Sunday, 30 November 2008

Nutshell

Înainte de a viziona dvd-ul Skin and Bones al celor de la Foo Fighters obişnuiam să spun că piesa pe care v-o prezint azi este preferata mea din toate concertele acustice pe care le-am văzut. O cântam cu mare plăcere pe 2 chitare cu un amic din Ploieşti iar dacă am fi avut şi un bas (care este realmente senzaţional în această piesă) am fi putut face un cover perfect. 
Melodia se numeşte Nutshell şi este cea care deschide concertul unplugged Alice in Chains susţinut în 1996 la Brooklyn Academy of Music (de ce toate concertele memorabile de acest gen au loc numai la New York..?) Solistul pe care îl veţi vedea în imagini, Layne Staley, era dependent de droguri iar acest lucru va culmina cu decesul său în anul 2002. Şi încă un fapt divers: trupa Metallica se afla în public la acest concert unplugged.



Trupa Staind face un cover foarte bun acestei piese şi îl puteţi vedea aici.


Saturday, 29 November 2008

Cântecul de lebădă al reginei

La începutul acestei săptămâni s-au împlinit 17 ani de când s-a stins una dintre cele mai mari voci de care ne-am putut bucura vreodată. Ea putea acoperi 4 octave şi a aparţinut unuia dintre cei mai marcanţi lideri de trupă din istoria muzicii rock. Freddie Mercury ne părăsea la doar 45 de ani, lăsând în urmă o carieră memorabilă, încheiată cu un album copleşitor care priveşte retrospectiv asupra vieţii sale şi tratează tema iminentului sfârşit. Materialul a fost înregistrat în timp ce boala lui Freddie avansa către ultimele faze iar una din piesele acestui disc este de-a dreptul inegalabilă. Ea conţine unul dintre versurile mele preferate dintotdeauna:
Inside my heart is breaking / my make-up may be flaking / but my smile still stays on.

Iar Wiki ne spune mai multe despre acest cântec:
"The song chronicles the effort of Freddie Mercury continuing to perform despite approaching the end of his life. Much of the lyrics and imagery of the song can also be construed to be a reflection on life and imminent death. It is regarded as one of Queen's most emotive, powerful songs by many fans.

After listening to John Deacon and Roger Taylor playing the chord sequence that later on would be the basis for almost the entire song, Brian May sat down with Freddie Mercury and the two of them decided the theme of the song and wrote some lyrics. May wrote down the rest of the words as well as the melody, and put a bridge with chord sequence inspired by Pachelbel's canon.

Demo versions featured May singing, having to sing some parts in falsetto because they were too high. When Brian May presented the final demo to Mercury, he had doubts that he would be physically capable of singing the song's highly demanding vocal line, due to the extent of his illness at the time. To May's surprise, Mercury consumed a measure of vodka, then proceeded to nail the vocal line without problems. To this day, Brian May regards this vocal performance as one of Mercury's finest ever".

Eu unul am ascultat prima oară Queen cu părinţii mei, mari admiratori ai acestei trupe. Pe atunci aveam discuri de vinil şi benzi de magnetofon. Acum avem DVD-uri, mp3uri şi YouTube, dar muzica a rămas aceeaşi şi ea nu va pieri vreodată, indiferent de suportul pe care se va găsi.

The Show Must Go On este melodia care încheie ultimul album Queen, intitulat Innuendo şi lansat în 1991.



Friday, 28 November 2008

Într-un târg Bizanţ, foc ardea

Aştept cu mare interes ziua când:
  • românii vor aştepta să ieşi din lift sau din metrou înainte ca ei să intre şi vor face asta NU în dreptul uşilor.
  • voi înţelege de ce, în 12 zile petrecute într-o metropolă care are de peste 4 ori populaţia Bucureştiului, nu am mers nici măcar o singură dată cu un autobuz sau cu un metrou plin. Bonus de dificultate în rezolvarea dilemei: doar 25% din rezidenţii acestei metropole au maşină. În Bucureşti proporţia posesorilor de autovehicule este de vreo 40%.
  • voi vedea cum persoana aflată în spatele meu la coadă, atunci când eu sunt la casă, lasă o distanţă de cel puţin un metru jumate între mine şi ea.
  • mă voi spovedi într-o biserică ortodoxă fără să-mi audă nimeni păcatele, cu excepţia părintelui, desigur, şi fără ca eu să le aud pe cele ale bătrâneilor tari de ureche.

Şi mai sunt multe altele, of course... Simţiti-vă liberi să completaţi această listă.

