The Last Day of Summer

Pentru azi doar piesa asta de la The Cure. Să fie pentru vara care se încheie oficial azi. O vară care nu m-a impresionat cu absolut nimic, nici măcar prin temperaturi.

Sentimentala fiară

Pe teren i se spunea "Fiara", datorită răutăţii şi determinării cu care juca. A fost o extremă de legendă a Stelei, cu care a luat 10 titluri şi 2 trofee continentale, un vitezist care a intrat definitiv în inima suporterilor prin devotamentul său pentru acest club. Desigur, toată lumea cunoaşte aceste lucruri, dar citesc şi multe fete acest blog. Acum, ca antrenor al Stelei, începe să dovedească faptul că are stofă şi pentru acest post, calificând echipa în Champions League. Dar nu despre performanţele lui sportive vreau să vorbesc. Ci despre bărbatul care este. Un bărbat care plânge de ciudă atunci când echipa sa pierde un meci din campionat. Sau care nu se sfieşte să lăcrimeze atunci când citeşte un articol motivant şi elogios la adresa lui. Un om dur ca nimeni altul în timpul meciului, dar cu un caracter ireproşabil în afara gazonului. O personalitate care se impune în vestiar. Şi un om cumpătat şi foarte atent în declaraţii.
Pe scurt, o legendă care merge mai departe. Unul din modelele de care avem nevoie. Şi chiar dacă nu îţi place fotbalul sau dacă te numeri printre cei care-l consideră pe Lăcătuş doar un ghiolban fără minte care rupea picioare, ar trebui să citeşti articolul lui Andrei Vochin. Articol care, aşa cum spuneam, a adus o lacrimă de emoţie în ochii fiarei îmblânzite.

Hai, Marius!

26 August, 2008

Hai, aminteşte-ţi tot! Cum ai venit în Ghencea şi din două curse pe dreapta ai dat 3 goluri lui ASA. Cum te-ai dus la naţională şi ai dat două boabe în Portugalia. Şi apoi cum ai venit acasă şi ai început să ucizi portarii. De la Vekeman la Dasaev şi de la Van Breukelen la Urruticoechea. Hai, aminteşte-ţi cum plecai tu pe culoar înainte ca mingile să vină din gheata lui Fane Petcu sau Loţi Boloni. Cum, altruist fiind, pasai în faţa porţii şi apoi, cu umorul tău hîtru, îl întrebai pe marcator: “Ţi-a fost greu, mă?”.

Hai, aminteşte-ţi cum începea Steaua cu tine în Ghencea, cum era 1-0 de la vestiare şi cu Anderlecht, şi cu Vejle, şi cu Goteborg, şi cu Honved. Cum îi încărcai încă de pe tunel pe coechipieri, înspăimîntîndu-i, în acelaşi timp, pe adversari.

Hai, aminteşte-ţi ce ai însemnat ca jucător pentru Steaua. Ai luat Cupa Campionilor şi Supercupa Europei. Te uiţi în urmă şi mai vezi vreo 15 înşi. Aminteşte-ţi cum ai marcat la Mondialul italian. Te uiţi în spate şi mai vezi vreo doi-trei. Cum ai bifat 10 titluri pentru aceeaşi echipă, Steaua. Te uiţi în spate şi vezi că nu mai e nimeni.

Astăzi, te-ai întors în timp. Eşti, ca antrenor, înaintea meciului ăla cu ASA. În faţa celui mai important hop din noua meserie. Hai, Marius, aminteşte-ţi tot, spune-le bărbaţilor din vestiar povestea ta şi porneşte la alt drum! Pe marginea căruia vei avea aceeaşi iubire nebună a fanilor, iar la capătul lui chipul altei legende. Legenda antrenorului. Hai, Marius!

Trăsături

• După ce ieri mă aflam la masa de prânz cu 3 colege iar azi cu 5 (altele decât cele de ieri) şi după o enumerare rapidă în gând, am constatat că am mult mai multe prietene decât prieteni. Mă înţeleg mult mai bine cu fetele, e clar.

• Când era tânăr era interesat în special de muzică şi de femei, chiar el a declarat asta. Interesant, mai ales dacă aruncaţi un ochi în dreapta acolo, la Top of Fixations, remarcându-le pe primele două ale mele. Da, ne asemănăm oarecum, probabil şi din cauza asta este celebritatea mea preferată (nu sunt un fan al acestui cuvânt, dar dacă spuneam "personalitate" intram într-o discuţie mai complexă şi nu ştiu dacă îl mai plasam pe primul loc). Mă refer la Bono, desigur. Şi mergând pe linia asemănărilor, să nu uităm de discuţiile şi relaţia lui complexă cu cel de sus. Iar asta mă duce la ultima (dar cea mai importantă) idee pe care vreau s-o subliniez azi:

• Am constatat că a trecut ceva vreme de când nu am mai vorbit cu şi despre El în aceste pagini. Este ciudat cum îl pomenim pe Dumnezeu mai ales atunci când ne merge prost şi rareori în momentele de linişte.
  

Topless

Aţi remarcat tipul acela aparte de cocalari şi de ţărani ajunşi din nefericire (şi pentru ei şi pentru noi) în metropolă, direct de pe uliţă? Mă refer la "cocalarii topless", cei cărora li se pare normal (ba nu, li se pare chiar ultra cool) să meargă la bustul gol în public. Nu la plajă, nu la ştrand, nu pe litoral, nu prin satul amărât de unde provin ei sau strămoşii lor deloc îndepărtaţi. Nu, nene, pe stradă. În plin centrul oraşului. Prin tramvaie şi chiar, mai nou, prin metrou. Idioţi lipsiţi de orice urmă de decenţă, luptă cu căldura şi cu hormonii aşa cum îi duce creieraşul lor microscopic. Îngusta lor imaginaţie le oferă fantasme cu fetiţele topite după formele lor musculoase (sau nu) sau după tatuajele de puşcăriaşi iubitori de anus, care le ornamentează pielea (de regulă căcănie). Şi ce tari sunt ei aşa când se agaţă de bara de sus şi li se văd muşchii şi floaca de la subraţ, ha? Uneori au peste umăr maieul cu care au plecat de acasă. Că acuma de ce să fim răi.. ei nu sunt chiar aşa de nesimţiţi şi de rău intenţionaţi. Au plecat oarecum acoperiţi dar s-au despuiat pe drum, topiţi de căldurile astea, dom'le.
Aceste cazuri patologice nu realizează faptul că, în ceea ce-i priveşte, topless = brainless. De ce nu s-ar comporta aşa şi femeile? Să se dezbrace şi ele, tâmpite de căldură sau din genele moştenite, şi să meargă topless pe stradă. Ar arăta mai frumos ca oligofrenii ăia. Dar stai, dacă s-ar ajunge la nivelul ăsta, mă îngrozesc când mă gândesc care ar fi următorul obiect vestimentar la care ar renunţa şukarul cocalar topless...

