Posts

Showing posts from March, 2009

Cine-i naşul?

Image
Acum câteva zile am avut o discuţie interesantă cu voi despre filmele legendare cu mafioţi. Aşa cum vă spuneam că intenţionez, am reuşit să văd şi eu trilogia The Godfather. Ce să zic, extraordinar, sunt filme absolut memorabile dar impresia afectivă lăsată asupra mea nu a fost aşa de mare ca în cazul altora. De aceea eu nu pot spune că Naşul (I sau II, deja nu mai contează) este cel mai mare film din istorie, aşa cum mai peste tot este creditat. Se ştie că ambele (lansate în 1972 şi 1974) au avut un succes fabulos, atât din punct de vedere critic cât şi prin adoraţia spectatorului de rând, iar continuarea mult mai târzie din 1990, deşi a avut şi ea 7 nominalizări Oscar, nu a fost apreciată la un nivel atât de ridicat ca primele două. Mă aşteptam totuşi să fiu mai mult impresionat de rolul lui Marlon Brando din prima parte, pentru care a şi luat Oscarul atunci şi care a rămas adulat, parodiat, imitat, comentat ş.a.m.d. ever since. Până la urmă rămâne figura senzaţională a lui Pacino, …

(P)elvis, manelistul rock'n'roll

Image
Mi-am cumpărat azi Jurnalul Naţional, autointitulat "cel mai citit ziar de calitate", fără să ştiu că el conţine o ediţie specială cu Ştefan Bănică jr. Sau "de colecţie", mai exact. Dacă tot m-am trezit cu asta în braţe, am zis hai să răsfoiesc puţin. Mama voastră, nu-i de ajuns că e cel mai bine plătit artist din ţară, mai trebuie să-i popularizaţi şi voi muzica tembeloidă. Dar vreau să spun că a meritat. Pentru purul meu amuzament! Jdemii de pagini cu liceanul rock'n'roll, poze şi discursuri admirativ-cretine la adresa sa, ţinute de către alte figuri publice: "Este un perfecţionist, un mare artist, face numai lucruri de mare calitate" şi alte bla bla-uri venite parcă din gura unor gospodine de vârsta a doua, fără ocupaţie, sau din partea unor adolescente timide cu coşuri, cam ăsta fiind publicul puiului de Elvis.
Să fim bine înţeleşi. Omul e un showman de mare talent. Are voce, ştie chitară şi pian şi face spectacole adevărate. Dar atât. Punct. Ş…

Unforgivable

Să nu aveţi impresia că aici veţi găsi doar muzică făcută pe chitară şi tobe. Un mare admirator ATB şi Chicane fiind, am descoperit şi piesa asta a lui Armin van Buuren, unde o ficiăreşte pe una. Foarte frumos - sound, voce şi clip deopotrivă.


Cât eşti de român?

Ex-ce-lent! M-am amuzat copios, încercaţi şi voi.
Sunt 67% român.
Testul zice aşa:

Eşti frate cu dracul, iar puntea e viaţa. Ţi-e bine în România că ştii că altundeva nu te-ai descurca. Dacă ţi s-ar da bani, ai şi arbora un steag de ziua naţională. Când vorbeşti cu străinii devii şi mai patriot decât de obicei şi începi să le spui despre Brâncuşi şi Duckadam chiar dacă nu-ţi place nici pictura, nici handbalul. Nu asculţi manele, dar după ce te îmbeţi, parcă merg. Îţi place să-i corectezi pe alţii când greşesc. Şpaga e prietena ta bună. (51 - 70 de puncte)

Fă şi tu testul aici.