Thursday, 27 November 2008

Bărbaţi în umbră - o altă latură a violenţei în cuplu

Bună ziua. Probabil aţi aflat, ne aflăm în plină campanie contra violenţei împotriva femeilor. Hai să vedem despre ce este vorba (citez de pe stiriong.ro):

"Estimarile ONU arata ca abuzurile impotriva femeilor sunt in crestere. Cea mai frecventa forma de violenta asupra acestora, la nivel mondial, este violenta fizica. In medie, cel putin una din trei femei este batuta, obligata sa intretina relatii sexuale sau supusa altui tip de abuz. Mai multe rapoarte mondiale arata ca jumatate din crimele ale caror victime au fost femei sunt savarsite de partenerii acestora.
Femeile cu varste cuprinse intre 15 si 44 de ani sunt supuse unui risc mai mare sa fie abuzate decat sa se imbolnaveasca de cancer sau malarie, sa fie implicate in accidente rutiere sau razboaie.
Pentru a combate violenta asupra femeii, Fondul ONU pentru Populatie si Centrul de Informare ONU in Romania vor derula, in perioada 25 noiembrie - 10 decembrie, o campanie de combatere a violentei impotriva femeii. Campania se numeste "Femei in umbra. Umbre" si va aborda problema violentei impotriva femeii din perspectiva artistica. In cadrul campaniei se vor viziona filme documentare si piese de teatru, care vor face cunoscute dramele unor supravietuitoare ale abuzurilor.
Filmele documentare despre violenta impotriva femeii vor rula la Cinema Union (pe 6 si 7 decembrie), la Museo Cafe (in cadrul Muzeului de Geologie, pe 1 si 9 decembrie) si la Casa ONU (2 – 4 decembrie). La aceste vizionari intrarea este libera, in limita locurilor disponibile.
Tot in cadrul campaniei, la Teatrul Odeon se va juca piesa "Extrem". Aceasta trateaza problema violului, a agresiunii impotriva femeilor si a victimelor care, uneori, nu au castig de cauza in fata legii, din cauza lipsei de dovezi. Piesa va avea loc pe 29 noiembrie, de la ora 19".

Ok, foarte frumos, aplaud această iniţiativă. Mai mult decât atât (şi sunt cât se poate de serios), pentru aceşti agresori, dar şi pentru violatori şi pedofili, aş introduce ca pedeapsă castrarea în public. După ce câteva animale din astea îşi vor fi pierdut biluţele, restul agresorilor posibili le va pierde de asemenea, la figurat. Dar nu credeţi că ne scapă ceva totuşi? Întotdeauna vorbim numai şi numai despre agresarea femeilor. Credeţi că nu există bărbaţi care şi-o iau pe coajă de la vreo descreierată? Vă asigur că sunt, nu puţini. Iată ce ne spune site-ul Poliţiei române:

"Se numeste "violenta în familie" orice act vatamator, fizic sau emotional care are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni si familie, amenintari si atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Desi pâna de curând s-a presupus ca femeia este cel mai adesea victima violentei în familiei, în urma unor cercetari s-a descoperit ca de fapt numarul barbatilor agresati este destul de mare".

Dar nu am nevoie de un site sau de o definiţie din dicţionar ca să aflu treaba asta. Din păcate eu am simţit-o pe propria piele, la propriu şi la figurat. Şi înainte de a vă spune cum am procedat eu, vin cu o serie de întrebări şi cu nişte teme de gândire pentru voi. Ce te faci dacă eşti într-o relaţie cu o femeie care este violentă fizic? Cum procedezi dacă sare la bătaie nu de puţine ori şi dacă apelează la gesturi agresive atunci când o femeie normală cel mult ar ridica vocea? Eşti îndreptăţit să o pui la punct, să-i răspunzi cu aceeaşi monedă? Ai deveni, dacă ai face-o, un agresor mitocan la fel ca toţi ceilalţi?
Cel mai sănătos este să o părăseşti, deoarece niciun om nu merită să stea lângă o astfel de fiinţă, indiferent de calităţile pe care aceasta le-ar poseda. Desigur, e mai dificil să pleci după o perioadă, mai ales dacă s-au acumulat şi sentimente. Însă bine bine, oi părăsi-o tu, dar cum procedezi chiar în acel moment când ea începe să împartă palme şi pumni? Începi să parezi loviturile mai ceva ca Lucian Bute? Fugi, te piteşti? Încerci să o calmezi deşi tu în acel moment eşti un butoi cu pulbere şi i-ai fute câteva bucăţi până ai lăsa-o lată? Tare sunt curios cum reacţionează majoritatea bărbaţilor puşi într-o asemenea situaţie extrem de idioată.
Indiferent de codul după care ne-am ghida (juridic, moral, al bunelor maniere sau chiar religios dacă vreţi) am concluziona că nu este firesc să loveşti o femeie, chiar dacă ea este dezaxata de la care porneşte conflictul fizic. O femeie nu se atinge nici cu o floare, aşa m-a învăţat mama, lucru cu care sunt de acord. Însă în acele momente, când eşti agresat, raţiunea se stinge şi nu eşti altceva decât un animal zgândarit cu un băţ care în mod inevitabil sare să muşte. Am aplanat multe astfel de ieşiri (unele chiar în public), am strâns din dinţi, mi-am călcat mândria în picioare, doar pentru a menţine situaţia sub control şi pentru a nu degenera în chestii foarte urâte. Dar o dată am clacat şi am răspuns cu o palmă care a făcut-o K.O. pentru minute bune. Niciodată nu-mi voi aminti cu plăcere acest incident, dar pe de altă parte nu mă simt cu nimic vinovat şi nici nu regret că am comis acest gest, pentru că eu am fost cel agresat şi consider reacţia mea una firească, venită după multe alte momente în care mi-am înăbuşit astfel de gesturi (iar aici chiar cred că am dovedit răbdare cât 5 bărbaţi la un loc). Şi-a căutat-o cu lumânarea, a meritat-o. Atâta vreme cât nu o înşelam, nu o minţeam, nu o înjuram şi aşa mai departe, absolut nimic nu justifica ieşirile ei în decor. Oricum, între noi fie vorba, ce oare ar justifica asemenea reacţii...?
Aşadar, dragele noastre, nemiloşi vom fi cu gibonii care aleg total greşit să-şi demonstreze "bărbăţia", dar nu uitaţi că şi printre voi se află destule Nikite iute la mânie şi de sânge vărsătoare. Ia spuneţi, cum procedăm cu ele? Mă interesează în special răspunsurile care nu sunt desprinse din dicţionare sau din coduri etice.