Onorabil ori ba?

S-a încheiat Olimpiada, cu România pe locul 17 în clasamentul general pe naţiuni. Am luat 4 medalii de aur, una de argint şi 3 de bronz, aceasta fiind (din câte am auzit) cea mai slabă prezentare a ţării noastre din ultimii 56 de ani. Sunt mai multe unghiuri din care trebuie analizat acest bilanţ şi chiar nu ştiu cum trebuie privit mai întâi. Desigur, când ai cea mai slabă participare din ultima jumătate de secol şi mai bine, e clar că eşti pe topogan şi lucrurile nu-s în regulă. Pe de altă parte, să fim serioşi. Locul 17 din 204 de naţiuni prezente nu este deloc ruşinos, dimpotrivă. Dacă s-ar face un clasament întocmit pe baza nivelului de trai, condiţiilor de pregătire, infrastructurii etc., România ar fi mult mai jos între aceste 204 de ţări, toată lumea ştie asta, e ca o axiomă. Altfel spus, sportivii români îşi depăşesc mereu condiţia. Însă asta nu trebuie să ne mulţumească. Am fi mult mai sus dacă am avea stadioane, săli de sport şi bazine competitive. Iar la noi ele lipsesc aproape cu desăvârşire, nefiind deloc de mirare că mulţi dintre olimpicii noştri aleg să se pregătească afară.
Într-un clasament all time al participărilor la Olimpiadele de vară, după numărul total de medalii, România se afla pe locul 14, cu 283 medalii (acum avem 291 - clasamentul nu este încă actualizat cu Jocurile de la Beijing). Mi se pare fabulos să te situezi între primele 15 naţiuni sportive ale istoriei moderne a lumii. Ca talent şi dăruire, sportivii români sunt printre cei mai buni. Însă compatrioţii lor politicieni sunt nişte codaşi nemeritorii. Nu fac nimic pentru sport, dar se mândresc atunci când se obţin rezultate şi îşi arogă merite. Mai avem ceva de aşteptat până când vor câştiga şi ei nişte medalii.

Casă nouă

Pentru că acest spaţiu virtual necesită o personalitate pe măsură autorului (hehe) mi-am închiriat domeniu. Mai exact puteţi accesa blogul de acum încolo şi de la adresa http://www.theflyonawall.com/. Încă nu am avut timp să mă joc prin control panel-ul noului domeniu şi nici nu m-am prins dacă pot importa acolo toată istoria şi setările actualului blog, dar dacă vor fi modificări le veţi remarca şi singuri.
Welcome to TheFly's new wall!

Some call it "The Bible"

...variantă cu care eu nu sunt de acord, pentru că oricât de mult i-aş iubi, niciodată nu mi-am împins fanatismul dincolo de anumite limite. Despre ce vorbesc? Despre cartea asta a cărei copertă o vedeţi mai sus şi pe care ieri, pe motoare, printre mai multe beri Guinness, am primit-o cadou de la buna prietenă Simo, pe care o îmbrăţişez şi virtual cu această ocazie. Prietenia noastră deja merge destul de mult în timp şi trebuie să spun că nu aş fi cunoscut-o niciodată dacă nu era trupa asta din Irlanda. "Muzica poate schimba lumea pentru că muzica poate schimba oamenii", spune Bono în acel citat permanent din dreapta acestei pagini. Şi iată, mai mult decât atât, muzica aduce oamenii împreună.
Păi ce să mai spun.. Cartea este IMENSĂ. Are aproape 350 de pagini şi este practic scrisă de către cei 4 membri U2. Doar cât m-am dat jos din taxi cu ea şi am urcat în apartament şi deja mă durea mâna. Pozele (fiecare de mărimea unui semi-poster) sunt şi ele extrem de rare, fiind aduse tot de către băieţii de la U2. Cuvintele lor, fotografiile lor, povestea lor aşa cum a fost, de la început şi până în prezent (mai exact până la ultimul turneu). Dobrovolschi de la Guerilla, autointitulat "unul dintre cei mai mari fani U2 din Univers", a vorbit şi el pe site-ul său despre această carte, ocazie cu care am fost plăcut surprins să aflu că o fostă colegă de facultate i-a recomandat blogul meu (vezi comentariile), eventual pentru a ne rupe în admiraţii.
Dacă există răbdare şi un minim interes, această carte trebuie citită de cât mai multă lume, nu neapărat doar de admiratorii U2. Multă lume încă nu cunoaşte adevărata poveste şi semnificaţia acestei trupe, probabil cea mai mare din istorie la o analiză pertinentă şi completă legată de versuri, mesaje, multitudinea de stiluri muzicale folosite, impact, implicare social-umanitară, prestaţii live sau anduranţă.
Nu pot încheia acest articol decât lăsându-vă în compania unei melodii care ar fi fost fără doar şi poate liderul acelui chart prezentat ieri, dacă nu alegeam ca el să fie non-U2. Este cea mai puternică melodie de concert pe care am ascultat-o vreodată şi momentul culminant al oricărui concert U2. De la genialitatea banalului compus din câteva note de chitară şi o orgă, la explozia de sunet şi lumină, la toba şi basul care îţi trec prin coloana vertebrală. Există 3 versiuni de concert aproape perfecte ale aceste melodii. Toate au avut loc în perioada 2001-2002, la aproape 15 ani de la lansarea albumului pe care se află melodia (The Joshua Tree), acest lucru dovedind faptul că trupa asta niciodată nu încetează să perfecţioneze. Vă las la Boston, Elevation Tour, pe data de 6 iunie 2001. Toate cele 3 variante pe care tocmai le-am pomenit au mai fost publicate aici. Trecând peste puternica latură emoţională prin care se remarcă celelalte două, aceasta este în mod clar cea mai completă şi nu mai lasă loc la alte comentarii.
Where the Streets Have No Name.

Se7en

Aţi observat că există acea modă a lepşei pe blog. Majoritatea se fac pe teme muzicale. Nu sunt un mare fan al acestui tip de "ştafetă-oracol-virtual" aşa că am ezitat ceva până m-am hotărât s-o fac pe cea care urmează. Cu atât mai mult cu cât am descoperit abia după vreo lună că am primit-o dar mai ales pentru că tema este de-a dreptul imposibilă. Anume enumerarea a 7 piese preferate. Poate aş fi putut face asta când aveam 12 ani şi ştiam şi eu vreo 15-20 melodii cu totul. Dar acum este practic imposibil să-ţi faci un astfel de top personal (şi chiar lipsit de sens). Însă din consideraţie pentru Onutzza, care a centrat la cap, am decis să mă bag, dar modificând puţin regulile. Anume: voi menţiona doar versiuni live, pe care eu le consider memorabile. Nicio piesă nu va fi în varianta de studio. Întotdeauna am preferat muzica live celei din spatele uşilor închise pentru că acolo se vede cu adevărat valoarea unui artist şi doar pe scenă muzica se transmite la intensitate maximă. Pentru mine un artist desăvârşit este cel care pe scenă poate produce versiuni mai frumoase decât în studio.
O altă regulă autuimpusă în acest mic joculeţ este că nu voi menţiona nimic de la U2. Greu, nu? Păi dacă ar fi să pun piese preferate live, poate 17, nu doar 7, ar fi de la U2. Aşa că hai să renunţăm la opsesii pentru moment şi să ne axăm şi pe alte muzici faine Şi o ultimă precizare: în ciuda acestor "limite" trasate, topul rămăne cât se poate de variabil. Mâine aş putea alege alte piese. De fapt este impropriu spus "top" şi chiar nu voi da numere pentru că ordinea va fi total aleatoare. Aţi mai văzut deja unele din piesele de mai jos în paginile acestui blog dar chiar nu contează. Să-i dăm drumul.

• Depeche Mode - Enjoy the Silence (live at Cologne, 1998). Public superb, variantă prelungită, ce mai... tot tacâmul.

• George Michael, Lisa Stansfield & Queen - These Are The Days of Our Lives (live on Wembley, Queen tribute). Unul din cele mai frumoase duete ever. Cu tot respectul pentru Freddie, George şi Lisa cântă piesa asta mai bine ca el. Sunt total de acord cu acest comentariu:

I heard a live version of this song sang by Freddie when he was young, and it was nowhere near as good as George Michaels version. I think you need to get your ears tested. Just because your a fan of Queen doesn't mean nobody else has not got the right to do a better cover song than Freddie.

• Robbie Williams - Angels (live at Knebworth, 2003). Un artist total, o voce extraordinară, unul din cele mai bune cântece scrise vreodată. Şi doar câteva sute de mii de oameni pe un câmp. Atât.

• Dido - See the Sun (live at Brixton Academy, London). Te trezeşte la viaţă, oricând ai asculta această melodie despre prietenie, după cum spune artista.
  

• Coldplay - Politik (live at Sydney, 2003). Sacadat, simplu, dar năucitor. Atenţie, a nu se lăsa pe mâna maniacilor, îi poate băga în transă. Mai ales la final, care e fabulos.
  

• Foo Fighters - Over and Out (from Skin and Bones DVD, 2006). Câtă intensitate şi câtă linişte în melodia asta. Ce instrumentişti discreţi dar totodată atât de expansivi. Altceva nu mai spun.

• Stereophonics - Dakota (from Live from Dakota DVD). Exploziv! Final juisant susţinut de poate cea mai bună voce a momentului în lume.
  

Mai departe, dacă vor şi cum vor, să continue acest joc sorella şi colegul Vlad, proaspăt venit în lumea blogosferei

Pierdut prin Diverta

Ieri am fost la Diverta să-mi fac cadou un DVD care-mi lipsea din colecţie (da da, cu U2, evident). Ocazie cu care am dorit să-i iau şi sorellei nişte muzică. Ei bine, aici a fost destul de greu. Nu neapărat pentru că nu ştiam ce să aleg, ci pentru că în timp ce contemplam standurile cu CD-uri piratul internaut din mine se întreba ce sens are să cumpăr ceva când acel ceva este disponibil pe internet, gratis şi oricând. Vă daţi seama, dacă eu nici după 11 ani de fandom încă nu am o colecţie completă cu U2, ce să mai vorbim de alte trupe. Aţi fost şi voi în dilema asta? Sau nici măcar nu ajungeţi până acolo pentru că mp3-urile descărcate de pe net rulează deja în player? Ce muzică achiziţionaţi în mod corect şi cinstit faţă de artistul pe care-l admiraţi? Şi dacă o faceţi, care sunt motivele? Respectul pentru muzicienii respectivi? Sau, de ce nu, pentru voi înşivă, pentru că achiziţionaţi un produs de calitate superioară unui mp3, cu o prezentare grafică pe măsură şi pe un suport indestructibil în timp. Oare sunt de ajuns aceste calităţi pentru a prefera cumpărarea albumului în defavoarea descărcării online?

Fără îndoială, a te bucura de un produs, muzical sau de altă natură, fără a recompensa în niciun fel pe cel care a creat acel produs, este greşit. Piratarea, descărcarea gratis de pe net, spuneţi-i cum vreţi, este incorectă. Dacă privim însă altfel lucrurile? Un prieten care dispune de un material original alege să-mi ofere şi mie melodiile respective. E dreptul lui, nu? Eu astfel mă bucur de creaţia acelui artist, la fel ca şi cum aş fi descărcat piesele de pe net. Tehnic sună corect, dar parcă tot nu-i în regulă, aşa-i? Cum e cel mai bine? Unde greşesc cu această logică simplă?
Ştiţi ce mi-a spus acum ceva timp un prieten căruia îi mărturisisem că mă bate gândul să-mi cumpăr un joc original şi să nu-l mai descarc de pe internet? A zis că mi-l dă el dacă îi dau lui banii respectivi. Desigur, glumea, dar eu i-aş fi dat banii, fără probleme. Însă doar dacă îmi dădea chitanţă şi îmi oferea jocul original şi sigilat, ca la magazin. Cred că la asta nu se gândise.
Sunt tare curios câtă muzică ar fi cunoscut noua generaţie în absenţa internetului. Cu siguranţă mult mai puţină. Îmi aduc aminte când eram puşti şi, cum puneam mâna pe 1.000 lei vechi, cum îmi cumpăram o casetă Viva. Pănă când am umplut un sertar. Pe atunci, în domeniul ăsta, a dispune gratis de o melodie însemna să o înregistrezi de la radio sau de la tv. Nu exista net iar CD-urile cu muzică (şi alea piratate în Bulgaria) erau la mare căutare la tarabe. Acum avem odc, emule, last.fm, youtube şi torente. Şi inevitabil mai puţin respect pentru artişti. E şi vina avalanşei de gigabiţi în care doar întinzi săgeata mouselui şi alegi. Dar e şi vina noastră.
Până la urmă am avut ce să-i cumpăr sorellei. Albumul "Lost in manele" al celor de la Al Jawala, o trupă pe care ea o îndrăgeşte. Pentru neavizaţi, just in case: nu, nu este un album de manele!
Iar la final, un sfat: cumpăraţi mai mult, măcar de la cei pe care îi apreciaţi cu adevărat.

Speculând despre un vis

De astăzi începând la mine pe blog găsiţi widget-ul acela roşu de sub articole, care colecţionează click-uri de mouse sub forma unei petiţii online pentru aducerea trupei U2 în România. Evident că nu sunt atât de naiv încât să cred că această jucărie poate mişca decisiv lucrurile. O folosesc aici mai mult pentru a vedea câţi dintre cei care ajung pe această pagină sunt interesaţi de un concert U2 la noi în ţară. Acest widget foarte drăguţ va sta aici până când U2 va confirma eventual o vizită pe la noi sau până când (hopefully not) trupa nu ar mai exista. E simplu.
Însă nu atât de longeviv va fi şi poll-ul de mai sus, pe care l-am iniţiat tot azi. Dar aveţi timp destul să vă daţi cu părerea. Şi cu ocazia asta v-o spun şi pe a mea. U2 vor veni la anul în România. Sau, cel puţin, vor lua foarte serios în calcul acest lucru. Pentru că apoi se vor isca problemele de organizare mioritice, pe care băieţii de la U2, oricât de bine intenţionaţi ar fi, nu cred că le cunosc şi, cu atât mai puţin, nu depinde de ei să le rezolve. What do we know for a fact? U2 lansează un nou album în octombrie. Iar la anul, prin martie, se vor îmbarca într-un nou turneu mondial (deja Bono a fost trimis la sală de către cineva din anturajul trupei, pentru a da jos kilogramele în plus şi pentru a fi în formă în cadrul turneului - nu este o glumă!)
Dacă vor alege şi Românica în cadrul traseului lor, marea întrebare care se pune este "unde vor concerta". La noi nu există un stadion suficient de mare sau suficient de bine dotat pentru a putea susţine concertul unei trupe de anvergura lui U2. Cotroceniul, atât de folosit acum de când nu mai există Lia Manoliu, ar fi o glumă în cazul trupei irlandeze. Acelaşi lucru este valabil şi pentru sălile de care dispunem. Probabil singura soluţie ar fi un câmp imens, unde să se monteze scena şi monstruosul echipament tehnic pe care U2 îl deţine. Aşa cum Bono spunea, muzica U2 a fost întotdeauna de aşa natură încât ea pur şi simplu nu încape în spaţiile mici şi dă pe dinafară. Muzica U2 este făcută pentru a umple stadioanele.
Concluzionând, am un feeling că din Irlanda cineva va descoperi că existăm şi noi pe hartă, atunci când se va întocmi traseul călătoriei muzicale din 2009. E cazul, au fost deja prea multe zvonuri, a fost deja prea mult fum, trebuie să fie şi un foc de neuitat. Iar U2 este singura mare legendă neexpirată care încă nu a poposit pe meleagurile noastre. Nu ne rămâne decât să sperăm că vom găsi resursele necesare pentru organizarea unui astfel de eveniment. Şi că el se va dovedi ireproşabil.
Otherwise, it would be very... BAD.

Întâmplări

...pe ecran. Cum ar fi filmul intitulat chiar The Happening. Un thriller foarte creepy despre o reacţie bizară a plantelor care afecta instinctul de conservare al oamenilor, făcându-i să acţioneze chiar invers, adică spre autodistrugere. Mark Wahlberg este în rolul principal, însă l-am văzut jucând mai bine decât o face aici. Să nu mai vorbim de această Zooey Deschanel, soţia lui Wahlberg în film, care joacă prost de tot. Filmul este însă destul de mişto în ansamblu, măcar ca idee.
Trecem acum la o altă întâmplare, petrecută la Las Vegas. Ashton Kutcher şi Cameron Diaz fac o pereche foarte reuşită, explozivă şi comică în What Happens In Vegas. Se cunosc acolo şi după o noapte de dezmăţ se trezesc a doua zi realizând că nu sunt doar mahmuri, ci şi căsătoriţi. Restul vă las pe voi să descoperiţi.
Nu-l mai văzusem de ceva vreme pe tâmpitul de Rob Schneider (gigolo-ul de 2 bani) şi am avut ocazia să-l reîntâlnesc (...întâmplător, la recomandarea unei colege) în comedia (ce altceva...) Big Stan. Sau de ce ar fi în stare un bărbat care urmează să ajungă în pârnaie doar pentru a nu se teme de scăparea săpunului la duş. Vizionaţi trailerul din link.
Şi dacă tot vorbim de actori care fac şi regia, să o menţionez şi pe Helen Hunt, actriţă, regizoare şi chiar scenaristă a peliculei Then She Found Me. Toate bune şi frumoase, filmul este bun, singura mea dezamăgire fiind faptul că Helen chiar arată urât în acest film, îmbătrânită şi ridată. Iar pentru ea se bat doi masculi plăcuţi dar atât de non-macho, anume Colin Firth (a jucat în Bridget Jones) şi Matthew Broderick, soţul lui Sarah Jessica Parker.
Spuneam acum câteva luni că vreau să văd Stop-Loss şi abia acum am reuşit. Despre soldaţii americani întorşi din acel război imbecil din Irak şi inevitabilele lor traume psihice. Filmul tratează prelungirea unilaterală a contractelor pe care soldaţii americani le deţin, un lucru pe cât de idiot pe atât de real. Ryan Phillippe e tot mai bun, ca şi actor.
The Secret este un film interesant, despre o mamă şi o fiică implicate într-un accident rutier. Doar fata scapă, însă atunci când îşi revine din comă realizează că practic este posedată de spiritul mamei sale. David Duchovny este în rolul principal al acestui film care poate fi privit ca o metaforă ce vrea să sugereze modul în care părinţii ar trebui să vadă uneori viaţa prin ochii copiilor lor.
La final vă las cu un thriller greu digerabil, intitulat Funny Games. Doi băieţi, deraiaţi de pe şine şi foarte gay ca stil şi înfăţişare, sechestrează şi ucid fără motiv o familie, interpretată de Tim Roth (cam fătălău în acest rol) şi Naomi Watts (o ştiţi din The Ring). Filmul este de-a dreptul revoltător, a se vedea doar de către cei cu nervi adecvaţi.