Jess pierde clar la Michelle şi Penelope

Image
Gata! Fascinaţia mea totală şi necondiţionată pentru Jessica Biel, femeia pe care o consideram perfectă, e pe cale să apună. Nici nu are cum altfel, atâta vreme cât există Michelle Monaghan (see photo) sau Penelope Cruz, pe care evident că nu am descoperit-o abia acum dar ultimele filme în care am văzut-o mi-au arătat o femeie incredibil de senzuală. Şi perfectă din punct de vedere fizic. 
Este un articol despre filme, aşa cum vă place vouă, nu despre femei cum ar putea părea, aşa că hai să ne punem pe treabă. Deci am văzut Easy Virtue, pe care-l aşteptam cu interes... şi  pot spune că de fapt doar interesul pentru Jessica Biel mi-a dat răbdarea să-l urmăresc până la capăt. Filmul este drăguţel, dar cam plictisitor, despre o americancă (Jessica) măritată cu un englez şi care nu se integrează în familia ăstuia, având şi o soacră de coşmar jucată de Kristin Scott Thomas. Mi-a plăcut mai mult Cellular, unde Jessica are doar o apariţie pasageră, în schimb îi avem pe Chris Evans (cu care ea…

FEZ - Being Born

Image
Six o'clock / On the autorute / Burning rubber, burning chrome / Bay of Cadiz and ferry home / Atlantic sea cut glass / African sun at last / Lights...flash past.../ Like memories / A speeding head, a speeding heart / I'm being born, a bleeding start / The engines roar, blood curling wail / Head first then foot / The heart sets sail "Aici avem practic două melodii împletite într-una singură. Fez este partea instrumentală de la început şi reprezintă numele oraşului marocan unde U2 au înregistrat o parte din albumul No Line On The Horizon.
Această bucată de melodie s-a născut în timp ce U2 înregistra piesa The Saints Are Coming. Being Born este o melodie intensă, care creionează peisaje şi aduce oarecum aminte de Heartland de pe albumul Rattle&Hum. Însă acum nu se mai vorbeşte despre delta fluviului Mississippi ci despre o călătorie către Maroc, care trece prin Spania, Bono afirmând că de la Tarifa, lângă oraşul Cadiz (unul dintre cele mai vechi ale Europei) poţi vedea un…

Album nou, pagini noi

Pentru că am iarăşi material, odată cu noul album şi turneul care bate la uşă, în ultimele zile mi-am updatat manuscrisul, pe care l-aş putea publica dacă aş găsi un sponsor. Indiferent când şi cum, îmi păstrez speranţa că voi republica această carte şi până una alta vă ofer azi un nou extras, cel mai proaspăt, referitor la noul album U2, ale cărui sunete şi cuvinte şi-au dublat subit frumuseţea atunci când l-am primit cadou de la ai mei. Revin mâine cu manuscrisul, mai succint ca azi, cu o piesă care merită toată atenţia.  Sunt sigur că dacă nu eşti fan nu vei avea răbdare să parcurgi polologhia de mai jos, aşa că poţi încerca totuşi o melodie. Pe care restul o vor folosi ca fundal atunci când se vor pierde printre rândurile despre linia lipsă de la orizont. "NO LINE ON THE HORIZON Anunţată pentru toamna anului 2008, lansarea acestui material a fost amânată până pe 27 februarie 2009. Aceasta este cea mai mare pauză dintre două albume de studio U2. Trupa scrisese 50-60 de piese şi s…

Poveşti cu băieţi buni

Image
Se dau un oraş, o epocă, nişte poveşti, două coloane sonore excelente, mai mulţi interlopi şi câţiva mari actori care să-i personifice. Astfel obţinem două clasice, numai bune de urmărit alături de un pahar de scotch. Eu aşa le-am servit, la pachet, pentru că au atâtea în comun deşi nu şi naraţiunea. În primul rând este vorba de A Bronx Tale, unde îi avem pe autenticii new-yorkeri Robert De Niro şi Chazz Palminteri (ce moacă de mafiot veritabil are omul), alături şi de Joe Pesci (într-o apariţie fugară). Filmul marchează debutul regizoral al lui De Niro şi este făcut după piesa cu acelaşi nume scrisă chiar de Palminteri. 
Apoi avem Goodfellas (nu în ordinea cronologică a lansării, ci după cum mi-au plăcut mie) al lui Martin Scorsese, film inspirat din fapte reale, care urmăreşte gloria şi decăderea a trei mafioţi, jucaţi de De Niro, Ray Liotta şi Joe Pesci,  acesta din urmă luând şi un Oscar pentru rol secundar. După o astfel de încălzire, probabil voi găsi răbdarea să văd şi The Godfat…