Wednesday, 26 November 2008

Blogu-te



Eskobar - Fly on a Wall

Ai tot dat pe aici, vizitatorule, să-mi priveşti peretele, să asculţi muzica pe care o ascult şi eu, să-mi citeşti gândurile sau să te regăseşti în varietatea de sentimente oferită de de această expoziţie numită TheFly On A Wall. Ai aflat că pentru mine muzica se împarte în U2 şi restul, că nu ratez nicio ocazie de a servi o Guinness, că sunt îndrăgostit de New York şi de chitara mea. Ţi-am spus poveşti despre artiştii mei preferaţi, despre tărâmurile unde am călătorit şi despre familia mea minunată. Am crezut mereu în acea frază care atârnă acolo într-un colţ al peretelui şi care spune că muzica poate schimba lumea fiindcă muzica poate schimba oamenii. Şi astfel am încercat să aduc aici numai artişti şi melodii de calitate, promovând bunul gust în muzică precum sora mea promovează pe blogul ei bunul gust în general. Acesta este un perete cu boxe încorporate, un blog audio-vizual, un ghiveci compus din sunete, imagini, oameni şi locuri. 
Am dialogat cu Dumnezeu şi deseori m-am luat la harţă cu el. Ai putut afla ce filme urmăresc şi nu ai ratat nicio ironie la adresa oamenilor şi lucrurilor care merită o atenţie strict limitată la satiră. Ai citit şi despre sport din când în când dar nu aşa cum o faci în Gazeta Sporturilor. Te-ai amuzat sau te-ai întristat atunci când îmi exorcizam diverşi demoni sau când oftam după diverse domniţe. Dar asta s-a schimbat în timp pentru că am învăţat că o văicăreală atrage după sine alte văicăreli, în timp ce un tonus optimist aduce numai lucruri bune. Astfel sper că acest mediu virtual a devenit mai respirabil, mai plăcut ochiului şi simţurilor, atât ca formă dar în special ca fond. 
Au trecut 2 ani de la primul articol publicat în acest blog, unul tâmpiţel şi deprimant. Vreau să cred că de atunci am evoluat, atât ca mod de a vedea lumea cât şi prin felul în care redau în scris ceea ce văd. Mai treci pe aici, blogu-te, te voi găzdui cu drag şi în continuare. 

Monday, 24 November 2008

Vot în alb

Ai apărut iar acum, ca o ciupercă după ploaie, şi te văd peste tot cum cerşeşti atenţie şi promiţi gogoşi. Ca o ciupercă de piele care provoacă mâncărimi. Eşti pe toţi stâlpii, pe toate panourile, pe toate posturile tv şi mă rogi să te votez, mizând pe naivitatea mea. Îmi povoci silă, milogule. Eşti ridicol iar sloganurile tale electorale nu mă mai pot nici măcar amuza. De ce să te votez? Ca apoi să faci avere pe spinarea mea sau să le oferi cadouri celor care te-au ajutat în campanie? Tu, politicianul român, reprezinţi una dintre categoriile aflate cu mult sub nivelul mediu al acestui popor, dar n-ai pic de ruşine.

Ai speculat imediat votul uninominal, ca un şmecheraş autentic, şi ai atras în acest joc politic mai multe figuri publice. Ţopescule, Luminiţo, Călinescule şi care mai sunteţi: nu mă impresionaţi. Poate unii dintre voi sunt chiar bine intenţionaţi, dar ori nu au habar de politică şi de economie ori nu vor avea nicio şansă în faţa sistemului. Sau ambele. Aşa că scutiţi-mă cu promisiunile voastre penibile.

Priveşte, politicianule, nici cititorii mei nu te vor. Unul din trei (cel mai mare procent) e de-a dreptul scârbit de tine, unul din patru nu se va obosi să vină la urne, unul din cinci are dubii şi acum pe cine să voteze ("a vota răul mai mic" este o altă mare tâmpenie la români) şi doar un sfert e decis pe cine va vota.

Pentru acest an eu îndemn la un vot în alb. Este o noţiune prea puţin familiară nouă, dar ar trebui s-o aprofundăm. Un plic gol, fără nicio ştampilă pe el, asta merită aceşti ipocriţi, 'tu-le muma-n cur astăzi şi mâine.

