Monday, 26 January 2009

Telefonul de duminică seara

Bunica mea ocupă un rol central în amintirile copilăriei mele. Am crescut la Câmpina până la vărsta de 4 ani şi apoi am petrecut acolo fiecare vacanţă şcolară, fără excepţie. Pentru ea am rămas copilul de odinioară iar asta nu se vede doar în grija exagerată şi în dragostea pe care o arată, ci şi în felul extrem de precis în care îşi aduce aminte tot felul de întâmplări cu Bogdănel protagonist. Îmi relatează cu drag aceste lucruri aproape de fiecare dată când vorbim. Şi tolba mea e plină cu amintiri frumoase legate de bunica. Iar cea mai senzaţională este faptul că dânsa mi-a vorbit despre spiritualitate şi despre Dumnezeu într-o vreme în care regimul nu tolera asta. Dar nu acest aşa-zis act de bravură contează aici, ci simplul fapt în sine. Când alţii copii ascultau poveşti nemuritoare, bunica îmi spunea, la masă, cum a fost răstignit Hristos. Şi multe altele.

Acum bunica ne vede rar, pe mine şi pe sorella. Nu mai ajungem aşa des la Câmpina, iar chestia asta (ce poate fi catalogată chiar ca impardonabilă) are de a face doar cu tendinţa pe care fiecare tânăr o are să se rupă de cuib, deşi acest loc îi rămâne la fel de drag. Ne iubim părinţii şi bunicii, dar nu-i mai vrem mereu lângă noi, nu mai vrem să auzim aceleaşi lucruri la infinit, indiferent cât de adevărate ar fi ele. Nu mai vrem să fim cocoloşiţi şi aşa mai departe.

Bunica trece peste asta şi o face măcar o dată pe săptămână. În fiecare seară de duminică ne sună, este plăcerea ei. Desigur, şi a noastră, dar nu în aşa de mare măsură şi asta numai pentru faptul că vorbeşte vrute şi nevrute şi noi, nesimţiţii, nu găsim răbdarea necesară măcar 5-10 minute să o ascultăm, percepând totul ca pe o chestie plictisitoare şi neinteresantă. Am vrut mereu să-mi schimb percepţia asupra acestei manifestări de dragoste din partea dânsei şi acest articol poate că asta şi este în primul rând: o schimbare în atitudinea mea faţă de telefonul de duminică seara. Pentru că va veni o vreme când bunica nu va mai putea fi la capătul firului şi voi duce lipsa acestor duminici. Dar, mai important, pentru că este o persoană care nu făcut nimic pentru ea însăşi, totul fiind doar pentru noi, cu mare drag. Şi, nu în ultimul rând, pentru că pe lângă poveştile care nu ar putea face rating în secolul vitezei, bunica mai scapă şi câte o vorbă de duh sau câte o pildă spirituală pe care nu o primesc de altundeva.

Aşa că îi doresc putere să ne sune încă foarte mulţi ani de acum încolo.

2 comments:

Summer said...

>:D<

The Fly said...

Femeie, sa articulezi cuvinte nu stii?! :))

Post a Comment