Limita de discreţie

Ştiţi că regula bunului simţ spune că atunci când stai la coadă să nu te bagi în curul celui aflat în acel moment la ghişeu, bancomat etc. ci să laşi măcar un metru (dacă nu şi mai bine) între tine şi el. De obicei spaţiul este demarcat cu o dungă, pe care dacă ai depăşi-o ţi-ai băga picioarele-n intimitatea ăluia. La noi la românaşi, needucaţi din pântec fiind de fel, au apărut chiar mici pancarte, pe care scrie LIMITA DE DISCREŢIE, ca să înţeleagă şi Gheorghe că nu se cade să avanseze mai mult şi să stea dracului acolo să-şi aştepte cuminte rândul.
Azi am fost să plătesc curentul şi am remarcat cum discreţia multora n-are limite. Adică, ptiu, s-ar putea înţelege că-s prea discreţi, dar nu, din contră. Unii se băgau peste cel aflat la ghişeu cu scuza clasică "Doar o întrebare pun şi eu...", alţii stăteau pur şi simplu şi aşteptau, cu picioarele înfipte adânc în discreţie, precum babele disperate de la spovedanie, de frică să nu le ia careva faţa. Dar au o scuză! Pancarta aia…

De pe Croke Park pe Santiago Bernabeu

Image
Vorbeam aseară pe mess cu tata şi dintr-una în alta mi-a zis să studiez cum facem să mergem la anul la finala Champions League (în traducere liberă ăsta e cel mai tare meci intercluburi din lume). Măi să fie, din câte auzisem finala de la anul urmează să aibă loc la Madrid, pe unul dintre cele mai frumoase stadioane din lume (şi poate cel mai celebru*): Santiago Bernabeu. Am verificat şi am avut confirmarea. Deci la anul aş putea merge cu tata la Madrid, să bifez şi vizitarea acestui oraş (pe care îl aveam ca ţintă) să vedem un super meci şi un stadion extraordinar. În caz că nu v-am spus, o fac acum: sunt fascinat de clădiri şi stadioane - le consider cele mai clasice exemple de putere şi istorie citadină. Am reuşit să vizitez Camp Nou din Barcelona, în 2001, iar 2 ani mai târziu ajungeam la San Siro din Milano prea târziu pentru a putea intra, aşa că i-am dat doar un ocol frustrant. 
Aşa că dacă ieri vă spuneam cum voi merge pe Croke Park din Dublin, în iulie, acum mă entuziasmez la …

Dacă eşti inteligent asculţi U2. Şi invers.

Image
A făcut un tip un studiu, care spune ce trupe şi ce genuri muzicale ascultă oamenii în funcţie de cât de deştepţi sunt. Deci dacă asculţi Beethoven, U2, Radiohead, Bob Dylan sau Counting Crows înseamnă că stai extrem de bine cu IQ-ul, iar dacă eşti mai retard asculţi Beyonce sau Justin Timberlake. La naiba, jur că aş fi putut spune asta şi fără un prealabil studiu, dar e bine că s-a demonstrat acum

CalTech grad student namedVirgil Griffithhas conducted an interesting (albeit somewhat unscientific) study relating music preferences with SAT scores. While SAT scores arecriticizedfor not accurately determining intelligence, the results show that the “smartest” students’ favorite musician isBeethoven, with an average SAT score of 1371, and at the other end of the spectrum isLil’ Wayne, with an average score of 889.

Joburi de fiţă

Tocmai vin de la târgul de joburi de la Sala Palatului, Angajatori de Top. Cu angajate nu topless dar cel puţin cât mai pornstar look like, că deh, trebe să te atragă la stand să-ţi dea un pliant şi un zâmbet. Că jobul ţi-l dau eventual alţii. În fine, interesant şi sper că şi eficient acest târg. Cel mai mult mi-a plăcut că i-am găsit pe unii care ofereau diverse posturi în media şi am plusat şi eu acolo. Un etaj întreg era numai cu firme de IT, deci fraţilor, care ştiţi calculatoare v-aţi scos. Însă cea mai tare fază a fost că m-am dus special la standul PwC să văd dacă recunosc figuri pe acolo. Bineînţeles, l-am recunoscut pe un fost coleg pe care-l ştiam doar din vedere şi i-am zis, destul de strident aşa prin mulţimea aia: "Faceţi şi voi angajări? Credeam că doar daţi afară..." La care el, cu o mufă crispată aşa, de zici că era firma maică'sii: "De ce zici asta? Spune-o doar dacă o crezi!"
Hai mă! Asta a fost chiar dulce. Păi nu o cred, o ştiu pe bune, că d…

Dimensiunile materiale şi lipsa decenţei

Mă declar frapat şi revoltat de uşurinţa cu care o categorie privilegiată a acestei planete (să spunem, fotbaliştii) câştigă sume obscene de bani, dar mai ales de modul în care se relaţionează cu aceste cifre. Atât ei, prin prisma lor de răsfăţaţi direct implicaţi, cât şi jurnaliştii de sport care menţionează salariile jucătorilor în comentariile lor. Orice urmă de bun simţ e de mult pierdută, simţul realităţii devine diform ca o fotografie la care ai aplicat efect de blur iar exprimarea referitoare la aceste câştiguri dezgustă de-a dreptul. 
Sunt de-a dreptul scârbit să aud jucători de fotbal, care câştigă în România de la 10.000 euro/lună în sus, cum declară chestii de genul "aş accepta şi un transfer în Arabia (acolo unde sunt sume efectiv astronomice în fotbal, în caz că nu ştie careva), am o vârstă, trebuie să-mi întreţin familia, să mă gândesc la viitor..." Păi mă, fi-ţi-ar starea a dracu' de arogant, miile alea de euro pe lună nu-ţi ajung să-ţi creşti familia?! Cum…

Mica rază de soare

Image
Are doar 12 ani şi deja am văzut-o (fără s-o urmăresc special şi fără să fac legătură între filme) în Signs, Definitely Maybe, No Reservations dar, mai ales în Little Miss Sunshine, pentru care a şi primit o nominalizare Oscar (la doar 9 ani!). Cu siguranţă o ştiţi, măcar după figură. Numele ei este Abigail Breslin, o puştoaică adorabilă şi cu mare potenţial, care s-a născut şi locuieşte la New York (aplauze! )
Recent am mai văzut-o în două filme pe care trebuie să le menţionez:
Kit Kittredge: An American Girl (alături de Julia Ormond, Chris O'Donnell, Joan Cusack şi Stanley Tucci, film în care puteţi vedea cam cum era în Marea Depresie din anii '30, asta apropo de criză) şi în
The Ultimate Gift (genul de film "pildă", cu o poveste faină şi lacrimogenă pentru domniţe).
Da da, ştiu, tot aici pe blog spuneam recent că Dakota Fanning va fi marea stea a filmului american peste vreo 5-10 ani aşa, dar totuşi, hmm, Abigail....


Ziua Bloggerilor Bucureşteni - 30 mai 2009

Image
Am aflat azi de acest eveniment, fiind contactat direct de către un domn care îl popularizează. Iată ce m-a rugat el:
"Salut...cu scuzele de rigoare ca te contactam asa, dar deocamdata este o modalitate buna. Speram sa nu ne arunci intr-un colt.Apelam la oameni inteligenti si cunoscuti in blogosfera. Dupa ce vei citi acest comunicat, daca ai disponibilitatea sa te inscrii ar fi ok si cred ca ti-ar placea sa fii si un promotor al blogosferei bucurestene. Poate ne contactezi pe mail ( valecano@yahoo.com )sa discutam. Poti chiar sa ai propriul eveniment despre ceva anume …depinde doar de tine.

Acesta este comunicatul: "Mesaj important pentru bloggerii din Capitală! Pe 30 mai sărbătorim Ziua Bloggerilor Bucureşteni (ZBB). Vor avea loc concerte, video-proiecţii, târguri de blogging, expoziţii, vânzări de produse ale bloggerilor, petreceri etc. Informaţii şi înscrieri pe ZBB-2009.RO. Trimiteti mai departe mesajul sa circule in blogosfera. Multumim"

După ce am intrat pe site-ul ZBB …

Lost End Found - trupa Urma se reuneşte

Image
Nu este vorba de o greşeală de limbă engleză şi nici de o glumă. Este doar un joc de cuvinte magistral, ales ca titlu pentru noul album Urma care nu se ştie când se va lansa, dar momentan contează doar faptul că trupa s-a reunit (în componenţa iniţială minus Dan Byron) şi luna viitoare va susţine un prim concert la Budapesta, alături de alte trupe, în memoria handbalistului Marian Cozma. Cine ar mai fi crezut...?




Lost End Found from cristi 2metri on Vimeo.

Invincibilul

Am strat treaz până acum ca să-l văd pe Lucian Bute cum a intrat în ring pe Where The Streets Have No Name, să-şi apere titlul mondial pentru a 3-a oară, într-o sală plină dintr-un oraş care-l iubeşte. Şi-a spulberat challenger-ul prin K.O. în runda a 4-a.
A meritat.

Iarna de afară, fixaţia mea artistică şi gândurile unui irlandez din Chicago

Aţi văzut ce ninge în Ardeal, dar în cazul de faţă ar fi fost mai corect să spun "iarna lăsată pe afară" - aşa cum v-am promis vă ofer melodia U2 care nu a încăput pe noul album (motivele nu le cunosc dar eu de aseară ascult piesa asta pe repeat şi mă întreb dacă este vreuna pe album care-mi place mai mult). După un început care aduce un pic cu Viva La Vida veţi observa că melodia asta nu are practic nimic în comun cu Coldplay iar The Edge vă va purta într-o călătorie de neuitat cu riff-ul său atmosferic. Ok, here it is: U2 - Winter. Folosiţi-o ca fundal sonor pentru povestea din finalul acestui articol. Am primit-o prin amabilitatea Ancăi, ea cunoscându-l pe respectivul gentleman irlandez, aflat acum la Chicago. Unii dintre noi au crescut cu U2, eu m-am maturizat cu ei dar simt că au fost cu mine încă de când nu auzisem muzica lor născută pe cheiurile râului Liffey din Dublin, muzică care acum mă poartă înapoi în timp şi mă face să revăd şi să rememorez locuri şi amintiri.…

Cadoul perfect

Image
Am primit aseară ultimul şi cel mai frumos cadou pentru aniversarea mea. Sorella şi părinţii mei sunt autorii şi le mulţumesc "şi pe această cale" (glumesc...detest această expresie şablon ) Cadoul este cel din imaginea de mai sus, noul album U2, box-set, ediţie limitată, adică un pachet complet şi frumos mirositor pentru colecţionari şi pentru cei care iubesc U2. El conţine următoarele: cd-ul propriu-zis cu un booklet de 36 de pagini şi posterdvd-ul Linear realizat de Anton Corbijn, pe care găsim şi o piesă senzaţională de la U2 care nu înţeleg de ce nu este pe album! (însă vine foarte curând în paginile acestui blog)o carte de 60 de pagini ce cuprinde interviuri despre album, imagini unice şi un alt dublu-poster Toate sunt superb ambalate şi prezentate, întru prinderea urechilor neîndemânaticilor ca mine şi extazierea fanilor obsedaţi (tot ca mine!), dar mai ales pentru prezentarea unui produs total, la cel mai înalt standard, aşa cum cea mai mare trupă din lume are obliga…