Saturday, 22 November 2008

Comfy

La capătul unei săptămâni foarte încărcate, am terminat cu bine treburile la job iar vineri am susţinut un examen în urma căruia am devenit inspector în resurse umane. Rămâne de văzut cum mă va ajuta practic chestia asta. Azi am venit acasă la Ploieşti, unde am savurat o havană cu mama, proaspăt întoarsă din Cuba şi de pe alte meleaguri sud-americane. Timpul încetineşte frumos, îmi trag răsuflarea şi dau undă verde ramurilor verzi. De brad. Crăciunul se apropie.
Acum vă las să savuraţi o poză genială cu finuţa Bubu. Ţin minte că v-am spus în ce poziţii haioase doarme... "C'mon, people! I'm tryin' to have a quiet moment here!"
(mai multe poze cu nepoţica puteţi vedea pe blogul sorellei).

heavy night last night!

Friday, 21 November 2008

John şi olteanul

Sorin Cârţu este un fost mare jucător al Craiovei Maxima. A câştigat de 3 ori campionatul şi de 4 ori Cupa României, apoi a realizat eventul campionat-cupă ca antrenor, tot cu Craiova. Momentan poate fi considerat unul din antrenorii buni ai ţării şi, ca mulţi alţii, un tip foarte vulcanic. Deseori îl poţi vedea vociferând la marginea terenului şi fiind oprit cu greu să nu se repeadă la vreun arbitru. Sulele băgate, citite pe buzele lui nu doar de surdo-muţi, sunt la ordinea zilei. Episodul s-a repetat şi în seara aceasta, la meciul pe care actuala s-a echipă, Pandurii Tg.Jiu, l-a disputat cu CFR Cluj. Ei bine, nu-i nimic foarte rău în asta. Toţi ne-o băgăm cu patos deseori, să nu fim ipocriţi. Singura problemă este că nu prea-ţi şade bine să faci asta când toate camerele sunt pe tine sau când eşti o persoană publică. Dar l-am iertat instantaneu în seara asta. Să vă explic de ce.
Venit la conferinţa de presă de după meci, asudat şi încă bolborosind tot felul de invective la adresa el-ştie-cui, Cârţu s-a calmat până la urmă şi a început să vorbească despre meci. Parcă din cu totul alt film, din senin a început să se audă undeva în fundal melodia Imagine a lui John Lennon. După vreo 2-3 secunde în care am realizat că este imposibil ca această piesă să fi fost aleasă ca background pentru conferinţa de presă a unui meci banal de Liga I, m-am lămurit că aceasta era de fapt soneria telefonului mobil al antrenorului. L-a scos, a refuzat apelul, apoi a continuat să vorbească. Într-o lume fotbalistică mocirloasă, cu patroni şi antrenori grobieni şi cu jucători manelişti care umblă pe stradă în trening şi nu în costum ca omologii lor de la Real Madrid, să descoperi că un antrenor oltean specialist în trivialităţi îşi alege ca ringtone una din cele mai frumoase melodii din istoria muzicii este o adevărată revelaţie.
John, acum o lună eram în New York şi călcam pe acolo pe unde ai păşit şi tu ultima oară. Nici prin cap nu-mi trecea că te iubesc chiar şi oltenii, maestre.



Thursday, 20 November 2008

De la Foos citire

Fiecare cântec bun are o poveste. Uneori este fascinant să o afli, alteori ea nici nu contează. În primul rând sunt importante mesajul şi feelingul care îţi sunt transmise. O astfel de piesă este şi cea care urmează. Te face să te simţi puternic, îţi oferă încrederea să o iei de la capăt. Mai mult chiar, pentru mine acest cântec reprezintă întruchiparea spiritului liber şi este unul din preferatele mele atunci când iau chitara în braţe.
Varianta originală este mult mai alertă, mult mai rock. Ulterior au apărut mai multe versiuni acustice care o surclasează, acest lucru dovedind faptul că o melodie nu e niciodată finisată. Ea este doar o bucată de plastilină cu care artistul se poate juca, time and time again
Atenţie la acel interlude format dintr-o armonie repetitivă, dar care creşte superb în intensitate. Şi apreciaţi alternanţa momentelor explozive cu cele lente, unul din motivele pentru care eu admir atât de mult trupa asta.

Foo Fighters - Times Like These

Monday, 17 November 2008

Dezamăgiri discografice

Azi se lansează noul album Dido, intitulat Safe Trip Home. Trăiască pirateria - eu îl am deja de 2 zile şi l-am ascultat. Prima impresie (probabil şi cea finală) este că albumul este slab. Nu-şi justifică timpul îndelungat în care a fost conceput. Piesele sunt monotone, te ia somnul când le asculţi şi nu-ţi trezesc niciun sentiment.
În aceeaşi categorie a dezamăgirilor se încadrează şi noile materiale lansate de Oasis şi de Keane luna trecută. Deloc pe placul meu, nu-mi spun nimic. Dacă în cazul celor de la Oasis pot fi mai îngăduitor, pentru că au o carieră fulminantă în spate, cu Keane m-am cam lămurit şi nu mă voi mai keanui cu ei. E al treilea album al lor şi al doilea consecutiv slab. Doar discul de debut merită ascultat.
Păcat, aşteptam cu maxim interes aceste muzici şi iată că nici măcar nu mă voi obosi să le copiez în iPod.