Revin în curând cu noi recomandări.

Relativ

Două întâmplări recente m-au adus la o nouă concluzie. Relativitatea asta teoretizată de Einstein se aplică perfect şi când e vorba de modul în care eşti perceput de ceilalţi. Sau, mai exact, afecţiunea şi aprecierea de care se bucură o persoană sunt atât de relative încât este imposibil să pui un diagnostic foarte exact, de genul "omul ăsta e super", "el e de gaşcă", "ea e tâmpită" sau "ăsta e un idiot". Sunt oameni pentru care reprezinţi totul şi pentru care eşti cel mai bun şi alţi oameni care te dispreţuiesc, deşi tu eşti un singur individ, cu aceleaşi calităţi şi defecte. Percepţiile asupra ta pot fi însă extrem de diferite.
Ce se întâmplă? Păi cred că e vorba în primul rând despre compatibilitate. Iar asta rezultă (sau se poate vedea) în felul în care cei cu care interacţionezi scot ce e mai bun sau cel mai rău din tine. Este valabil pentru toate genurile de relaţii. Probabil cele mai fade interacţiuni umane sunt cele aflate la mijloc. Cele care te prezintă ca pe un om banal. Acolo unde nu există niciun pic de chimie, nici atracţie şi nici dispreţ sau ură.
Părerea mea este că trebuie să căutăm acei oameni care scot ce e mai bun din noi. Şi care, la rândul lor, ştiu să-şi pună în valoare cele mai frumoase laturi. Trupa asta de vreo 3 ani încerca să-mi sublinieze această idee prin piesa de mai jos, dar eu de abia acum am asimilat-o aşa cum trebuie, ajungând să îndrăgesc acest cântec şi mai mult.



Trivia: Best of You este cel mai de succes cântec Foo Fighters de până acum, dacă este să ne luăm după clasamente, pentru că piesa cea mai iubită a acestei trupe râmăne Everlong. Melodia pe care tocmai aţi urmărit-o a fost nominalizată la premiile Grammy din anul 2006, pentru Best Rock Song, dar a pierdut în favoarea piesei City of Blinding Lights de la U2. Şi continuând paralelele cu trupa irlandeză, să menţionez şi faptul că acest clip de mai sus a fost regizat de Mark Pellington, realizatorul unuia din cele trei clipuri ale melodiei One.
Există mai multe speculaţii legate de semnificaţia melodiei Best of You. Majoritatea gravitează în jurul campaniei din anul 2004 a candidatului democrat John Kerry, la preşedinţia SUA, campanie susţinută de Dave Grohl, dar mai ales în jurul ideii că piesa de faţă reprezintă un tribut adus de liderul Foo Fighters fostului său coleg, prieten şi mentor de la Nirvana, Kurt Cobain.

No Secret At All

Am găsit întâmplător explicaţia de mai jos:

Fly on the wall

Meaning

Alludes to the position of being able to freely observe a situation without being oneself noticed.

Origin

This is an American phrase that originated there in the 1920s. The first citation of it that I can find is from The Oakland Tribune, February 1921:

"I'd just love to be a fly on the wall when the Right Man comes along."

It is now most often used in relation to 'fly on the wall documentaries', which are films of real life situations supposedly made without affecting the behaviour of the participants. It is de rigeur for participants in such films to comment along the lines of 'We just got used to the camera crew and after a while we just ignored them'. Well, maybe. I must say that if I had half a dozen strangers trooping around my house I think I would know that they were there.

Evident, nu de la asta a plecat denumirea acestui blog. Ci de la un vers dintr-o melodie U2 pe care l-am considerat perfect pentru pseudonimul meu şi pentru semnificaţia acestor pagini, care îmi prezintă gândurile, sentimentele şi diverse preferinţe artistice sau de altă natură, precum o expoziţie pe un perete.
Acestea fiind spuse, gotta go gotta go gotta go gotta go gotta go gotta go gotta go.....

Nestimate domnule grig

cu g mic de la un mare gâgă, aşa cum tu însuţi te semnezi

Aş dori să spun că sunt flatat de interesul pe care îl manifeşti faţă de acest blog, dar nivelul tău de inteligenţă, dovedit egal cu cel al unui retard, mă face să nu fiu deloc bucuros că am şi astfel de cititori. Desigur, din spatele acestui nick anonim (aşa cum este şi persoana ta pe această planetă) ţi-ai mărturisit plictisul la adresa articolelor mele, dar, drăguţul de tine, te contrazici singur prin efervescenţa de comentarii şi prin numărul paginilor deschise de la cele două ip-uri de unde aberezi (78.96.116.26 şi 92.80.60.221, asta aşa, pentru prietenii mei pasionaţi de internet şi de regularea userilor idioţi ca tine). Sau pentru o eventuală plângere penală, care paşte momentan foarte aproape de tine.
Ok, hai să vedem cum stăm. Am înţeles, mă urăşti. Şi desigur, ne cunoaştem. Este incontestabil şi faptul că eşti un fătălău de înalt nivel, atâta vreme cât momiţele tale se manifestă doar în anonimitatea unui nick, din spatele unui ecran, şi nu printr-o abordare directă dacă tot nu suporţi deloc persoana mea şi nici măcar nu ai inteligenţa să o ignori. Ce familiar sună, mai ştiam pe cineva aşa... Te mănăncă rău de tot în poponeţ şi, mergând mai departe pe ideea asta, pot spune că am remarcat în multe din comentariile tale o înclinaţie către sexul anal, prin frecventele confesiuni de tipul "aş f*te în cur". Ştie toată lumea ce ar spune un psiholog despre asta, hihihi, dar nah, asta e, fiecare cu frustrările şi fanteziile sale. Nu o să insist nici pe ideea ta de a face mişto, cu care s-ar jena şi un puşti de liceu cu inteligenţă medie. Adică înjurăturile de băiat de băiat (în multe din ele se simte din nou puternica ta latură gay de care pomeneam) de care ar fi în stare oricine şi oricând, dar la care nu apelează posesorii unei minime eleganţe. Incapacitatea ta de a face un mişto cu adevărat usturător şi de a susţine o ironie elevată sau o critică pertinentă la adresa acestui blog, a rezultat în simpla folosire a unor replici birjăreşti care m-au amuzat copios. Pe bune. Da' chiar, bă. Tu nu te simţi deloc ridicol cu propria persoană? Hmmm evident că nu şi asta spune tot. Sau oare poţi mai mult decât ai arătat până acum? Nu nu, stai aşa, nu te ambala, mă refeream prin asta la un eventual nivel mai ridicat al competiţiei verbale ci nu la o avalanşă mai bogată şi mai diversificată de sule şi futaiuri care-ţi ies pe gură.
Mă tot întreb de ce continui să-mi trimiţi comentariile tale pline de erori gramaticale, atâta vreme cât, oricât de prostuţ te-ai dovedit până acum, sunt convins că realizezi că ele nu vor fi publicate. Însă uite, acest articol reprezintă şansa ta de afirmare: îţi voi posta comentariile, ca simplu drept la replică. Nu pentru că l-ai merita, ci doar pentru a mă amuza, împreună cu cititorii mei, de ce elucubraţii poate emite creieraşul tău. Mai mult decât atât, ca să-ţi dovedesc cât de fair-play sunt cu tine, încă nu menţionez trimiterile tale "afective" la adresa celor apropiaţi mie. Nu de alta, dar ei ar trata total altfel cu tine, înţelegi? Că acuma, fie vorba între noi, nu e greu de intuit cine eşti. Te dai de gol că-ţi place o anume piesă de la o anume trupă, ai exact stilul de căcănar ordinar al unui "bun" amic de-al meu şi, mai mult decât atât, pe mine lumea mă iubeşte în general, cu excepţia celor care provin dintr-un anume mediu dezolant şi care a apus de mult. Aşa că, nah, te-ai prins tu. Aşa cum mă prind şi eu. Iar singurul motiv pentru care încă n-am trimis nişte mailuri bine ţintite pentru a mă asigura de identitatea pe care în mod jenibil o posezi este faptul că momentan mă distrezi. Aşa cum un clown întreţine dispoziţia stăpânului. Dar nu îţi pot spune când mă voi simţi brusc călcat pe coadă şi voi cinsti doi amici neduşi la biserică să-ţi facă o vizită. Sau s-o înveţe pe o anume domnişoară noi poziţii pe care ea nici măcar n-ar fi în stare să le deseneze, tehnic sau artistic. Apropo, tare rău este să te roadă aşa o persoană şi să ai ghimpii ăştia chiar şi după atâta timp, nu? Ce satisfacţie îmi oferi, deci chiar am însemnat ceva şi chiar te-am pişcat crunt de tot.
Ok deci, aştept cu maxim interes comic reacţiile tale de puşti care tocmai a descoperit că nu barza aduce copiii. Hai, bagă mare, varsă-ţi toată mânia şi frustrarea la adresa-mi, lucruri pe care le-ai dovedit din plin până acum, spre totalul meu amuzament. Of of, supărăcios mic ce eşti. Hai, ştiu că nu te vei jena, zi-mi de falusuri, de sex oral şi anal, de somalezi murdari sau de afro-americani dotaţi (am remarcat că şi aştia-ţi plac, nebunaticule). Dar după ce eu mă voi distra copios iar tu te vei răcori, chiar sper că te vei retrage în văgăuna împuţită de unde ai apărut şi nu mă vei deranja nici măcar cât să-mi mişc degetul pentru un click de mouse. Pentru că altfel, simpaticule, vor auzi şi alţii de (L)uzărul grig şi de adresele lui de ip. Şi tare şifonat vei ieşi, îţi garantez.

Cu adâncă lipsă de consideraţiune,
TheFly and only

p.s. Aşa, oarecum pe limbajul tău, oligofrenule, ţine bine:

Dezbrăcat de prejudecăţi

Vă povesteam la un moment dat despre o poză şi cum a apărut ea. Astăzi am pus în sfărşit mâna pe toate acele fotografii din respectivul shoot out. Tema s-a numit "M-ai văzut vreodată dezbrăcat de prejudecăţi?"
Well...

Cinefil de vacanţă

Acum că aproape am terminat concediul iar unii dintre voi mă întrebau deja ce filme mai recomand, revenim la vechiul obicei şi vă spun pe scurt ce am văzut zilele astea.

• Taken. Un fost spion, jucat de Liam Neeson, se luptă să-şi salveze fiica răpită la Paris de nişte traficanţi albanezi de carne vie. Foarte mişto, film alert şi interesant, văzut cu sufletul la gură de mine din mai multe puncte de vedere: sunt fan Liam Neeson, sora mea era la Paris când am văzut filmul iar în el se pomeneşte de un turneu U2, pasămite ăsta era scopul excursiei în Europa a fetei răpite.
• Butterfly on a Wheel. L-am văzut la recomandarea unei colege şi a meritat. Pierce Brosnan îmi place din ce în ce mai mult, deşi la început nu-l suportam. Un thriller intrigant şi cu final greu anticipat. Mai joacă frumoasa Maria Bello şi Gerard Butler (nimeni altul decât Leonidas din celebrul film 300).
  
• An Unfinished Life. Dacă spun Robert Redford şi Morgan Freeman mai e nevoie de altceva? Cred că nu, cel mult vizionaţi şi trailerul aici. Filmul este foarte bun.
  
• Hancock. Vă doreaţi cumva un fel de Superman modern? Ei bine, îl aveţi, încarnat de Will Smith, care vine cu un alt SF la foarte scurt timp după foarte fainul I am Legend. Un film despre un super erou neşlefuit al zilelor noastre, ale cărui fabuloase puteri rezultă în tot felul de scene spectaculoase şi chiar comice prin monstruozitatea lor. În mod normal nu mă dau în vânt după astfel de filme dar acesta chiar merită atenţia, are ceva captivant. La fel cum este şi prezenţa lui Charlize Theron într-unul din rolurile principale.
• Ei bine, pe ăsta lăsat la coadă încă nu l-am văzut, urmează însă foarte curând. A convins pe toată lumea doar prin titlu şi prin site-ul oficial, de aceea îmi permit să-l recomand cu căldură chiar dacă nu l-am vizionat. Ladies and gents, coming soon (but not too soon!): Young People Fucking.
  

Noel

“With every song that I write, I compare it to the Beatles. The thing is, they only got there before me. If I'd been born at the same time as John Lennon, I'd have been up there.”

“If I were in the Beatles, I'd be a good George Harrison.”
“I'm not like John Lennon, who thought he was the great Almighty. I just think I'm John Lennon.”

A avut întotdeauna tupeul să compare trupa sa și propriul talent cu faimoasa Beatles, după cum puteți remarca din citatele de mai sus. Întotdeauna a spus despre cântecele pe care le compune că sunt geniale iar formația sa este cea mai bună din lume. Este ateu dar totodată prieten cu unul din marii credincioși ai lumi muzicale, Bono, pe care chiar l-a inspirat în scrierea unei piese despre tatăl său aflat pe moarte atunci. Și consideră One de la U2 ca fiind cel mai bun cântec scris vreodată. M-am gândit să scriu despre el în aceste pagini pentru că locul său este alături de alți eroi muzicali personali pomeniți aici, cum ar fi Bono, Dave Grohl sau Kelly Jones.
Numele său este Noel Gallagher.
Nu a crescut în Liverpool, precum trupa la care s-a raportat mereu, ci în Manchester. La vârsta de 13 ani s-a apucat să învețe singur să cânte la chitara primită de la tatăl său, într-o perioadă în care ispășea o condamnare cu suspendare pentru că furase dintr-un magazin. A avut apoi mai multe joburi în construcții iar în 1988 s-a alăturat unei trupe, pe post de roadie. Îmi aduc aminte cum povestea odată într-un reportaj ceva de genul "puteam lucra în construcții, puteam fi traficant de droguri sau aș fi putut fura, dar am zis că mai bine văd ce pot să fac cu chitara asta". Citatul este aproximativ de această dată, dar ideea este limpede.

Prin urmare, în anul 1991 Noel devine chitaristul trupei fratelui său mai mic, Liam, și foarte curând se impune ca lider. După cum desigur ați intuit, este vorba despre formația Oasis, care la început avea un alt nume. Iar piesele lor sunau așa de prost încât Noel le-a spus: "Let me write your songs and I'll take you to superstardom, or else you'll rot here in Manchester".
Noel a devenit astfel creierul din spatele trupei care a dominat britpop-ul în anii '90, fiind practic unicul compozitor al pieselor, chitarist și deseori chiar vocalist. Oasis a avut nu mai puțin de 4 albume ajunse pe primul loc în topul britanic. Memorabil este episodul de la concertul unplugged susținut de Oasis pentru MTV în 1996 când, cu doar câteva minute înainte de a urca pe scenă, Liam a abandonat subit și a plecat în public, motivând că nu poate cânta din cauza unei dureri în gât. Astfel Noel a trebuit să acopere și partea vocală, făcând acest lucru într-un mod strălucit (vezi clipul de mai jos).

Relația dintre cei doi frați Gallagher, Noel și Liam, a fost foarte tumultoasă de-a lungul timpului. Ei au reușit însă de fiecare dată să treacă peste probleme iar momentan lucrează la al 7-lea album Oasis, Dig Out Your Soul, care va fi lansat în luna octombrie.

Deseori acuzat că plagiază, Noel a replicat prin faptul că el este doar un fan al unor mari artiști pe care îi ia și îi pune în cântecele sale. Cântă foarte mult acustic și într-un stil foarte pe placul meu. Este genul de artist care mă face să nu mai las chitara din mână după ce-l urmăresc. Așa cum îl puteți urmări și voi aici mai jos.

Ca-n povești

Once upon a time, adică acum o lună, după cum vă povesteam, a avut loc nunta verișoarei mele Corina, părinții mei fiind nași. Abia acum am pus mâna pe poze și foarte greu am reușit să fac o selecție. Unele dintre ele sunt de-a dreptul geniale.

Dulce nepăsare

Este vacanță și nimic altceva nu contează. Ploieștiul e liniștit și arată drăguț. Patul de aici e mare, generos și mult mai comod ca ăla de la București. Diminețile dorm cât vreau, apoi mă trezesc doar pentru o cafea și pentru ziarul meu zilnic. Menta se freacă fără scrupule, nepăsarea e maximă. Dar nu chiar în toate: aseară mi-am reîntâlnit un foarte bun prieten. Iar în seara asta dau o fugă la Câmpina.
Timpul trece tot mai repede, vara asta nu mai are foarte mult nici ea și parcă nu ne-a topit așa rău ca precedenta. Acuma vine toamna cu planurile ei de Revelion cu tot. Și cu inevitabilele surprize de tot felul.
Hai c-am scris destul deja. Ați prins ideea. Mă duc să pun de o cafea. Încheieturile mă dor din plin, a nepăsare.

Sex and the City

Am văzut şi eu filmul, lansat relativ recent în continuarea serialului de mare succes realizat de HBO. Ce să zic, într-adevăr previzibil dar parcă nu aşa catastrofal cum mi-l descrisese toată lumea care-l văzuse. Dacă ai fost un împătimit al seriei o să-ţi placă şi filmul. Sau, desigur, e de ajuns să iubeşti New York-ul şi o să savurezi implicit Sex and the City. Sau explicit, hihi.
Apropo, tot mai multă lume se fereşte în ultima vreme de expresia "a face dragoste". Nu se mai uzitează. Toţi spun "a face sex". Ai remarcat? Oare cum e corect până la urmă? Cum ne putem exprima cel mai exact din punct de vedere tehnic? Nu întreb cu (prea mult) sarcasm, chiar sunt curios. Eu zic că oricum sunt chestii diferite, poţi face sex fără să faci dragoste, dar invers, hmm, e mai greu.
Prin urmare, tu cum spui? Faci amor, dragoste, ţi-o tragi, te f*ţi sau te regulezi? Orice alte variante de răspuns sunt binevenite, poate fac chiar un poll.

Cum am regăsit marea

Păi marea se găseşte greu. E o adevărată aventură să răzbaţi până acolo. Revin imediat la ideea asta. Tehnic, am regăsit marea jegoasă, verde şi plină de alge. Îmi plăcea foarte mult marea noastră când eram mic. Avea aşa, o valoare sentimentală (eu am copilărit practic la mare, având veri când stăteam şi câte 24 de zile pe litoral). Dar acum, după ce am mai fost şi prin alte părţi, spun cu mâna pe inimă că Marea Neagră e cea mai urâtă dintre toate. Iar litoralul românesc indiscutabil cel mai slab exploatat. Cu câteva clase sub cele din alte ţărişoare.
În fine, sunt convins că nu spun noutăţi pentru nimeni. Revenind la ideea de la început, da, poate fi de-a dreptul horror drumul până la mare. Mă refer acum la cel cu trenul. Dacă la cel cu maşina traficul este cel care îţi poate scoate peri albi, ei bine, pe şine chiar trenul în sine şi minunaţii lui călători sunt elementele care îţi întorc stomacul pe dos. În compartimentul unde aveam locuri am fost întâmpinaţi de o banchetă plină de un lichid care se prelinsese şi pe jos. Nu m-am întrebat ce era, n-avea sens. Nici nu am apucat bine să ştergem şi să cutezăm să ne aşezăm, că am fost izbiţi de gălăgia şi manelele care răzbăteau din compartimentul vecin. Şi de parcă toate aceste mizerii nu erau de ajuns, ne-am pricopsit şi cu 3 cocalari de cel mai înalt nivel al acestei specii. Mai exact un el, cu figură inexpresivă de babuin macrocefal în stadiu incipient al rasei, urmat de "tovarăşa lui" (asta ca să ne încadrăm în limbajul specific) şi un căpşunar cu 2 clase, de culoare neagră, proaspăt aterizat din Spania ("tovarăş" cu cei doi porumbei). Evident, tot drumul am asistat fără să vrem la schimburile de cuvinte (să nu le numim totuşi discuţii) şi manele dintre telefoanele respectivilor. Neapărat de menţionat şi rememorarea tuturor bătăilor la care au participat cei doi masculi feroce (majoritatea prin discotecile de rahat pe care le frecventează), schimb de impresii care a durat vreo juma de oră în care aveam dulci fantezii cu cei doi înghiţiţi subit de un cataclism.
Cum necum, am ajuns la Constanţa, iar de acolo, cu 2 microbuze, în celebra şi vechea Vamă, loc pe care eu niciodată nu l-am agreat dar care m-a atras, iată, conjunctural, pentru a 5-a oară deja. Şi pot spune că mi-a plăcut mai mult decât în precedentele ocazii. Niciodată nu i-am înţeles pe cei care deplâng soarta acestui loc prăfuit, regretând popularea lui şi transformarea sa într-un bazar (ca să-l citez pe Dan Byron aseară la concertul de la Papa Şoni). Vama era liniştită, plaja aerisită, am găsit practic un loc unde te puteai relaxa, fără mulţi roacări jegoşi care se îmbată dintr-un teribilism dobitocesc şi pentru că "în Vamă poţi bea oricât că nu se uită nimeni ciudat la tine", fără cocalari, fără prea mulţi cerşetori lamentabili care îţi cer 1 leu pentru că "nu mai au bani să se întoarcă acasă" iar apoi se laudă că au stat 2 săptămâni la mare cu doar 50 de lei. Vama era calmă, muzica bună şi băutura de toate felurile, prilej pentru mine să mă desfăt şi cu Guinness şi cu Bloody Mary (asta după foarte multă vreme).
Aşă că lăsaţi-o dracului aşa cum e şi nu o mai "salvaţi", că o plajă goală şi nimic mai mult, aşa ca pe vremuri, evident că nu va mai fi. Şi înarmaţi-vă cu nervişori de oţel la plecare, mai ales dacă optaţi pentru microbuz pe ruta Mangalia-Constanţa şi daţi de un blocaj înfiorător în trafic. Care ne-a făcut să pierdem trenul cu care ne doream să plecăm şi pentru care, ziceam noi, ne rezervasem destul timp ca să-l prindem lejer, oh da. Apocalipticul traffic jam (cred că dacă se anunţa că pică un meteorit în mare şi trebuie evacuat tot litoralul şi tot nu ar fi fost aşa buluc pe şosea) mi-a permis să studiez mai pe îndelete şi alte bucăţi de litoral, ajungând la concluzia că unele locuri se mai schimbă şi evoluează cât de cât, dar multe sunt într-o cruntă şi deprimantă paragină. La fel ca şi nivelul mediu al intelectului şi eleganţei acestui popor, compus din prea multe vedete ale spaţiului web numit cocalari.com. Prea mulţi ţărani avem, mult prea mulţi. Am remarcat şi că eternele spectacole estivale, din teatrele de vară, n-au dispărut, tot felul de titluri şi chipuri manelistice fiind şi acum lipite (deloc îmbietor) pe garduri şi stâlpi. Of doamne.
Din fericire, acceleratul pe care l-am prins la întoarcere a fost curăţel. Evident, a avut şi el mai bine de o juma de oră întârziere, dar măcar am zis merci că nu a mai trebuit să suportăm onomatopeele urât mirositoare pe care diverşi cimpanzei le emit oriunde, oricând şi la un volum înalt.
Data viitoare vreau un avion, un hotel fiţos şi o mare albastră şi limpede.