Nivelul declarativ

Este acela pe care mulţi dintre noi nu-l depăşesc şi reprezintă tot o formă a complezenţei. Este apanajul prietenilor de carton, cei cărora nu prea le pasă dar preferă totuşi să adopte declaraţii şablon, făcându-te să te întrebi de ce ţin atât de mult să-şi construiască o imagine exclusiv din vorbe, atâta vreme cât lor nu le pasă deloc. Probabil e doar o formă autoindusă şi tâmpită de self-esteem - aşa se simt ei bine. 
Nivelul declarativ este bariera pe care nu o depăşesc niciodată cei cărora le place sunetul propriei voci, dar care dau înapoi atunci când sunt abordaţi concret. Este acela când spui "de la 1 ianuarie mă las de fumat!", ştiind că nu o s-o faci, dar ţi-o zici doar pentru a-ţi lăsa falsa impresie că ai intenţii lăudabile, sau când spui, atunci când dai mâna, "ok, mai vorbim, ţinem legătura!" deşi realizezi foarte bine că nu te vei mai obosi să comunici cu respectiva persoană.  Acest nivel castrat al relaţiilor interumane are şi o construcţie clasică din…

Based On A True Story

Image
Aţi remarcat că filmele care relatează poveşti întâmplate cu adevărat sunt mai captivante? Mie aşa mi se pare, şi le urmăresc de fiecare dată cu Wikipedia în faţă, pentru a afla şi mai multe despre respectiva întâmplare.  Să începem cu Valkyrie, unde Tom Cruise joacă rolul colonelului german Claus von Stauffenberg, cel care a condus unul din cele 15 comploturi (toate eşuate) împotriva lui Hitler. Foarte fain filmul, la fel şi interpretarea lui Cruise, care iată-l şi cât de bine aduce cu omul pe care l-a personificat. Continuăm cu singurul film bun al lui Will Smith pe care nu-l văzusem până acum, mă refer la Ali. Inutil să mai specificăm, este vorba de povestea marelui pugilist Cassius Clay (ulterior autointitulat Muhammad Ali), prezentată în anii de glorie când i-a învins pe Joe Frazier şi George Foreman. Jamie Foxx şi Jon Voight (pe care nu-l veţi recunoaşte uşor) fac şi ei parte din distribuţie.  Mergem mai departe la Taking Chance, un film relativ scurt (77 min.) dar foarte reuşi…

A View From Above - The Chrysler Building

Image
Este considerat de unii ca fiind cel mai frumos skyscraper din lume, iar acum câţiva ani, 90 dintre cei 100 de arhitecţi, constructori, critici, ingineri şi istorici care au fost rugaţi să aleagă cele mai frumoase 10 clădiri din New York au optat în primul rând pentru The Chrysler Building. Pe de altă parte, mulţi turişti (boemi, să le spunem) confundă încă acest edificiu cu Empire State Building. Este drept, ambele sunt în stil Art Deco, dar cu toate astea diferenţa dintre aspectul clădirilor este considerabilă, la fel ca şi cea dintre înălţimile lor (Empire fiind mai înaltă cu vreo 130 m, deşi n-ai zice dacă te uiţi la poza alăturată).
The Chrysler Building s-a născut în epoca în care clădirile din New York se întreceau una pe alta pentru titlul de cea mai înaltă din lume. Ea a ocupat această poziţie timp de 11 luni, până când s-a înălţat Empire State, iar momentan este a 3-a clădire înaltă a metropolei, la egalitate cu noul turn construit pentru The New York Times. Chrysler a reprez…

Tridemenţial

În deceniul muzicii punk şi al pantalonilor evazaţi, ei au început într-o bucătărie, apoi s-au mutat într-un garaj, când nici nu ştiau să mânuiască instrumentele. În anii '80 au devenit celebri, au creat un album genial născut într-un deşert şi au căpătat statutul de cea mai mare trupă live, pe vremea când decorul lor scenic consta din cel mult câteva steaguri albe şi nişte făclii. A venit apoi deceniul cool iar ei s-au adaptat şi au născut monştrii numiţi ZooTV şi PopMart, fără a-şi altera însă spiritul. La mai bine de 30 de ani distanţă de acel garaj, rămân o trupă completă din toate punctele de vedere, liric, muzical, comercial, artistic sau ce mai vreţi voi, fiind o industrie în sine şi un brand ca nimeni altul. Tocmai pregătesc noul turneu mondial, better by design (ca să cităm un vers al lor) şi realmente unic până acum. Aşa cum este şi concertul tridimensional la care am fost aseară, în compania unor iutiste mai mari şi mai mici (Ruxi, Eve şi Mits). Este senzaţional, prin …

Duplicity

Image
Gata, nu mai avem U2 azi - aseară la Letterman au cântat Get On Your Boots şi deja mi s-a acrit şi mie cât am promovat piesa asta. Dar luni dimineaţă se va anunţa noul turneu mondial, unul spectaculos cu o scenă vizibilă la 360 de grade, adică de jur împrejur. Recunosc că păstrez o foarte vagă fantezie că vom avea un şoc şi vom vedea şi Bucureştiul pe lista oraşelor unde U2 va concerta în acest an, dar şansele sunt egale cu cele ale lui Jim Carrey în Dumb & Dumber când vroia să o cucerească pe tipa aia, adică one in a million (so there's a chance! ) Azi mai prefaţăm un film. Clive Owen şi Julia Roberts refac cuplul din Closer, în Duplicity, un film care se va lansa peste 2 săptămâni şi unde mai apar Tom Wilkinson şi Paul Giamatti.

Public Enemies

Image
Notaţi acest film foarte apetisant care se va lansa la vară. Este povestea reală a unor gangsteri americani celebri, din anii '30. Distribuţia este faină, cu Johnny Depp (de data asta pare-se că nu într-un rol de fătălău), Christian Bale, Giovanni Ribisi şi superba Marion Cotillard, de care te-ai îndrăgostit iremediabil dacă ai văzut măcar unul din filmele astea: Jeux d'enfants, A Good Year sau La vie en rose, pentru care a luat şi Oscar anul trecut.


Zi frumoasă, acces limitat

Aseară am avut parte de un clasic - U2 nu au mai cântat o piesă de pe noul album ci au interpretat Beautiful Day ca-n vremurile bune. Asta după ce au oferit şi un mic interviu în studio, intrând pe o variantă instrumentală de la Get On Your Boots şi ieşind pe Angel of Harlem, ambele fiind oferite de trupa din studioul lui Letterman. The Edge a scos de la naftalină Gibson Explorer-ul pe care şi-l luase chiar din New York în anii de debut ai trupei, iar Bono a oferit la final un omagiu lui Joey Ramone, prin snippet-ul I Remember You.
Savuraţi rapid interviul pentru că în curând el nu va mai fi "available in your country". Aşa se întâmplă când locuieşti într-o ţară bananieră ca asta, după ce că n-ai un stadion care să găzduiască un concert de cele mai mari proporţii şi chemi artiştii să cânte prin parcuri, nici măcar de acces la clipurile lor de pe youtube nu beneficiezi.

Interview



U2 - Beautiful Day

În barul unui campion

Tocmai am fost să beau o bere cu un foarte bun prieten. Mă aflu la Ploieşti aşa că am ales pub-ul lui Doroftei din buricul oraşului. Când am intrat, fostul campion mondial la box stătea singur la o masă. Localul nu era încă foarte populat. Dorin s-a ridicat, a venit la noi şi ne-a vorbit pe scurt despre nişte chestii noi care vor atârna pe pereţi în curând, pe lângă amintirile de tot felul care deja sunt acolo. Sincer să fiu nici n-am reţinut exact ce-a spus, eram fascinat şi extrem de plăcut surprins de gestul lui de bun venit. Omul se comporta de parcă ne-am fi cunoscut. Într-o lume plină de fiţoşi care nici măcar n-au cu şi de ce, atunci când un campion mondial te invită cu drag să-i treci pragul, în cel mai uman mod posibil, trebuie să-ţi scoţi căciula.
Ceea ce am şi făcut şi am savurat o seară fragedă şi plăcută, printre trofee, tricouri, amintiri şi plasme.

Principiile non-comunicării

Uşurel, nu vă aşteptaţi la cine ştie ce texte cu caracter didactico-ştiinţific. În cele ce urmează vă voi spune doar cum procedez eu cu oamenii cu care, din diverse motive, nu comunic. Nimic prea complicat: pur şi simplu îi sterg din listă şi nu mă aştept să mai aud de ei vreodată. Dacă asta se întâmplă totuşi, nicio problemă, prefer să-mi asum faptul că primesc un sms de la un număr pe care nu-l mai am în agendă şi habar nu am de la cine e sau faptul că unii se pot plânge că nu mă văd niciodată pe mess sau îmi lasă "offlines" la care nu răspund. Păi nu răspund pentru că nu le primesc, dacă te-am şters de pe messenger automat eşti şi pe ignore, aşa l-am setat. Îmi place să comunic cu lumea, dar de multe ori acest lucru nu se poate. Însă nu este vina nimănui, de aceea nu este nimic personal atunci când aleg să nu mai discut cu cineva. Prietenia, comunicarea etc. sunt la fel ca dragostea - nu se fac cu sila. E chestie de chimie iar dacă ea nu există nu e nimeni de condamnat.

Will Phoenix rise from the ashes?

Image
Am văzut recent ultimul film al lui Joaquin Phoenix, intitulat Two Lovers, o poveste romantică din Brooklyn extrem de bine scrisă şi jucată. Joaquin le are partenere pe Gwyneth Paltrow şi Isabella Rossellini în ceea ce pare a fi, din păcate, chiar ultimul său film ever, nu doar cel mai recent. Omul a declarat că abandonează cariera cinematografică pentru a face hip hop, o mare prostie dacă mă întrebaţi pe mine, venită din partea unui actor cu un potenţial fantastic care deja avea două nominalizări Oscar la vârsta de 31 de ani. Mai mult decât atât, trebuie menţionat un lucru senzaţional despre Joaquin. După ce a primit rolul lui Johnny Cash din filmul Walk The Line, el şi-a achiziţionat o chitară la care a învăţat să cânte iar apoi a înregistrat coloana sonoră a filmului. Drace, a făcut lucrul ăsta atât de bine încât eu credeam că Mr.Cash cântă de fapt în film. Iar acest soundtrack a luat chiar premiul Grammy!
Astfel mulţi se întreabă acum dacă nu cumva Joaquin a derapat în decor. Deciz…

Taking the Rooftops Again

Acum câteva zile, înainte de a pleca la New York, U2 au poposit la studiourile BBC din Londra, unde au prestat pe acoperiş, aşa ca în vremurile bune, cu fanii isterizaţi pe străzi. Înainte ca acest clip să fie îndepărtat (văd că aşa e moda acum...) hai să ne bucurăm de Magnificent. And stay tuned, peste o săptămână se vor anunţa datele şi locurile unde va poposi noul turneu.

30 de ani şi 100 de intersecţii

Cum trei decenii de viaţă nu puteau fi sărbătorite doar o singură dată, zilele astea am realizat un tur Câmpina-Ploieşti-Bucureşti, finalizat cu un party foarte fain în localul numit 100 Crossroads (Calea Moşilor nr.100). Recomand acest loc (pe care gaşca mea l-a golit de Guinness aseară), mai ales pentru muzica foarte bună şi pentru preţurile decente.
Mulţumesc celor prezenţi, pentru cadourile frumoase dar mai ales pentru prietenia lor şi atmosfera creată. Iată cam cum a fost: