcar fiţi faţă de voi înşivă. Şi acceptaţi ideea că este imposibil să te placă toată lumea. Nu vă supăraţi pentru asta, ar fi absurd. Cel mult vă puteţi construi propria metodă de răspuns, fără maliţiozitate. Cam aşa cum am încercat să vă descriu eu aici.

Monday, 2 March 2009

Will Phoenix rise from the ashes?

Am văzut recent ultimul film al lui Joaquin Phoenix, intitulat Two Lovers, o poveste romantică din Brooklyn extrem de bine scrisă şi jucată. Joaquin le are partenere pe Gwyneth Paltrow şi Isabella Rossellini în ceea ce pare a fi, din păcate, chiar ultimul său film ever, nu doar cel mai recent. Omul a declarat că abandonează cariera cinematografică pentru a face hip hop, o mare prostie dacă mă întrebaţi pe mine, venită din partea unui actor cu un potenţial fantastic care deja avea două nominalizări Oscar la vârsta de 31 de ani. Mai mult decât atât, trebuie menţionat un lucru senzaţional despre Joaquin. După ce a primit rolul lui Johnny Cash din filmul Walk The Line, el şi-a achiziţionat o chitară la care a învăţat să cânte iar apoi a înregistrat coloana sonoră a filmului. Drace, a făcut lucrul ăsta atât de bine încât eu credeam că Mr.Cash cântă de fapt în film. Iar acest soundtrack a luat chiar premiul Grammy!
Astfel mulţi se întreabă acum dacă nu cumva Joaquin a derapat în decor. Decizia de a abandona filmul precum şi o apariţie foarte stranie în cadrul emisiunii lui David Letterman, luna trecută, te pun pe gânduri şi te fac să te întrebi dacă omului i s-a rupt filmul (şi la figurat) sau dacă nu cumva a alunecat pe panta stupefiantelor, la fel cum a făcut şi fratele său, actorul River Phoenix, decedat la doar 23 de ani. Abordând un look şi o atitudine ciudată (prilej pentru Ben Stiller să-l parodieze la ceremonia Oscarurilor), Joaquin a stârnit controverse şi există păreri împărţite legate de realismul apariţiei în cadrul The Late Show. Vă puteţi da cu părerea dacă omul juca teatru sau nu. Eu tind totuşi să cred că da şi sper că Joaquin se va întoarce la un moment dat, dovedind că numele său este unul predestinat.
(apropo, începând de azi, U2 vor fi prezenţi timp de 5 seri consecutive în emisiunea lui Letterman, aşa că voi reveni).


Taking the Rooftops Again

Acum câteva zile, înainte de a pleca la New York, U2 au poposit la studiourile BBC din Londra, unde au prestat pe acoperiş, aşa ca în vremurile bune, cu fanii isterizaţi pe străzi. Înainte ca acest clip să fie îndepărtat (văd că aşa e moda acum...) hai să ne bucurăm de Magnificent. And stay tuned, peste o săptămână se vor anunţa datele şi locurile unde va poposi noul turneu.

Sunday, 1 March 2009

30 de ani şi 100 de intersecţii

Cum trei decenii de viaţă nu puteau fi sărbătorite doar o singură dată, zilele astea am realizat un tur Câmpina-Ploieşti-Bucureşti, finalizat cu un party foarte fain în localul numit 100 Crossroads (Calea Moşilor nr.100). Recomand acest loc (pe care gaşca mea l-a golit de Guinness aseară), mai ales pentru muzica foarte bună şi pentru preţurile decente.
Mulţumesc celor prezenţi, pentru cadourile frumoase dar mai ales pentru prietenia lor şi atmosfera creată. Iată cam cum a fost: