Wednesday, 11 February 2009

Post mortem

Asistăm în aceste zile la o efuziune naţională (ba chiar multi-naţională), generată de tragicul deces al handbalistului român Marian Cozma. Nu e cazul să detaliez, cunoaşteţi povestea, doar este prezentă non-stop pe toate canalele şi pe prima pagină a ziarelor. Să fie clar: ce i s-a întâmplat acestui băiat este inuman, devastator, nedrept, strigător la cer şi aşa mai departe. Ca în cazul oricărei persoane care ar păţi asta la aşa o vârstă şi fără niciun motiv. Toată mila şi compasiunea pentru familie şi pentru colegii şi prietenii săi.

Însă acum vreau să ma detaşez puţin de marea aceasta de oameni care-l plâng pe Marian deşi nici nu auziseră de el înainte de incident. Sincer să fiu nici eu nu auzisem şi sunt convins că asta e valabil şi pentru mulţi dintre voi. Vă propun să nu ne arătăm mai afectaţi decât suntem şi să ne delimităm de acei gură-cască pe care îi vedeaţi în preajma cortegiului funerar. Ca să fiu şi mai exact, susţin ideea că omenirea, în general, are tendinţa de a exagera cu onorurile, afecţiunea, compasiunea, aprecierea, mediatizarea etc. în cazul morţilor. Ignorăm valorile cât timp ele sunt alive and kicking, apoi ţinem neapărat să le transformăm în martiri şi le copleşim cu onoruri când se duc.

Hai să luăm cazul lui Marian. Echipa de handbal din Ungaria unde juca va retrage pentru totdeauna tricoul cu nr.8 pe care-l purta el. Aud că se va organiza anual un turneu de handbal care-i va purta numele. La clubul Dinamo i se face statuie iar oraşul Vezsprem l-a declarat, post mortem, cetăţean de onoare. Tot post mortem îl va decora şi Primăria sectorului 2. Oameni buni, respiraţi un pic. Nu vreau să minimalizez în niciun fel tragedia şi nici să fiu lipsit de respect pentru omul care a fost Marian Cozma, dar nu cumva e cam mult? Să fim serioşi, nu era vorba nici de cel mai bun handbalist din lume, nici de vreun campion european, nici de cel mai bun sportiv român. Remarc cu dispreţ tendinţa existentă în media de a umfla un astfel de sportiv în urma unei tragedii. Ar fi fost Marian Cozma făcut cetăţean de onoare al oraşului unde juca handbal dacă rămânea în viaţă? Răspuns: foarte puţin probabil, poate doar dacă lua nu ştiu câte titluri cu echipa. Altă întrebare: sunt făcuţi cetăţeni de onoare toţi aceia care mor într-un mod injust sau toţi aceia care suferă diverse nedreptăţi dar sunt simpli cetăţeni, nu oameni mediatizaţi? Răspuns: nu. Iar dacă am face statui tuturor ăstora care mor tineri şi nevinovaţi nu am mai avea loc să ne plimbăm pe aleile din parcuri.

Aşadar, de ce toate aceste osanale? Doar pentru că era un sportiv care reprezenta foarte bine ţara? Păi dacă este aşa, de ce nu l-aţi slăvit cât era viu? De ce nu l-am văzut niciodată pe prima pagină a unui ziar de sport, ci doar atunci când a apărut vestea că a fost omorât? De ce la ştirile din sport nu auzeai niciodată numele său ci doar ce inepţii a mai lansat Becali? De ce nu există o balanţă mai echilibrată între atenţia pe care o primeşte un om valoros înainte şi după moartea sa? Adică mai multă înainte şi mai puţină (şi mai decentă!) după.

Iar cine-şi închipuie că acest articol este lipsit de respect la adresa celor care-l regretă pe Marian se înşeală profund. Aceste rânduri nu au de a face cu omul care a fost şi cu tragedia sa. Dimpotrivă, dacă ar fi să vorbim de respect, v-aş spune că eu, reporter de-aş fi, nu aş îndrăzni să mă duc la familia Cozma şi să fac un reportaj. Cum să intru în casa acelor oameni, să-i intervievez, să le fac poze sau să-i filmez?! Şi partea a doua a acestui aspect, o chestie pe care niciodată nu voi reuşi s-o înţeleg şi nici nu vreau, este cum pot părinţii şi fraţii celui dispărut să vorbească în faţa presei. Cum sunt în stare de aşa ceva? Reporterii care ar veni peste ei ar trebui alungaţi cu câinii şi cu furtunul cu apă, grijania lor astăzi şi mâine, să-i lase să-şi plângă odrasla în linişte. Dar nu... familia lui Marian apare la tv şi prin ziare şi oferă declaraţii. Cumva are puterea asta, care în acest caz nu este neapărat o virtute.

Mintea mea refuză să cuprindă aşa ceva. Iertaţi să fim cu toţii.

4 comments:

mihaela said...

Renuntati la tv ca sa nu mai fiti nevoiti sa suportati astfel de "nedreptati","tragedii"!Cand iti moare cineva drag nu trebuie nimeni sa stie lucrul asta si mai ales ce simti tu in acel moment,e de ajuns ca stii tu si atat!

Ionut said...

Eu ma gandesc ca e vazut ca un erou pentru ca a avut curajul sa intervina in acea nedreptate care i-a adus moartea. Imi pare rau pentru el, pentru familia lui, dar si eu consider ca televiziunea profita de aceasta tragedie...

The Fly said...

Ultimele dezvaluiri arata ca Marian nu s-a bagat pentru nimeni, nici pt. acea chelnerita nici pt. prietena sa. Acei criminali pur si simplu cautau scandal si s-au luat de el, atata tot.

The Fly said...

Iata un articol excelent, care sustine exact ideea mea de aici:
http://www.adriangeorgescu.ro/2009/02/12/dealerii-de-moarte

Post a Comment