Sunday, 16 November 2008

Jack & Rose Reunited

Circulă pe net un trailer la ceea ce pare a fi Titanic 2. Bine, de vreo doi ani se întâmplă asta, dar de abia acum am dat şi eu de el. Da, m-am crucit iniţial, mai ales auzind intriga: Jack este descoperit congelat într-un bloc de gheaţă, este adus la suprafaţă şi omul, astfel bine conservat, îşi reia viaţa în zilele noastre. Am descoperit repede că este un fake, însă unul foarte bine făcut, cu secvenţe decupate din alte filme. Înainte de a vă oferi clipul spre amuzament, vreau să menţionez că Di Caprio şi Kate Winslet se reunesc pe ecran, pe bune de data asta, în filmul Revolutionary Road, care va fi lansat în ianuarie şi care pare a fi foarte bun. Mai bine aşa decât într-un sequel fâsâit al Titanicului, ce nu şi-ar mai avea rostul. Oricum, felicitări celor care au făcut acest trailer.


Saturday, 15 November 2008

Ţăranul român

Ar fi fost bine să rămână la ţară acolo, să sporească producţia şi să citeşti despre el în romanele lui Slavici, Rebreanu sau Duiliu Zamfirescu. Dar el a migrat masiv şi acum îl întâlneşti peste tot, sub toate formele. E drept, nu a fost vina lui la acea vreme, a fost forţat s-o facă, dar iată că acum încă păstrează acest obicei. Ţăranul român e plimbăreţ, găseşte mereu câte o trebuşoară de rezolvat la oraş. Îl identifici imediat, în metrou, în tramvai.. după vorbă, după port. După privirea-i tâmpă. Sau după mâinile lui bătătorite.
Nimic prea grav până aici. Totul se complică însă când ţăranul român vrea să iasă în evidenţă. Când vorbeşte tare şi prost şi îţi poluează timpanul. Când răsare peste tot şi-ţi marchează retina. Ţăranul român vrea să fie cool. Rezultatul unui ţăran supus unui proces de transformare în ceva ce doar el consideră a fi cool este cocalarul. O specie în mare expansiune care deja şi-a format şi propriul limbaj.
Ţăranul român ascultă şi face muzică. De la porţile Orientului preluată şi adaptată celor cu intelect subdezvoltat. Apoi o ascultă pe celula cu ecran, în locuri cât mai aglomerate. Căştile nu-s pentru el.. dar aici sunt puţin indulgent: nu m-ar mira foarte tare să nu fi auzit că există un asemenea accesoriu.
Acest specimen este inconfundabil. L-am văzut în mai multe aeroporturi. Vă jur, îl scanezi doar 3 secunde şi-ţi spui "Băi nene, ăsta e român". În 99% din cazuri ai dreptate. Este exact procesul opus de identificare a unui străin la noi în ţară. Ştiţi voi, dăm deseori peste indivizi rasaţi, care emană altceva, la propriu şi la figurat, şi imediat îi recunoşti că nu-s români.
Ţăranul român este sărac. Cu duhul, cu gândul, cu banul. Şi cum v-am spus la început că îi place să umble, a pus stâpânire pe mijloacele de transport. El nu mai poartă ii şi opinci. Acum avem pantofi lucioşi în completarea blugilor, geci cu sclipici şi tricouri pe care invariabil scrie "De Puta Madre" sau "Gigolo Italiano". Ţăranul român este la ani lumină de bunul gust predat de cineva aici. Nimeni nu va putea să-l educe vreodată.
Ţăranul român s-a deplasat şi a involuat. Nu-l mai vreau la oraş, să se retragă de unde a venit. Să populeze din nou satele şi să muncească pământul. Să ne lase. L-aş fi primit aici, dar au trecut zeci de ani şi el mi-a dovedit că nu ştie să se adapteze. Şi nu mai pot arăta clemenţă. M-am săturat de Gheorghe şi de Ion iar George & John sună mai bine.
Desigur, retragerea ţăranul român nu va avea loc. Şi nici schimbarea lui. Va rămâne la fel. Împânzit, coclit, neobosit. Dar obosindu-i pe alţii. Mai vorbim peste câteva decenii.

Thursday, 13 November 2008

Ultimul episod al unei coloane sonore

Când am plecat în America am postat aici o serie de cântece care urma să mă însoţească peste ocean. Acel soundtrack american cuprindea mai multe piese alese pe sprânceană, care aveau să-mi amplifice din fundal senzaţiile extraordinare trăite acolo. Ei bine, aveam să descopăr la întoarcere că la fel de bine aş fi putut instala în iPod întreaga discografie a celui numit The Boss, un artist pe care de abia acum îl descopăr cu adevărat. Bruce Springsteen a aşezat America în cântecele sale ca nimeni altul, atât prin versuri, cât şi prin muzica propriu-zisă, impregnată de chitare acustice, slide-uri şi muzicuţe care conferă acel sunet total american. Este de ajuns doar să iei aminte de titlurile unor piese ca să-ţi faci o idee. Born in the USA, New York City Serenade, Streets of Philadelphia, Atlantic City, My Oklahoma Home sau American Land sunt cântece care te fac să te simţi american chiar dacă nu eşti. Practic atunci când îl asculţi pe Springsteen eşti un yankeu pierdut în imensa Americă, orbit de luminile oraşului şi acoperit de clădirile uriaşe. Sau un cowboy autentic, undeva in the country. The Boss este un pictor extraordinar ale cărui peisaje sunt apreciate şi de americanul obişnuit, cu o cultură muzicală medie, şi de critici deopotrivă.
Fascinaţia mea americană, impresiile adânci de la Ground Zero şi, după cum aţi văzut, până şi recenta campanie prezindenţială făcută de noul leader mondial pe muzica lui Bruce au făcut ca un anume album să fie intens mediatizat în aceste pagini. Nici nu se putea altfel, cu atât mai mult cu cât sunt foarte interesat de ce s-a întâmplat la 11 septembrie şi, culmea, evenimentele de atunci au fost dezbătute recent şi în media de la noi. Apropo, tocmai am făcut rost de cartea numită Zero, apărută după documentarul tv realizat de italianul Giulietto Chiesa. Acest subiect va fi mereu actual şi oricum, probabil că nici peste 100 de ani nu se va cunoaşte adevărul absolut.
Ca o concluzie pot spune că acest disc a constituit pentru mine cea mai potrivită coloană sonoră în această toamnă americană. Am publicat deja aici 5 piese din cele 15 prezente pe acest material, încercând să vă insuflu şi vouă câte ceva din pasiunea mea de turist fermecat de America. Astăzi voi încheia acest capitol cu o ultimă melodie, conştient fiind că poate am abuzat. Sau poate nu. Rămâne să apreciaţi voi. Cu siguranţă că vă veţi mai întâlni cu The Boss în aceste pagini sau cu teorii despre ce s-a întâmplat în America în 2001. Dar despre acest album am vorbit suficient.
Piesa de mai jos se pare că a fost scrisă din perspectiva familiei unui fan Bruce Springsteen care moare în atacurile din 11/9. Simplitatea genială a versurilor şi frumuseţea compoziţiei te lasă fără cuvinte.

You're Missing from The Rising album, live in Barcelona, 2002

Monday, 10 November 2008

Finuţa Bubu

O cheamă Ana Sabina, dar unul din numele de alint este Bubu şi mie tare mult îmi place să-i spun aşa. Doarme în cele mai amuzante poziţii: cu mânuţa la cap, ca o gânditoare, sau în stil de rocker, cu braţul deasupra capului. Apariţia ei în această lume a fost salutată de mine nu cu mult timp în urmă, iar această minune a marcat deja a doua premieră pentru mine. Pe lângă faptul că sunt unchi, acum am devenit şi naş. La Câmpina a avut loc duminică botezul Sabinei, un eveniment intim, frumos, haios, realmente de neuitat. Îmi doresc mult să-mi iau în serios acest rol de părinte spiritual cu care tocmai am fost investit.

Saturday, 8 November 2008

Pe vremea când nu existau camere digitale

Fiind la Ploieşti în acest weekend am profitat de moment, scotocind prin cutia cu amintiri. După ce am revăzut cu drag o tonă de fotografii, am scanat câteva şi le pun aici ca un reminder că toate se schimbă şi noi odată cu ele.



28 februarie 1982, la 3 ani

Sometime later...


Cu nou-născuta sorella


...şi am crescut, precum părul meu afro... (1993)

Sfârşit de liceu. Ea e Oana, actuala new-yorkeză.

La Neptun, în inegalabilă vară a lui '97

Ştiu, cu asta risc să apar pe cocalari.com, dar ce să fac, e printre singurele mele poze în care apar cu damblaua anului 1998 numită pleată.

Eh, în asta parcă dau mai bine, nu?

Revelionul 1999 a însemnat regăsirea cu Alis, the love of my life. Şi regăsiţi am rămas de atunci 3 ani jumate.

Ok, această este cea mai compromiţătoare poză publicată vreodată pe acest blog. Subliniez cât se poate de hotărât că sunt straight şi că acel moment reprezintă un complot pus la cale de Alis, cea care ne fotografiază şi respectivul domn a cărui identitate nu o dezvălui, spre binele lui, mwuahahaha.

Alis, mai 2000. Neptunul era numai şi numai al nostru.

La fel ca şi mai sus...

Cu tata la Monte Carlo, aprilie 2001.

Apoi cu sorella în Marsilia..

Şi din nou cu tata, în Barcelona.

Cu Alis, unde altundeva decât în Neptun, 2001.

Asta e una din pozele mele preferate cu Corsarul.

Scriitor, 2002.

Cu Michelle, Olimp, 2002

În Fire, decembrie 2002, cu Raluca Bălăjel, filmând pentru MTV.

La Râşnov, iulie 2003

Cu Mirela la Paris, în Turnul Eiffel, august 2003.

Taize, Franţa, august 2003. Cântând cu străinii.



Empty Sky

Inutil să mai spun ce şi cum, de unde provine această melodie sau care este semnificaţia titlului. Las doar maestrul să se exprime, prin jucăriile sale acustice.

Friday, 7 November 2008

The Drummer(s)

Ce se poate întâmpla când doi dintre cei mai buni tobari ai lumii ajung în aceeaşi trupă? Parcă e un pic nedrept, dar probleme nu sunt, atâta vreme cât ambii stăpânesc totodată şi chitara, şi clapele, şi vocea. Trupa se numeşte Foo Fighters şi dacă despre Dave Grohl v-am mai vorbit şi l-aţi putut auzi bătând cu ani în urmă în Nirvana, acum e timpul să vi-l prezint şi pe Taylor Hawkins, toboşarul oficial al celor de la Foos. A fost adoptat în formaţie în 1997, după ce până atunci a făcut parte din trupa de turneu a lui Alanis Morissette. A devenit cel mai bun prieten al lui Dave iar în anul 2005 o revistă de specialitate din UK i-a acordat titlul de Best Rock Drummer. În paralel cu Foos are propriul proiect muzical, în care este şi vocal. Taylor afirmă că stilul său a fost influenţat de omologii săi din faimoasele trupe Queen şi The Police.
Iar acum, înainte de a vă abandona în braţele unui drum solo, iată două chestii inedite pe care le aflăm de pe Wiki:
  • In the demo version of Alanis Morissette's song "Unsent" from the 1998 album, Supposed Former Infatuation Junkie, a verse is dedicated to the friendship and rumored relationship between Hawkins and Morissette.
"Dear Taylor I missed you a lot there was a period of time when I was too mad to even bring up your name and it killed me to hear you discount the time we spent together I knew all along that we had different tastes in moderations and we couldn't hang out forever and while it lasted it was hilarious."

Though in 2008 at the Howard Stern show Morissette revealed they hadn't ever been in romantic relationships.

  • Taylor is also a fan of U2 stating,
"To be honest, I'm probably more of an older U2 fan. I was a really huge fan of 'Boy', 'October', 'War' and 'The Unforgettable Fire'. I like their new stuff here and there, but my favourite stuff is really the early, underproduced stuff."


Wednesday, 5 November 2008

Curaj

Multă lume confundă curajul cu lipsa fricii. Este o mare eroare. Acum mai bine de un an spuneam aici pe blog că nu eşti curajos dacă nu ţi-e frică. E simplu, hai să luăm un exemplu uşor. Un om care nu se teme să zboare nu este curajos dacă se suie într-un avion şi pleacă în vacanţă, deşi aşa ar putea fi perceput de către cei care au oroare de înâlţimi. O astfel de persoană e sorella mia, pe care distanţa faţă de sol o înfioară. Ei bine, ea a fost suficient de curajoasă să lupte cu această teamă pentru prima dată, vara asta. Cam ăsta e curajul - înghiţi în sec şi faci lucrul care te îngrozeşte. Este unica metodă de a depăşi inhibiţii şi fobii de tot felul. Când îţi e teamă de ceva, gândeşte cu tupeu. Care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla?

Nu insist mai mult, aţi prins ideea. Iar de multe ori un clip scurt ca acesta face cât sute de cuvinte:

Tuesday, 4 November 2008

Just Music, Not Politics

America îşi alege în aceste zile noul preşedinte. Pe cel care va fi numit cel mai puternic om de pe planetă, deşi personal prefer sintagma "the leader of the free world", mi se pare mult mai adecvată. Astfel am descoperit cât de actual este cântecul-titlu al albumului cu care v-am asasinat în ultima vreme pe blog. Piesa respectivă a ajuns practic the campaign theme a unuia dintre candidaţi. Nu contează care din ei, aici nu se face politică de nicio culoare, fie şi numai pentru faptul că nu mă pricep şi nici nu gust acest fenomen. Însă recunosc că am urmărit ultima confruntare televizată dintre cei doi candidaţi, care se aflau la doar câteva mile de mine în acel moment, la Hofstra University din Long Island. Revenind la ideea non-politică a acestui articol, am efectuat un extras dintr-un speech pe care The Boss l-a ţinut la Philadelphia, cu exact o lună în urmă, păstrând doar conţinutul muzical exprimat de cel care, din punct de vedere artistic şi social, reprezintă pentru America mai mult chiar decât înseamnă U2 pentru Irlanda. Apoi vă las să urmăriţi şi melodia cu pricina, cu siguranţa că îi veţi aprecia puterea, optimismul şi motivarea extraordinară pe care o oferă. Acest cântec este un imn, un adevărat ceas deşteptător al conştiinţei americane.

"Hello Philly,

I've spent 35 years writing about America, its people, and the meaning of the American Promise. The Promise that was handed down to us, right here in this city from our founding fathers, with one instruction: Do your best to make these things real. Opportunity, equality, social and economic justice, a fair shake for all of our citizens, the American idea, as a positive influence, around the world for a more just and peaceful existence. These are the things that give our lives hope, shape, and meaning. They are the ties that bind us together and give us faith in our contract with one another.
I've spent most of my creative life measuring the distance between that American promise and American reality. For many Americans, who are today losing their jobs, their homes, seeing their retirement funds disappear, who have no healthcare, or who have been abandoned in our inner cities. The distance between that promise and that reality has never been greater or more painful.
So now is the time to roll up our sleeves and come on up for the rising."

Bruce Springsteen, 4.10.2008



Sunday, 2 November 2008

Nothing Man

Se pare că Bruce a scris această piesă prin anii '90, despre un soldat american care se întoarce acasă, este decorat, dar nu-şi mai poate satisface soţia pentru că rămâne impotent în urma rănilor suferite. Melodia a fost inclusă pe albumul The Rising, căpătând astfel o semnificaţie cu totul nouă, care este perfect redată de un om care se afla în Manhattan pe 11 septembrie 2001. Vă invit să aflaţi ce sentimente a trezit în el acest cântec, cu promisiunea că o să vă mai stresez şi pe viitor cu The Boss, pentru că pur şi simplu nu-mi revin din frumuseţea muzicii pe care acest om o crează. 

"The great thing about lyrics is that the meaning depends on the context you view them in. I was a few blocks away when the towers fell and after 7 years still feel exactly as he writes:

I don't remember how I felt
I never thought I'd live
To read about myself
In my hometown paper 
How my brave young life
Was forever changed
In a misty cloud of pink vapor 

To go along with that, I was in town from Atlanta on business visiting co-workers in the WTC. I ended up in that pink vapor. I returned home the following week and it was a different place. My life was forever changed. These lyrics personified the experience:

Around here, everybody acts the same
Around here, everybody acts like nothing's changed
Friday night, the club meets at Al's Barbecue
The sky's still, the same unbelievable blue

I imagine it was like the experience of someone coming back from Iraq and being in the middle of normal, day-to-day life a week later. My recollection is that no one could or will understand what it was like - losing friends, co-workers, or just experiencing what Manhattan went through those weeks. Not even my wife. 

One thing I'll always remember is just how (incredibly) blue the skies were that morning. I personally don't think the song is depressingly hopeless, but it does remind me that most things in life are trivial in comparison".


Saturday, 1 November 2008

Nominalizări şi distincţii

Prin liceu urmăream cu mare interes premiile anuale din industria muzicală, în special MTV Europe Music Awards, deşi totul avea un iz foarte comercial iar nominalizaţii şi premianţii erau aleşi pe criterii cel puţin bizare. La un moment dat am încetat să mai urmăresc astfel de evenimente şi bine am făcut. Însă deunăzi aflu că U2 au fost nominalizaţi la ediţia din acest an EMA, la categoria Best Act Ever. Foarte tare, asta da, mi-am zis. Nu poate contesta nimeni că băieţii mei constituie una din cele mai mari trupe live din istorie. Am căutat foarte curios care sunt celelalte nume legandare cu care U2 va concura la această categorie. Hmm, iată pe cine am găsit:
Britney Spears (say what...?!)
Christina Aguilera (you gotta be shittin' me...)
Green Day (mai treacă de la mine, dar totuşi...!)
Rick Astley (who the fuck is Alice...?!)
Tokio Hotel (what in the name of Lord?)

Ok, i-aş întreba pe mucioşii ăştia de la MTV, născuţi în deceniul cool, dacă instituţia unde lucrează reprezintă o parodie sau dacă ei posedă un minim de cultură muzicală. Băieţi, parcă era vorba de Best Act Ever, ci nu de Best Sexual Act Ever. Aguilera, Britney..? Aceste nominalizări făcute în bătaie de joc reprezintă o insultă la adresa unor nume ca The Beatles, The Stones, AC/DC, Pink Floyd, Led Zeppelin, Queen, The Doors, Deep Purple, Metallica, Nirvana, Aerosmith, Radiohead, Pearl Jam (iar exemple am mai putea da încă o juma de oră). În locul celor de la U2 m-aş retrage din această competiţie câtuşi de puţin onorantă. MTV-ul a avut un rol deosebit atunci când a apărut, prin anii '80, oferind imagine muzicii şi mai multă popularitate artiştilor, dar acum se pare că a ajuns doar un bullshit tv al cărui public ţintă sunt doar adolescenţii care decupează postere din reviste gen Popcorn. Dar în fine, să lăsăm comercialul şi clipurile cu maşini de lux, buci şi ţâţe la o parte şi să trecem la lucruri mult mai elegante.
Anume la distincţii cu adevărat meritorii, făcute de jurii competente. Aşa cum este cazul celor care se ocupă de Hall of Fame, acea galerie de lux unde un artist poate intra doar după 25 de ani de la lansarea primului său album şi după ce activitatea lui artistică este evaluată de un astfel de juriu. Pentru că am pomenit de curând despre prietenia existentă între două mari legende rock'n'roll, Bruce Springsteen şi U2, vă ofer următorul moment de clasă, for ladies & gentlemen only.

U2's induction in the Hall of Fame, Waldorf-Astoria Hotel, New York, March 2005