Friday, 30 January 2009

Superba rivalitate dintre doi campioni


Un val intens de căldură a lovit recent oraşul Melbourne, dar asta nu va afecta cu nimic marele spectacol sportiv de peste numai 2 zile. Primii doi jucători de tenis ai lumii (ai momentului dar şi ai ultimilor ani) îşi vor disputa finala primului turneu de Mare Şlem al anului. Nu urmăresc acest sport foarte des, de regulă mă uit doar la turneele importante, dar în cazul de faţă avem de a face cu un adevărat regal sportiv. Roger Federer şi Rafael Nadal vor învinge căldura şi pe ei înşişi duminică seară (va fi dimineaţă în România la ora meciului - 10.00 pe Eurosport2), disputând un nou ghem dintr-un etern meci, eu personal dorind ca această rivalitate, considerată de specialişti drept cea mai mare din istoria tenisului, să ţină încă mulţi ani de acum încolo.

Vă voi prezenta câteva date statistice care să sprijine titlul acestui articol. Federer a fost numărul 1 în lume până în august anul trecut, timp de 237 săptămâni consecutive (record absolut) până când a fost detronat de Nadal, actualul lider mondial. Elveţianul a cucerit 13 titluri de Mare Şlem, fiind la unul singur de recordul deţinut de Pete Sampras. Cu toate acestea, nu a câştigat niciodată la Roland Garros, acolo unde Nadal l-a bătut de fiecare dată până acum în finalele ultimilor 3 ani (ultima oară răstignindu-l de-a dreptul cu un sec 6-1, 6-3, 6-0). Printre recordurile lui Federer se mai numără şi cele mai multe finale consecutive de Grand Şlem (10), cele mai multe victorii consecutive în meciurile pe iarbă (65) şi pe beton (56).

Spaniolul are până acum în palmares doar 5 titluri de Mare Şlem (eh, e mai tânăr ca Roger lol), 4 dintre ele cucerite după finale jucate cu rivalul său, şi un titlu olimpic, obţinut anul trecut la Beijing. A câştigat de 4 ori la rând Roland Garros-ul, egalând recordul lui Bjorn Borg, şi are chiar şansa să doboare acest record la vară. Mulţi specialişti îl consideră deja cel mai mare jucător pe zgură din istorie, suprafaţă pe care Nadal deţine un record fabulos de 81 de victorii consecutive.

Voi încheia cu esenţialul, anume confruntările directe dintre cei doi. Sunt singurii 2 tenismeni din istorie care şi-au disputat împreună 6 finale de Grand Şlem (Nadal câştigând 4 dintre ele). Desigur, duminică urmează deja a 7-a finală şi mai este timp pentru multe altele. Indiferent cine a fost locul 1 în lume, cuplul Federer-Nadal reprezintă singura pereche de tenismeni care a fost în fruntea ierarhiei mondiale timp de 4 ani la rând. Scorul direct dintre cei doi, în toate meciurile jucate până acum, este clar în favoarea lui Nadal, care conduce cu 12-6. De altfel spaniolul este singurul tenismen care are scor pozitiv în meciurile directe cu Federer. Iar finala jucată de cei doi anul trecut la Wimbledon este considerată de unii drept cel mai frumos meci de tenis disputat vreodată.

Aceste date te ameţesc şi ar mai fi chiar multe de spus. Toate vor păli însă duminică în faţa spectacolului sportiv oferit de aceşti doi mari gentlemani. Da, inutil să mai specific faptul că această rivalitate a fost susţinută mereu de un fair-play ieşit din comun, lucru care o face cu atât mai specială.
Mă aflu deja într-o febrilă aşteptare a primului serviciu.

Thursday, 29 January 2009

Vom găzdui finala Europa League

Astăzi UEFA a decis că Bucureştiul va fi gazda finalei din 2012 a actualei Cupe UEFA, viitoarea Europa League, a doua competiţie continentală a cluburilor de fotbal, după Champions League. Este un eveniment major, unic până acum, şi un semn bun pentru România. Vom avea un stadion nou, ultra-modern, unde vor putea concerta în cele mai bune condiţii si cele mai mari trupe ale lumii. Căci iată, deşi se aflau în tratative pentru un concert în Bucureşti la vară, managementul U2 a renunţat la idee din cauza lipsei infrastructurii corespunzătoare.
Puteţi citi aici un articol mai amplu referitor la decizia luată azi de forul continental.

Wednesday, 28 January 2009

Hai la moşu' cu filme

Avem mari şi bune, cu gust de...popcorn. Am reuşit să acopăr cam toată gama de la Oscaruri, aşa că anul ăsta voi privi ceremonia în deplină cunoştinţă de cauză. Slumdog Millionaire este un film interesant, frumos, dar parcă nu de 10 nominalizări câte a primit. Este povestea unui copil de mahala, care ajunge să concureze la "Vrei să fii miliardar?" şi reuşeşte să câştige potul cel mare prin isteţime dar şi prin noroc. Practic răspunsul la majoritatea întrebărilor se găsea în câte o întâmplare din copilăria sa, care ne este prezentată în paralel cu concursul. Mi-a plăcut mai mult The Reader, foarte mişto ideea filmului, cu o Kate Winslet mult mai bună ca în Revolutionary Road. Dar parcă şi mai fain mi s-a părut The Visitor, un film cu o singură nominalizare anul ăsta (dar una importantă - Richard Jenkins, pentru cel mai bun rol principal masculin). Un profesor văduv, plictisit şi plictisitor, găseşte în vechiul său apartament din New York un cuplu de imigranţi ilegali. Le permite să stea cu el până îşi găsesc altă locuinţă şi astfel descoperă muzica şi prietenia, precum şi o posibilă parteneră de viaţă în mama băiatului. Jenkins joacă rolul new-yorkezului paradoxal dar tipic, adică acela care nu a vizitat nici măcar o dată Statuia Libertăţii şi nici nu a fost la spectacole pe Broadway. Este de la sine înţeles că acest film oferă imagini de neuitat celor care îndrăgesc cel mai mare oraş american. Şi un fapt divers: într-una din scene se vorbeşte româneşte în fundal. Doar e vorba de imigranţi ilegali mrgreen
Părăsim candidaţii la Oscar de anul acesta cu Wanted. Nu vă aşteptaţi la cine ştie ce dramă adâncă, acesta este un film de acţiune cu Morgan Freeman şi Angelina Jolie, care a primit două nominalizări pentru sunet. Din start trebuie să vă relaxaţi şi să vă pregătiţi pentru nişte scene extrem de trase de păr, dar foarte ingenioase şi bine realizate. Avem aici o combinaţie de Matrix cu Shoot'em Up, în care trebuie să iei totul ca atare şi să te bucuri de un film de acţiune pur, bine realizat.
Am reuşit într-un final să văd şi Capote, filmul care acum 3 ani i-a adus lui Philip Seymour Hoffman distincţia Academiei pentru cel mai bun rol principal masculin. Nu este povestea vieţii marelui Truman Capote, cel care a scris Breakfast at Tiffany's, ci doar o parte a ei, mai exact anii în care a scris o altă carte celebră a sa, In Cold Blood. Foarte bun ca film ce reconstituie fapte reale iar Philip este magistral, dar cam atât. Povestea în sine nu mi s-a părut deosebită.
Eh, şi acum să vă spun despre un film care, dacă ar fi fost un pic mai bine jucat, montat, aranjat, ar fi surclasat cu siguranţă toţi milionarii de mahala şi toţi domnii Button. Scenariul este extraordinar, contruit pe prietenia ce se leagă, prin gardul de sârmă ghimpată al unui lagăr nazist, între un băiat german şi unul evreu. Nu vă spun mai multe, decât că finalul este copleşitor şi că filmul se numeşte The Boy in the Striped Pajamas. Vera Farmiga, fascinanta creatură care joacă în filmul pe care tocmai l-am menţionat, poate fi întâlnită, alături de Kate Beckinsale şi de Matt Dillon, şi în Nothing But The Truth, un film politic în care vedem cât de departe poate fi dispus un jurnalist să meargă pentru a-şi proteja sursa.
Trecem la S.F.-uri acum, că parcă îmi era dor de Independence Day şi Armageddon. The Day The Earth Stood Still este un remake al unui film vechi, incomparabil cu cele tocmai menţionate de mine, dar merge pentru pasionaţii genului, într-o seară ploioasă .
Oh voi, căsătoriţi adulterini sau singles care tânjesc la fructul oprit, ia uitaţi-vă rogu-vă la Married Life. Şi vorbim după. Apropo, Pierce Brosnan a mai jucat într-un film cu adulterini, hmmm. Iar la final vă las cu o prestaţie excepţională a lui Josh Brolin, care mă face să cred că aştia s-au grăbit să-l nominalizeze pentru rolul secundar din Milk şi nu mai puteau să-l bage şi la rolul principal, dar eu aici l-aş fi trecut. Ce s-o mai lungesc, Josh îl întruchipează perfect pe proaspătul fost preşedinte american, domnul "dabăl iu", în filmul care se numeşte, nici mai mult nici mai puţin, W. Băi, va zic, e criminal omu'! Şi nu doar rolul său fascinează, ci şi povestea vieţii acestui texan neaoş care a ajuns cel mai puternic om din lume deşi nici dracu' nu i-ar fi prezis asta în tinereţea-i iresponsabilă.
Gata, că v-am ciuruit. Irina Nistor vă urează vizionare plăcută. Şi fuck!...adică la dracu'!

Monday, 26 January 2009

Telefonul de duminică seara

Bunica mea ocupă un rol central în amintirile copilăriei mele. Am crescut la Câmpina până la vărsta de 4 ani şi apoi am petrecut acolo fiecare vacanţă şcolară, fără excepţie. Pentru ea am rămas copilul de odinioară iar asta nu se vede doar în grija exagerată şi în dragostea pe care o arată, ci şi în felul extrem de precis în care îşi aduce aminte tot felul de întâmplări cu Bogdănel protagonist. Îmi relatează cu drag aceste lucruri aproape de fiecare dată când vorbim. Şi tolba mea e plină cu amintiri frumoase legate de bunica. Iar cea mai senzaţională este faptul că dânsa mi-a vorbit despre spiritualitate şi despre Dumnezeu într-o vreme în care regimul nu tolera asta. Dar nu acest aşa-zis act de bravură contează aici, ci simplul fapt în sine. Când alţii copii ascultau poveşti nemuritoare, bunica îmi spunea, la masă, cum a fost răstignit Hristos. Şi multe altele.

Acum bunica ne vede rar, pe mine şi pe sorella. Nu mai ajungem aşa des la Câmpina, iar chestia asta (ce poate fi catalogată chiar ca impardonabilă) are de a face doar cu tendinţa pe care fiecare tânăr o are să se rupă de cuib, deşi acest loc îi rămâne la fel de drag. Ne iubim părinţii şi bunicii, dar nu-i mai vrem mereu lângă noi, nu mai vrem să auzim aceleaşi lucruri la infinit, indiferent cât de adevărate ar fi ele. Nu mai vrem să fim cocoloşiţi şi aşa mai departe.

Bunica trece peste asta şi o face măcar o dată pe săptămână. În fiecare seară de duminică ne sună, este plăcerea ei. Desigur, şi a noastră, dar nu în aşa de mare măsură şi asta numai pentru faptul că vorbeşte vrute şi nevrute şi noi, nesimţiţii, nu găsim răbdarea necesară măcar 5-10 minute să o ascultăm, percepând totul ca pe o chestie plictisitoare şi neinteresantă. Am vrut mereu să-mi schimb percepţia asupra acestei manifestări de dragoste din partea dânsei şi acest articol poate că asta şi este în primul rând: o schimbare în atitudinea mea faţă de telefonul de duminică seara. Pentru că va veni o vreme când bunica nu va mai putea fi la capătul firului şi voi duce lipsa acestor duminici. Dar, mai important, pentru că este o persoană care nu făcut nimic pentru ea însăşi, totul fiind doar pentru noi, cu mare drag. Şi, nu în ultimul rând, pentru că pe lângă poveştile care nu ar putea face rating în secolul vitezei, bunica mai scapă şi câte o vorbă de duh sau câte o pildă spirituală pe care nu o primesc de altundeva.

Aşa că îi doresc putere să ne sune încă foarte mulţi ani de acum încolo.

Quiet In My Town

Acum aproape un an semnalam o trupă din Africa de Sud şi senzaţionalul ei album de debut. Am senzaţia în continuare că lumea încă nu a auzit de Civil Twilight, dar timp este destul. De câteva luni deja băieţii au mai scos o melodie, Quiet In My Town, foarte depresivă ar spune unii, mult prea lungă ar zice alţii. Axaţi-vă doar pe calitatea muzicii, aveţi răbdare până la final (unul oarecum revigorant) şi apoi judecaţi singuri.


Saturday, 24 January 2009

Free Fallin'

Acum vreun an aş fi scris ceva deprimant într-o perioadă ca asta. Dar m-am schimbat. Văd în statisticile blogului cum unii vizitatori intră direct pe articolele cu demoni, cu toate că eu nu am mai abordat acel topic de foarte multă vreme. Părţile bune predomină, începând cu cafeaua de dimineaţă pe care mi-o fac singur în locul celei moca (nu mocca) produsă de automatul de la defunctul birou şi terminând cu felul în care mi se spune noapte bună. Căderea liberă devine doar o planare controlată de care te bucuri pe fundalul unui cântec superb ca acesta care urmează (atenţie la instrumentul acelui nene, pare pregătit de o dublă penetrare).

Thursday, 22 January 2009

Nominalizările Oscar

Tocmai au fost anunţate. Aveţi mai jos filmuleţul sau le puteţi citi aici. Cele mai nominalizate filme sunt The Curious Case of Benjamin Button (13), Slumdog Millionaire (10), Milk (8), Frost/Nixon (5) şi The Reader (5). Pe acesta din urmă îl am şi eu pe ţeavă pentru că am auzit numai lucruri bune despre el. Am văzut şi Doubt, care oferă mai mulţi nominalizaţi pentru rol principal (Meryl Streep) sau secundar (Philip Seymour Hoffman şi Amy Adams). Kate Winslet are o concurenţă foarte serioasă la a 6-a ei nominalizare pentru Oscar (Meryl Streep, Angelina Jolie şi Melissa Leo au roluri foarte tari în filmele pentru care au fost nominalizate) şi tare mi-e că nu ia statueta nici anul ăsta. La băieţi recunosc că sunt suporterul lui Mickey Rourke care şi-a făcut o întoarcere magistrală în The Wrestler. Dar şi Frank Langella este excelent în rolul lui Nixon. Mă bucur pentru Penelope Cruz, al cărei personaj isteric din Vicky Cristina Barcelona îi aduce iată o nominalizare pentru cel mai bun rol secundar feminin. Dar nu ştiu dacă o prefer pe ea aici în locul Marisei Tomei din The Wrestler.
Gata cu vorbăraia şi dacă mai duceţi şi alte recomandări în afara avalanşei competitorilor pentru statui, luaţi aşa: What Just Happened (vai de mine, ce distribuţie: De Niro, Bruce Willis, Stanley Tucci, John Turturro, Sean Penn şi fosta lui, Robin Wright) şi Man in the Chair (ambele filme despre...filme).


Şeful lucrează la un vis

Chiar aşa, deloc nu pierde vremea. Peste 5 zile apare oficial pe piaţă al 24-lea album Bruce Springsteen (şi al 16-lea de studio). Eu nu am reuşit să ascult nici 20% din discografia maestrului, însă asta nu înseamnă că nu îl îndrăgesc foarte mult. Momentan sunt deja la a doua ascultare a noului său album, intitulat Working On A Dream. Nu voi veni cu nicio consideraţie la adresa acestui material, în primul rând pentru că îmi este încă foarte proaspăt (la naiba, nici nu a apărut în magazine!) şi în al doilea rând, neavând aprofundată discografia lui The Boss, îmi este greu să fac o paralelă între acest disc şi precedentele. Am ţinut pur şi simplu să semnalez noul album lansat de acest neobosit artist.
La final nu vă las cu o piesa de pe Working On A Dream, ci vă ofer un moment deosebit petrecut acum câteva zile la petrecerea lui Obama. The Boss cântă The Rising, doar cu o chitară acustică şi acompaniat de un cor imens de voci. Nu priviţi foarte critic - era un frig criminal şi în astfel de condiţii este aproape imposibil să prestezi la o chitară, credeţi-mă pe cuvânt.

p.s. Sper că, în zilele astea când arunc mai multe undiţe în apă, mai este un şef care lucrează la un vis. Vom vedea cum va ieşi.


Tuesday, 20 January 2009

Cinderella Man

Dacă doriţi să vedeţi un film foarte bun, nominalizat la 3 premii Oscar, un Russell Crowe fermecător ca de obicei şi mai slab decât îl ştiţi, povestea adevărată a unui campion mondial la box renăscut prin determinare şi cum poate fi viaţa în timpul unei crize economice şi după ea, atunci nu rataţi Cinderella Man.

Monday, 19 January 2009

Get On Your Boots!

Doamnelor şi domnilor, luaţi-vă încălţările fantastice şi onoraţi-mi invitaţia pe care cu mândrie v-o fac de a asculta noua melodie U2, lansată astăzi. Eu sunt cam la a 5-a ascultare momentan şi recunosc că nu sunt picat în extaz, dar nici dezamăgit. Acest prim single de pe noul album anunţă un nou U2 şi încă unul foarte rock. The Edge pare a fi pus pe fapte mari. Iar fanii pretenţioşi care mereu vor ceva nou de la trupa asta ar trebui să fie mulţumiţi de aparenţele noului album. Probabil va fi melodia care va deschide concertele din cadrul turneului mondial ce va urma.
Aştept păreri obiective despre această melodie pentru că ale mele oricum nu pot fi niciodată.



Sunday, 18 January 2009

Kate are globuri

Aşa cum Ana are mere. Dar globurile lui Kate sunt de aur şi le-a luat acum o săptămână, dar cum nu am avut răgazul necesar să poposesc asupra acestui subiect, o fac abia acum. Aşadar, după cele două globuri de aur obţinute pentru rolurile din Revolutionary Road şi The Reader, Kate Winslet se anunţă principala candidată şi la Oscar, distincţie unde a mai fost nominalizată până acum de 5 ori, de fiecare dată fără succes. 
Puteţi vedea aici câştigătorii de la Golden Globes, multe din filmele laureate fiind deja pomenite de mine pe blog. Vineri vom cunoaşte nominalizările la Oscar şi vom discuta despre ele. Până atunci vă ofer câteva recomandări, pe scurt:

Frost/Nixon (caz real referitor la singurul preşedinte demisionar din istoria SUA)
Pride and Glory (vă spusesem deja de ăsta, între timp l-am văzut şi e bun)
Swing Vote (un film unde eu am citit mult printre rânduri şi de aia consider că este subestimat. Iar puştoaica Madeline Carroll joacă senzaţional)
The Lucky Ones (un nou film despre soldaţii care se întorc acasă din Irak şi descoperă că nu mai au o viaţă, dar măcar pot lega prietenii între ei)
Beyond Borders (nu aşa recent, e din 2003, dar foarte foarte tare acest film - Angelina şi Clive Owen sunt buni de tot)

p.s. Ce porcărie, dacă nu am buletin de Bucureşti nu pot închiria filme. Oricum o dai, tot pirateria e mai comodă...



Thursday, 15 January 2009

Miracolul din New York


În urmă cu aproximativ o oră şi jumătate, un avion Airbus care tocmai decolase de pe aeroportul La Guardia din New York având destinaţia Charlotte s-a prăbuşit în apele fluviului Hudson. Motivul accidentului este unul extrem de stupid - se pare că nişte păsări au fost absorbite de motoare (nu e prima oară când se întâmplă şi îmi e imposibil să înţeleg de ce elicele alea nu sunt protejate cu un grilaj!). Dar se pare că de data universul a avut milă de oraşul ăsta în care mulţi fac un atac de panică numai când aud cuvântul "avion". În mod absolut halucinant, toţi cei 150 de pasageri şi cei 5 membri ai echipajului au scăpat cu viaţă. Mai mult decât atât, nimeni nu este rănit grav, existând doar câteva cazuri de hipotermie survenite în urma evacuării în apele îngheţate ale fluviului Hudson.

Este un adevărat miracol, începând cu aterizarea măiastră făcută de pilot (Hudson-ul era singura soluţie viabilă pentru o aterizare forţată şi exista chiar şi aşa pericolul ca avionul să se rupă la impactul cu apa). O altă minune este şi modul cum oamenii au evacuat avionul, fără să se panicheze, lucru care ar fi produs cu siguranţă victime. Aşa că mă bucur pentru acei oameni şi pentru acest oraş. Este dificil de explicat ce simt atunci când vine vorba de New York. Sunt legat de acest loc într-un mod aproape indescriptibil  - e ca în dragoste, nu poţi explica de ce iubeşti o persoană. Există undeva acolo o chimie perfectă şi bizar un sentiment de apartenenţă. Chiar de-ar mai pica 1000 de avioane peste oraş, eu tot mă voi urca în primul disponibil pentru a mă întoarce acolo.

Ipocrizie corporatistă

11 decembrie 2008. Un partener PwC (sau "expert", domnule, aşa cum este el numit), declară în cadrul unui articol:

„Factorul uman este foarte important şi n-ar fi bine să fie primul sacrificat în acest context care obligă firmele să-şi optimizeze costurile. În loc să dea afară personal, ar fi mai indicat ca şefii companiilor să le explice reprezentanţilor salariaţilor că trebuie să pună toţi umărul la supravieţuirea firmei. Să taie din costurile inutile, cum sunt, de exemplu, abonamentele pentru angajaţi la sălile de sport".

'Ai nu mă înnebuni c-ameţesc! Ia să vedem, aşa e cum zici tu?
O lună mai târziu compania în cauză lansează un prim val de concedieri. Nu, nici vorbă de o concediere colectivă care ar fi presupus ţânşpe salarii compensatorii. Ei este şmecheri şi are talent. Au ochit câţiva oameni indezirabili (ba că nu lingeau dosuri, ba că spuneau pas unor activităţi sectanto-comuniste, ba că aveau gura prea mare etc.) şi le-au spus că, ţinând cont de evaluările din ultimul an, locul lor nu mai e în companie. Mie cel puţin aşa mi-a zis ăla de m-a dat afară. Hai mă, să mori tu? Şi mai făcea şi conversaţie cu mine când i-am pătruns în birou, murea de curiozitate şi nimic mai mult să afle cum am petrecut în concediu.
Băieţii ăştia sunt experţi, într-adevăr, n-am ce spune. Experţi în a îngurgita rahat, fi-le-ar abonamentele de râs să le fie.

Wednesday, 14 January 2009

This Is Not Goodbye

În aceste ultime 2 zile am fost copleşit de mesajele unor oameni care îmi vor lipsi ca şi colegi dar pentru că ştiu că îmi vor rămâne prieteni reuşesc să trec peste orice părere de rău. Aşa că acum le ofer un mesaj muzical şi îi rog să-l urmărească de acasă, pentru că deh, corporaţia nu permite vizionări youtube.
Pentru Costin Cangurul, Domniţa Alina, Cilioara, Steluţa, Luminiţa şi pentru cei care nu se văd în imagine, Rodi, Cris, Irina şi Irinelu, Anca, Simona şi Cătălin.
This is Kite.


Tuesday, 13 January 2009

Reconsideraţi pulimea

Aflu deloc surprins că plecarea mea din multinaţionala unde am lucrat mai bine de 3 ani a produs ceva regrete, atât afective cât şi tehnice, dacă pot spune aşa. Cei care nu-mi vor simţi lipsa ca persoană o fac deja ca şi angajat, pentru că, bun sau prost cum eram, făceam o treabă care acum a rămas în aer şi care regulează direcţia celor rămaşi pe acolo. Oamenii au intrat în fibrilaţii şi dacă nu ştiau următorul banc îl află acum:

De ce nu-şi iau managerii niciodată vacanţă?
Pentru că s-ar vedea că firma merge la fel de bine şi fără ei.

Cum s-ar spune: nu e poantă, da' e bună. De multe ori lipsa unui angajat de la baza piramidei (cum ar fi, să spunem aşa la întâmplare, un pulea care linge facturi) se simte mult mai acut decât lipsa unui director. Ăştia de regulă sunt eleganţi doar din punct de vedere vestimentar şi au impresia că haina face omul. Mă, nu prea.
Mai vorbim dar nu acum, am CV-uri de făcut şi oferte la care trebuie să răspund.

Monday, 12 January 2009

E timpul lui Zorba

După o vacanţă lungă, când te întorci la muncă şi descoperi că ea se prelungeşte fără voia ta, e timpul să te gândeşti că aveai nevoie de asta, că tot răul va fi spre bine, e timpul să accepţi că în orice întâmplare nefericită există şi o parte bună. E cazul să tragi aer în piept, să dansezi apoi să o iei de la capăt, căci viaţa e frumoasă şi plină de posibilităţi.
E timpul lui Zorba.

Sunday, 11 January 2009

Ridicolul forţos

Am semnalat imediat apariţia lui Mircea Badea în blogosferă, iar de atunci şi până acum, după ce l-am studiat atent şi pe blog şi la tv, am ajuns la concluzia definitivă că nu merită urmărit decât de frustraţii care defulează la adresa acestei tărişoare, precum o face el.
Badea este ridicol. A fost de la început, de la acel şpagat făcut pe două scaune la tv, pentru a-şi atrage de partea sa admiratorii lui Van Damme. Şi de atunci continuă să se adâncească în penibil. Porneşte războaie inutile cu oameni ce-i sunt superiori, atât ca inteligenţă cât şi prin eleganţa cu care (nu) îi răspund. Nu suportă nicio critică, absolut toţi cei care îl critică sunt cretini (sau "pulifrici") şi acuză alte persoane de exact acelaşi lucru (citiţi-i declaraţia la adresa Mihaelei Rădulescu).
Badea cade profund în derizoriu când ne arată în direct cum ar arunca el cu pantofii în Băsescu, precum acel ziarist irakian care l-a ţintit pe Bush. Ştiu şi elevii de şcoală generală că la un 1 la 1 cu şeful ţării Mirciulică s-ar face mic pitic şi nici măcar verbal nu i-ar putea face faţă. Aşa că nu-i rămâne decât să se dea cocoş în cadrul monologului său unde nimeni nu-i poate da replica.
Badea este ori prost (şi-şi şterge toate articolele de pe blog din greşeală) ori prost (şi este nevoit să le şteargă intenţionat pentru că gagica-i, a cărei poză fusese postată de peştele Mirciulică doritor de rating mare făcut de labagii, i-a făcut un mare scandal). Şi ar fi foarte ruşinos să admită asta, nu?
Badea este grandoman şi ascunde asta în spatele acelui "eu, cetăţeanul", adică ciumpalacul simplu din Sălăjan. Altfel nu se explică obsesia pentru audienţele pe care le citeşte pe post (numai când sunt mai mari ca ale concurenţei) sau pentru statisticile de pe blog, acolo unde se tot compară cu Zoso, ignorând un amănunt esenţial: notorietatea. Badea ar avea super trafic şi dacă ar posta ceva de genul "Eu sunt Mircea şi am mere." Doi la mână, şi dacă ar fi mai bun decât concurenţa sa, în mod obiectiv şi bine dovedit, ar fi super jenibilos să se laude permanent cu asta. Vorba lui Huidu, prostu' până nu-i fudul...
Badea este Chuck Norris-ul României. Putem pune Badea în loc de Norris în celebrele bancuri şi toate ar avea sens. Iată:

De ce în calendarul lui Mircea Badea se trece direct de la 31 martie la 2 aprilie?
Nimeni nu îl păcăleşte pe Mircea Badea!


Mircea Badea nu va face niciodată infarct. Inima nu e atât de tâmpită să-l atace.

Cand Mircea Badea taie ceapă, nu plânge el, ci ceapa.

Nu există lesbiene. Doar femei care nu l-au cunoscut încă pe Mircea Badea.

Mircea Badea nu poate să iubească, el poate doar să nu ucidă.

Mircea Badea a reuşit să numere până la infinit. De două ori.

Mircea Badea nu doarme. El aşteaptă.

Mircea Badea s-a născut într-o cabană construită de el.

Mircea Badea a înghiţit odată un borcan de somnifere. L-au făcut să clipească.

Când Mircea Badea face flotări, nu se ridică pe el, ci împinge Pământul în jos.

Mircea Badea e cunoscut pentru modestia lui, dar recunoaşte că este a 8-a minune a lumii.

Tu trăieşti pentru că te-a lasat Mircea Badea în viaţă.

V-aţi făcut o idee, nu? Da, Badea se dă şmecher şi bătăuş. Sau aproape bătăuş, după cum bine remarca cineva. Ca să ne convingă a realizat o demonstraţie filmată, la sală. După ce o urmăriţi (dacă aveţi răbdare, deşi ţine doar vreo 2 minute) luaţi aminte de faptul că domnul Badea are 35 de ani (nu 15... sau, în fine, nu mai ştiu la ce vârstă ne plăceau filmele cu karate).
Domnule nandrolon, eşti doar un adolescent bolnav de nervi şi m-am plictisit să-ţi urmăresc inepţiile doar pentru a mai da accidental şi peste un adevăr bine spus. Hai, ţin'te bine de sacul ăla şi dă-i cu sete. Cu el vei rămâne după ce se vor stinge camerele video sub care te descarci.


Saturday, 10 January 2009

Reclamă şi chip cioplit

Tocmai vin dintr-un lăcaş, teoretic numit biserică, unde am văzut nişte chestii incredibile. Deşi în domeniul ăsta totul s-ar baza pe credinţă, nu? Păi cum să vă spun, la intrare tronează o inscripţie în marmură, PLINĂ de greşeli gramaticale, în care sunt preaslăviţi "ostenitorii companiei ¤¤¤¤¤¤¤", care a ajutat la ridicarea lăcaşului. Doamne Dumnezeule! Grotescul şi blasfemia ating cote paroxistice înăuntrul bisericii, acolo unde, printre picturile cu sfinţi, se află şi unul din sponsori, persoană fizică sau juridică dar cu siguranţă muritoare! Cum este posibil aşa ceva? Am decăzut atât de mult încât facem icoane cu oamenii cărora simţim datoria să le pupăm curul? Ortodocşi nenorociţi ce suntem, bine zicea Rebengiuc în Balanţa: "Bă, enoriaşilor! Futu-vă paştele şi evanghelia mamelor şi taţilor voştri!"
Iar dascălul îi făcea backing vocals părintelui, în timp ce vorbea la mobil...

Friday, 9 January 2009

Love, Reign o'er Me

Am dat şi eu abia acum gaură la macaroană şi am descoperit că pot închiria dvd-uri cu filme cu doar 5 lei bucata, astfel că de câteva zile mă aflu în plin maraton cinefil cu părinţii mei. Nu contează că văzusem deja toate aceste filme, mă bucur doar că intuiesc ce gusturi au ei şi astfel le-am insuflat microbul.
Ieri a fost seară Adam Sandler. Mi-am schimbat de ceva vreme părerea despre acest actor, pe care nu-l puteam suferi la început. Am văzut întâi Reign Over Me, apoi Click (Kate Beckinsale e superbă), două filme şi două roluri total diferite, dar care spun ceva despre potenţialul acestui actor. Ca de obicei, mă entuziasmez când muzica şi filmul se intersectează la modul grandios. Dacă pe coloana sonoră a lui Click am reauzit cu mare plăcere piesa Linger de la The Cranberries (Dolores O'Riordan chiar apare în film) şi UltraViolet a lui U2, ei bine, în cazul filmului Reign Over Me lucrurile sunt mai complexe din acest punct de vedere. Şi tare mă mir că n-am remarcat asta atunci când am văzut filmul pentru prima dată. Titlul provine de la melodia Love, Reign o'er Me, a celor de la The Who, făcută cover de Pearl Jam. Putem asculta de vreo 3 ori melodia în timpul filmului, inclusiv pe genericul de final - este pur şi simplu senzaţională (atât originalul cât şi cover-ul).
Versurile sunt extrem de potrivite pentru povestea filmului lansat la aproape un sfert de secol după piesă. Wiki ne spune:

"The song concerns the main character of Quadrophenia (The Who's 6th studio album), Jimmy, having a personal crisis and stealing a boat to go off to a small island. With nothing left to live for, he finds a spiritual redemption in pouring rain. As Townshend described the song:
It refers to Meher Baba's one time comment that rain was a blessing from God; that thunder was God's Voice. It's another plea to drown, only this time in the rain. Jimmy goes through a suicide crisis. He surrenders to the inevitable, and you know, you know, when it's over and he goes back to town he'll be going through the same shit, being in the same terrible family situation and so on, but he's moved up a level. He's weak still, but there's a strength in that weakness. He's in danger of maturing".
Şi tot de aici aflăm că însuşi Adam Sandler l-a abordat pe vocalul Eddie Vedder, după un concert Pearl Jam susţinut la Los Angeles în 2006, pentru a face cover acestei piese. Apropo, rămâneţi în California, holiuzilor, că dacă mai trageţi multe filme la New York (cum sunt şi astea două pe care le-am pomenit azi) mă îmbolnăvesc!
Acesta a fost un strigăt de plăcere mascat în frustrare. Iar acum vă las cu un adevărat regal sonic.

Wednesday, 7 January 2009

L'Italiano vero

Un motto al acestui articol ar putea suna cam aşa (parafrazând refrenul melodiei pe care o veţi găsi la final): Certi paesi regalano un emozione per sempre.
Este posibil să vă fi lăsat impresia că America este singurul tărâm care mă fascinează. Nici vorbă. Îmi este foarte dragă o ţară mult mai apropiată nouă, Italia. Ma che bella! O naţiune occidentală organizată dar în acelaşi timp ameţită şi gălăgioasă ca orice popor latin. Italia e sexy. Înglobează egoist multe dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei sau chiar ale lumii - Roma, Veneţia, Napoli, Florenţa, Milano sunt locuri unde te întorci la nesfârşit cu aceeaşi plăcere. Ele au un farmec aparte, inconfundabil, care se regăseşte şi în oraşele mai mici, îmbibate de o melodicitate care are echivalent şi în limba italiană (atât de plăcută pe lângă fornăiala francezilor şi constiparea germanilor) şi în muzica acestei ţări, absolut superbă şi (cred eu) tare subestimată. De la marii tenori la muzica pop, de la chitariştii ambulanţi la marile festivaluri, muzica italiană este cea mai plăcută din lume. Da, aceştia sunt termenii cei mai adecvaţi: plăcută, frumoasă, melodioasă. Am crescut ascultând (printre altele) Ricchi e Poveri, Albano şi Romina, Toto Cutugno şi Adriano Celentano, i-am descoperit apoi pe Zucchero, Eros, Laura Pausini şi pe Andrea Bocelli. Am asistat la prietenia dintre U2 şi marele Pavarotti, am ascultat fascinat coloanele sonore ale lui Ennio Morricone. Şi ar trebui să-mi dezvolt şi o latură muzicală mai cultă şi să le ofer o şansă lui Verdi, Vivaldi sau Puccini. În 2000 mi-am luat o casetă cu Zucchero de lângă Roma, pe care am ascultat-o prima dată în autocar, ajungând astfel să asociez superba capitala italiană cu sunetul genial al chitarei dintr-un cântec.
Dar de filme ce spuneţi? Unul din cele mai frumoase din istorie este "La vita e bella" al lui Roberto Benigni. Zeffirelli a realizat "Jesus of Nazareth" în 1977 atât de bine încât aproape confundam Noul Testament cu această mini-serie, iar pe Iisus cu actorul principal. De Coppola ce să mai spun, sau de titanii De Niro şi Pacino, toţi cu nume şi origini italiene, cei doi actori fiind născuţi chiar la New York, bastardi fortunati! Aţi văzut prezentatoarele tv din Italia? Mamma mia, che donne! Cele mai frumoase. Iar bărbaţii italieni ştiu să fie macho fără a fi cocalari.
Ce să vă mai spun? De bucătăria italiană ar fi banal, adică ştie toată lumea. De fotbal la fel. Apropo, Juventus este echipa mea preferată. Şi mă oftic că nu m-am dus la niciun meci, deşi unchi'miu a locuit lângă Torino vreo 13 ani. Maşini? Oh da. Fiat, Ferrari, Lamborghini, Alfa Romeo, Maserati, Lancia şi Alfa Romeo sunt firme italiene. Espresso? Che gusto! Cel mai bun din lume, de la mama lor, espresso-ul la degetar de aici nu se poate uita. Am băut unul la Milano, acum câţiva ani, practic exact acolo de unde provine acest tip de cafea, de la începutul sec.XX.
N-ai cum să nu iubeşti Italia şi să nu-ţi lipsească mereu, precum aroma espresso-ului milanez. Merda, aici s-a născut Renaşterea, iar Roma a fost vreme de secole centrul civilizaţiei occidentale. Şi a rămas punctul central al întregii lumi creştine. Credo di essere stato in una vita passata un italiano con una chitarra emigrato a New York.


Tuesday, 6 January 2009

A Red Guitar On Fire


Cam aşa ar arăta cadoul perfect pentru ziua mea. Un Fender Telecoustic™ Deluxe, electro-acustic, cutie subţire şi decupată, tuner încorporat. Culoarea poate varia (a doua opţiune este negru), până una alta m-am oprit la acest roşu aprins - cum spunea U2: with a red guitar, on fire, dizaaaaaaaaaaaaiiiăăăăărrrr! Ştiu deja şi cum o voi boteza, dar nu vă spun deocamdată.

p.s. Acest articol nu e un apropo, relaxaţi-vă!

Monday, 5 January 2009

Spune-mi cum dansezi

Ca să-ţi spun cum te %&#¤. Se zice că femeile îşi pot da seama cât de bun este un bărbat în pat după modul cum dansează. Afirmaţia asta mă dezavantajează total, eu nedansând de fel.
Snippetul din melodia de mai jos (vă prindeţi voi care) poate fi întâlnit şi la concertele Kumm în cadrul piesei Dictionary, ocazie cu care te poţi prinde cam cum face sex marea majoritate a fanilor trupei.

Saturday, 3 January 2009

The Wrestler

Un film şi o melodie având acelaşi titlu, ambele descoperite ieri, m-au făcut să revin la tema cinefilă mult mai curând decât credeam. The Wrestler mi-a atras atenţia prin review-urile foarte bune şi prin cele 3 nominalizări la Globurile de Aur (una dintre ele fiind pentru cel mai bun cântec, The Wrestler) dar am fost sceptic datorită faptului că wrestlingul este cel mai idiot sport din lume (asta dacă poate fi considerat sport). Însă am fost foarte inspirat să văd acest film excelent, cu un Mickey Rourke pe cât de hidos pe atât de bun ca actor şi (ştiu din surse sigure) încă deosebit de fascinant pentru femei. Domnilor, nici noi nu suntem neglijaţi: Marisa Tomei este cât se poate de sexy chiar şi la cei 44 de ani pe care (nici nu zici că) îi are. 
Filmul ne prezintă povestea tristă a unui showman (să nu-i spunem luptător - wrestling-ul mimează lupta în cea mai mare parte) care, dispreţuit de fiica sa, îndrăgostit de o femeie ce nu putea fi numai a lui şi lovit de un infarct care-l scoate din circuit, realizează că nu poate fi el însuşi decât în ring. Pe genericul de final (apropo, sfârşitul filmului este foarte frumos realizat) am recunoscut vocea inconfundabilă a lui The Boss, pentru ca după rapide săpături pe net să descopăr că melodia se va afla pe noul său album care va fi lansat foarte curând. Dar despre asta vom vorbi la vremea respectivă. Acum vă las cu câteva lucruri inedite despre The Wrestler, filmul şi piesa deopotrivă, luate de pe site-ul springsteenlyrics.com:

"Intro

Music and lyrics by Bruce Springsteen, THE WRESTLER is the theme song for the upcoming motion picture of the same name. It plays in an acoustic arrangement over the film's closing credits. The song also gets significant play over the film's promotional trailer.

THE WRESTLER will be included as a bonus track on Springsteen's upcoming album Working On A Dream.

The Film

The Wrestler is directed by Darren Aronofsky and starring Mickey Rourke. Production began in January 2008 and the film debuted on 05 Sep 2008 at the 65th Venice Film Festival. It also screened on 07 Sep 2008 at the Toronto Film Festival and on 12 Oct 2008 at the closing night of the New York Film Festival. Fox Searchlight acquired rights to distribute the film in the U.S. The Wrestler was released in the U.S. in a limited capacity on 17 Dec 2008, and will be released nationwide on 16 Jan 2009.

The film won the Golden Lion Award for Best Film at its premiere at the Venice Film Festival. On 11 Dec 2008, it was nominated for three Golden Globes: Best Actor in a Motion Picture Drama for Rourke, Best Supporting Actress in a Motion Picture Drama for Marisa Tomei, and Best Original Song for THE WRESTLER.

Springsteen and Rourke

Bruce Springsteen and Mickey Rourke met at the Stone Pony back in the eighties. They became motorcycle cruising buddies in 1989 and 1990 when Springsteen was living in Los Angeles, CA. Rourke owned a short-lived club in Los Angeles called Rubber Club, and Springsteen is known to have made two onstage appearances in that club; on 10 Mar 1989, he joined local band The Mighty Hornets for one song (CC RIDER) and, on 25 Apr 1989, he joined an unidentified local band onstage for one song - (STAND BY ME).

According to film director Darren Aronofsky, Springsteen is a huge fan of Rourke's. He's seen every movie of his and he was hoping for him to get back on track making movies. He was following him and he wanted to know about his projects. Bruce heard about the movie so he called Mickey and asked him how he was doing. Mickey gave him the script; Bruce read it and said he loved it, nothing more.

Awards and nominations

On 11 Dec 2008, THE WRESTLER was nominated for a Golden Globe award for "Best Original Song - Motion Picture". The 66th Golden Globe Awards ceremony will be held at the Beverly Hilton Hotel in Beverly Hills, CA, on 11 Jan 2009 and will be telecast on NBC.

Composition

Springsteen wrote THE WRESTLER in Europe during the Magic Tour, sometime between late May and early July 2008. In July, he called Rourke and Aronofsky complimenting them on the movie and adding that he wrote a song for the film's character. The song came while the movie was at the end of its editing phase. This late addition caused the movie's screening debut to take place at the end of the Venice Film Festival.

The Song

On THE WRESTLER, Springsteen handles guitar, piano, and vocals. Director Darren Aronofsky described it as "a wonderful acoustic piece; makes me choke up every time I hear it. [Springsteen] really captured the spirit of the film and Mickey [Rourke]'s character in the piece.""


Vicky, Cristina, Barcelona, Will, Brad, Clint, Leo şi alţii

Prieteni, revin cu o serie belea (pardon, beton am vrut să spun!) de filme pentru că am vizionat unele tare faine în vacanţa asta (care va mai dura încă o săptămână pentru mine). Avem pelicule nominalizate la Golden Globes (iată lista completă aici), deci atenţie.
O să încep cu Gran Torino, film în care l-am revăzut pe maestrul Clint Eastwood, care este şi regizor, nici că se putea altfel. Singurul minus pe care l-aş găsi ar fi mormăielile şi scrâşnetele din dinţi care l-au făcut celebru pe Eastwood în tinereţe dar care acum sunt accentuate prea mult şi par cam penibile. Burn After Reading este o comedie/dramă despre nimic, foarte seacă şi teribil de amuzantă pentru cei care gustă acest gen. Brad Pitt joacă un rol de idiot, George Clooney este paranoic iar John Malkovich isteric. Pentru a completa o distribuţie încântătoare, lor li se adaugă Frances McDormand şi Tilda Swinton (de data aceasta într-un rol deloc blajin aşa cum ne obişnuise). Rămânem cu Pitt şi mergem mai departe la The Curious Case of Benjamin Button, unde el reface cuplul din Babel cu superba Cate Blanchett. Ideea filmului nu e nouă (cu siguranţă aţi întâlnit-o de multe ori în fun emails) dar este excelent transpusă pe ecran: un om se naşte bătrân şi întinereşte pe parcursul vieţii, ajungând să moară abia atunci când devine bebe. 
Şi apropo de cupluri refăcute. Am pomenit recent de Revolutionary Road, film unde Leonardo Di Caprio şi Kate Winslet joacă din nou împreună după Titanic. Ei bine, nu-l rataţi. Leo e dat naibii, depăşindu-şi de mult statutul de actor cu 99% public feminin. Dovadă rolurile total diferite pe care le face în ultimele sale filme, acesta de care vorbesc acum şi Body of Lies, unde este un agent CIA implicat în lupta antitero din Orientul Mijlociu. Aici mi-a adus aminte de rolul făcut în The Departed, film laureat Oscar.
Aseară am văzut Vicky Cristina Barcelona, un film numit după două americance şi unul din cele mai frumoase oraşe din lume, acolo unde ele aleg să-şi petreacă o vară şi-l întâlnesc pe boemul latino lover jucat de Javier Bardem (distins cu Oscar anul trecut pentru rolul din No Country for Old Men). O Penelope Cruz isterică dar deosebit de senzuală şi o Scarlett Johansson aşa cum o ştim de la Lost in Translation fac acest film deosebit de plăcut, amuzant şi romantic. Iar dacă ai fost în Barcelona şi iubeşti acest oraş vei regăsi garantat locuri unde ai păşit şi tu (eu unul am făcut-o). Concluzia ar fi că deseori nu ştim ce vrem, ştim doar ce nu vrem.
Scarlett joacă şi în Match Point, de data aceasta un rol mai erotic ca de obicei care ar trebui să ne înveţe pe noi, bărbaţii, că e bine uneori să rezistăm impulsurilor de moment de a ne scoate scula din pantaloni pentru a nu provoca "a shit storm of consequences" (expresia e din Burn After Reading, but I love it).  Şi dacă tot am ales să închei cu filme nu chiar atât de recente, trebuie să vă spun şi de Hitch şi să mă declar fan Will Smith, un actor cu un portofoliu nu foarte bogat de filme, dar a căror calitate a crescut în timp în paralel cu dezvoltarea calităţilor actoriceşti ale lui Will, care a lăsat în urmă rap-ul din Gettin' Jiggy Wit It şi seria filmelor Bad Boys.
Gata, v-am dat de lucru, mai vorbim peste vreo 2 săptămâni când se anunţă şi nominalizaţii la Oscar.

Friday, 2 January 2009

O caterincă belea

Fosta mea mare iubire nu putea suporta 3 cuvinte: "muci", "coaie" şi "băşină". Mmmbine, faptul că "pulă" nu o deranja, ba chiar era deseori cu el în gură (cuvântul adică, da?), e un simplu fapt divers irelevant pentru discuţia de azi. Care se referă la cuvintele pe care eu nu le suport şi le voi menţiona pe cele din top: "caterincă", "băşcălie" şi "belea".

Ok, ce-s astea?! Numa' că le-am tastat şi deja mă oripilez ca Jim Carrey în Ace Ventura când venea vorba de lilieci. Sunt cele mai manelistice cuvinte posibile. Specific că la "belea" mă refer atunci când e folosit în sensul de cool, tare, mişto, nu la sensul său pur de năpastă sau necaz, care nu mă deranjează deloc. Iar caterincă...de unde până unde? Nu înţeleg de ce s-a ajuns la folosirea acestui cuvânt în sensul de băşcălie (ptiu!), distracţie sau care dracu' o mai fi. Iată ce înseamnă de fapt acest cuvânt:

CATERÍNCĂ,
caterinci, s.f. Flaşnetă. – Din ucr. katerynka.


CATERÍNCĂ s. v. flaşnetă.

cateríncă s. f., g.-d. art. cateríncii; pl. caterínci

CATERÍN//CĂ ~ci f. înv. Orgă portativă acţionată de o manivelă şi folosită de muzicanţi ambulanţi; flaşnetă. /katerynka

cateríncă (caterínci), s.f. – Flaşnetă. – Var. cat(i)rincă, catarincă. De la un cîntec german care începea cu cuvintele „Charmante Catherine”, cîntat la flaşnete (Tiktin; DAR); cf. rut. katerinka, rus. šarmanka. Se consideră că rom. provine din rut., însă ar putea fi şi formaţie rom., cu suf. -.

Deci maneliştilor care sunteţi manelişti şi care folosiţi cuvântul ăsta, lăsaţi-o mai moale. Şi fiţi siguri că nu voi înceta niciodată să fac băşcălie şi caterincă de prostul gust existent în atâtea forme în ţărişoara asta.

Thursday, 1 January 2009

Răscruci

Cel mai rece Revelion din ultimii 10 ani a fost cel mai cald pentru mine. Cred că din anii '80 nu mai trecusem în noul an alături de ai mei. Acest Revelion liniştit (şi confirmat), de care vă vorbeam în decembrie, m-a găsit refuzând două oferte de a petrece, care nu mă încântau în mod deosebit, şi astfel am făcut şi eu cam ce-a făcut cea mai mare parte a orizontului meu de cunoştinţe virtuale sau reale: am rămas acasă. Astfel am remarcat că:
  • Un Revelion în liniştea căminului (sau în jurul focului, aşa cum spune tata) nu este cu nimic mai prejos decât un party cu prietenii, fie el şi reuşit. Ba chiar te trezeşti fără acea mini-depresie de sfârşit de sărbători şi început de an, când artificiile şi şampania s-au terminat.
  • Nu am scăpat de manele şi de manelari şi nici nu o vom face prea curând. Toată noaptea am fost asasinaţi de un vecin cu bairamul lui de căcat şi de duduielile cu iz oriental care zgâlţâiau blocul. Ca un roacăr de calitate ce este, tata a ripostat cu un AC/DC în forţă, această piesă fiind power-play. Mai mult decât atât, pe vreo 4 canale tv am văzut manele din plin în programul de Revelion. Noi suntem cocalari iar ei ne dau ce se cere. E simplu. Iar unde nu erau manele, era Marceeeellllll Paveeeeellll, care jongla aşa de bine între emisiunile live că deja putea fi socotit noul Houdini.
  • Artişti cum ar fi Enrique, Jennifer Rush, Kaoma, Corona, Fun Factory, Nana sau Bonnie Tyler au două lucruri în comun: sunt atât de expiraţi încât dacă îi consumi poţi face o toxiinfecţie muzicală şi toţi cântă de Revelion în ţara dinozaurilor resuscitaţi, anume România.
  • La miezul nopţii a fost mai anemic ca în alţi ani. Şi arsenalul şi personalul, ca să spun aşa. Iar pe la 1.30 - 2.00 vedeam deja lume care se întorcea acasă. Poate că uşor-uşor renunţăm şi noi la a mai considera Revelionul petrecerea anului şi ne aliniem la stilul occidental. Ei bubuie şampania la miezul nopţii apoi, de regulă, se culcă, ştiind că adevăratele petreceri se pot întâmpla oricând pe parcursul unui an.
  • Nu am scăpat de mesajele şablon trimise la toată lista, dar anul ăsta au fost mult mai puţine iar cei dragi chiar au ştiut să le personalizeze frumos.
  • Prietenii mei din America nu m-au uitat, Suzi spunându-mi aşa:
    "Acest colt de lume ti-a primit urarile de sarbatori si chiar daca nu a avut timp sa-ti raspunda s-a gandit la tine si a urmarit tot ce ai scris.
    Noi ne-am refugiat intr-o casuta din varful unui deal din West Virginia unde o sa petrecem Anul Nou cu copiii. Am fost aici si asta vara si ne-a placut foarte mult. Am avut cateva zile gatite in straie de primavara, atat de cald a fost. Am profitat din plin de ele si am mers cu bicicletele si pe jos pe cararile unui State Park cu nume foarte hazliu pt noi: Cacapon. Strabatand America realizez de ce atatea neamuri au ravnit-o si i-au trecut prin foc si sabie locuitorii de bastina.
    Iti doresc ca anul care vine sa-ti aduca toate minunatiile la care visezi si speri".
  • .... şi nici eu n-am uitat America. Există un singur alt loc unde aş fi vrut să fiu la intersecţia anilor. El este denumit răscrucea lumii şi azi-noapte au petrecut acolo cam 1.000.000 de oameni. Iată cam cum decurgeau lucrurile:


Mulţi ani frumoşi şi noi vă doresc şi alegeţi bine la răscruci!