Friday, 31 October 2008

Egoistul

Miercuri seara veneam de la un curs cu Steli şi, deşi era trecut de 8.30 pm, metroul era extrem de aglomerat. Se anunţau staţionări lungi la peron, ce mai, era un haos. Abia a doua zi am aflat şi cauza. Un nefericit se aruncase în faţa trenului în staţia Tineretului. Circulaţia metroului a fost oprită timp de o oră şi de aici încolo aglomeraţia devine logică. Dar totuşi putea fi evitată, susţine contrariată draga de Steli, dacă acel sinucigaş ar fi sărit de pe un bloc. Păi bine, dom'le, alegi să-ţi iei zilele, dar la alţii nu te gândeşti? Suntem efectiv indignaţi. Chiar aşa, să nu-ţi pese că vei da peste cap circulaţia unei magistrale, că oamenii vor întârzia în drumul spre casă şi că se vor enerva în sauna din vagoane? Dar la omul ăla care conduce trenul şi pe care-l vei traumatiza nu te gândeşti? El ce vină are? Nu era mai simplu să-ţi faci vânt de pe vreun acoperiş? O adevărată bătaie de joc!
Un egoist cu vârf şi îndesat. S-a gândit numai la el, nicidecum la miile de oameni pe care i-a blocat în trafic. Ce să mai zicem de cei care îi vor duce dorul, probabil sunt şi dintr-aceştia. Sau poate tocmai pentru că nu erau...

Thursday, 30 October 2008

Loose Change

Cum era şi normal, în ultimele săptămâni aceste pagini au avut mult miros de America. Trecând de la vorbe, fotografii şi muzică la film, să vă povestesc puţin despre Loose Change, o altă peliculă bazată pe multiplele teorii conspiraţioniste legate de 11 septembrie. Iată cam ce susţine Dylan Avery, scenarist şi regizor deopotrivă.
  1. Atacurile au fost plănuite şi conduse de guvernul SUA, nu de Al Qaeda.
  2. Avioanele care au intrat în turnurile gemene nu erau avioane comerciale cu pasageri la bord. Se merge până la a susţine faptul că telefoanele date de către pasageri înainte de impact erau false şi că este aproape imposibil să ai semnal şi să poţi vorbi la celular dintr-un avion.
  3. Turnurile nu s-au prăbuşit din cauza impactului şi/sau din cauza incendiilor provocate de impact. Au existat multiple explozii în interiorul turnurilor, confirmate de mulţi martori, ca şi cum acolo ar fi fost plantate şi detonate bombe. Ambele prăbuşiri au aspectul acelor demolări controlate care se fac prin implozie. Mai mult decât atât, sunt date exemple cu alte incendii care au izbucnit în diverşi zgârie-nori, de o durată mult mai mare, şi niciuna din acele clădiri nu s-a prăbuşit. Pentru mai multe pe această temă, citiţi aici.
  4. Cu câteva zile înainte de 11 septembrie au fost îndepărtaţi din interiorul complexului câinii antrenaţi pentru a depista explozibil iar diverşi lucrători au pătruns în clădiri pentru a efecta lucrări ambigue.
  5. Asupra Pentagonului nu a căzut niciun avion iar benzile video de la o benzinărie din apropiere, ale cărei camere video încadrau perfect acea latură a clădirii unde se presupune a fi avut loc impactul, au fost confiscate imediat de către FBI. Publicului larg i-a fost prezentată doar o imagine puţin concludentă cu o explozie, dar nici urmă de avion. Un Boeing 747 ar fi provocat pagube mult mai mari şi un crater în peluza din faţa clădirii, care arată practic imaculat.
  6. Cursa United Airlines 93, încheiată tragic undeva in Pennsylvania, a fost doborâtă de către un avion de luptă american, ci nu de lupta eroică a pasagerilor, care aflaseră de atacurile din New York, cu cei care deturnaseră avionul.
Hmm. Când totul este prezentat amănunţit, cu date concrete şi cu declaraţii de la martori, orice idee ne poate fi inoculată. Voi ce credeţi până la urmă? Hai să vă spun versiunea mea, pe scurt: habar n-am dacă atacurile au fost făcute chiar de către guvernul USA, dar foarte probabil s-a ştiut de ele şi nu s-a făcut nimic pentru a fi împiedicate. Şi doi la mâna, da, acele clădiri uriaşe nu au fost doborâte doar de două avioane înfipte în ele de nişte bezmetici. Boom boom, altceva mai puternic le-a dat jos. Iar dacă nu credeţi în ideea că opinia publică poate fi prostită şi jucată pe degete în cel mai obscen mod, uitaţi-vă la Wag The Dog.
În fine, probabil nu vom cunoaşte niciodată adevărul. Aşa că dacă tot suntem la capitolul filme, hai să vă zic şi de unele artistice. Pe care încă nu le-am văzut dar abia aştept să pun mâna pe ele.

Body of Lies. Ăsta a avut premiera chiar când eram în State şi postere uriaşe cu el tronau pe multe clădiri. Di Caprio şi Crowe, interesantă combinaţia, să nu mai zic de regizorul Ridley Scott cu care Russell a făcut şi Gladiator.
Pride and Glory. Ce-ţi mai trebuie când distribuţia îi cuprinde pe Edward Norton, Colin Farrell şi Jon Voight? Decât popcornul.
Saw V. Mai mult ca fapt divers, oare ce mai pot inventa..? Sau deja a devenit serial?
Max Payne. Un film făcut după un joc video nu poate promite multe, dar noi băieţii ştim cât de pasionaţi am fost de acest shooter! Iar Mark Wahlberg e un actor bun.
Eagle Eye. Pare interesant şi mai este şi cu frumoasa Michelle Monaghan..
Nights in Rodanthe. Richard Gere şi Diane Lane, sună frumos.
Parcă mai erau, dar mai vorbim data viitoare.

Tuesday, 28 October 2008

The Rising

Bruce Springsteen a fost denumit The Boss încă din anii '60, atunci când, la începutul carierei fiind şi concertând prin diverse cluburi, obişnuia să strângă onorariul trupei şi apoi îl distribuia membrilor ei. La început a urât această poreclă, dar ulterior a acceptat-o. A devenit în timp unul dintre cei mai mari artişti ai ultimelor decenii. Compozitor, pianist, chitarist şi vocalist, el a cucerit nu mai puţin de 18 premii Grammy şi chiar un Oscar, pentru geniala Streets of Philadelphia, o melodie a cărei orchestraţie constă practic doar dintr-o tobă şi o orgă.

The Boss este un inegalabil creator de atmosferă şi de peisaje sonore de neuitat. Versurile sale se referă în special la problemele cotidiene ale oamenilor obişnuiţi, precum şi la chestii sociale şi politice mai ample. Este foarte iubit şi pentru că s-a mândrit întotdeauna cu originea sa şi a pus asta în textele sale (cu siguranţă ştiţi celebra Born in the USA). Prilej pentru Bono să glumească şi să afirme, subliniind legătura specială dintre The Boss şi U2: "Born in the USA my ass! This guy was born in the north side of Dublin!" U2 şi Bruce Springsteen s-au prezentat reciproc în cadrul ceremoniilor de acceptare în celebra Hall of Fame.

Născut în New Jersey, acest artist desăvârşit, cu chip blajin, este un "American original". Aşa cum vă spuneam foarte recent, a lansat cu câţiva ani în urmă un album care reflecta sentimentele lui de după 9/11 şi exprima credinţa în renaşterea morală a unei naţiuni rănite. Discul se numeşte The Rising şi trebuie ascultat măcar o dată, pentru frumuseţea muzicii pe care o prezintă, chiar dacă nu eşti impresionat de faptul că materialul este laureat Grammy sau că el face referire la un eveniment de care nimeni nu-şi aduce aminte cu plăcere.

De pe acest album vă las să urmăriţi acum o piesă care m-a marcat. Ea se numeşte Paradise.
It's a beautiful, emotional, haunting song, written about suicide bombers.

Sunday, 26 October 2008

Toamnă la New York (II)

Am reuşit în sfârşit să colectez/selecţionez/uploadez şi restul pozelor de la New York. Scuze pentru calitatea unora, un anumit aparat proaspăt achiziţionat avea setată o rezoluţie aiurea şi nimeni nu s-a gândit iniţial să verifice.
Thanks for travelling with me!


Friday, 24 October 2008

Into the Fire

Se apropia ultima zi plină din New York şi, oricât de bizar poate părea, nu ştiam exact ce să mai vizităm. Luam în calcul chiar o excursie la Philadelphia (pe care n-am mai văzut-o până la urmă). Fiind foarte însetat de marele măr, în 10 zile îl devorasem până la cotor, acoperind toate obiectivele principale cu o vervă care i-a uimit chiar şi pe românii din oraş cu care m-am întâlnit. Fusesem şi la Ground Zero, desigur, dar fără a face un tur organizat al imensului şantier care ascunde cel mai şocant eveniment al istoriei moderne.

Astfel am descoperit Tribute to WTC, un mic muzeu comemorativ situat undeva chiar lângă Ground Zero, de unde se pot procura şi bilete pentru un tur care se face prin clădirile din World Financial Center, cu vedere la uriaşul gol unde odată se aflau turnurile gemene. Muzeul (deşi poate este impropriu să-l numesc aşa) este pe două nivele şi prezintă imagini imense şi povestiri frumoase cu gemenii, care erau socotiţi "cities within a city". Există chiar şi două ecrane mari pe care se perindă imagini pre & post 9/11. Desigur, găseşti acolo şi mii de poze cu cei care au murit, mesajele lor de adio sau mesajele rudelor lor, precum şi diverse obiecte care au fost extrase dintre dărâmături. Pentru mine cel mai şocant a fost să văd o bucată dintr-un avion care intrase într-unul din turnuri. Este foarte ciudat sentimentul, aproape incredibil, să fii chiar lângă acel hublou distrus şi să te gândeşti că dincolo de el, cu 7 ani în urmă, se aflau oameni nevinovaţi şi îngroziţi care au fost înghiţiţi de mii de tone de metal şi beton.

Am făcut apoi turul Ground Zero, prin clădirile din jur, pornind din zgomotul infernal şi oarecum sinistru produs de şantierul de lângă noi. Există peste 200 de ghizi care conduc turiştii, fiecare ghid în parte fiind marcat în mod direct de evenimentele de la 11 septembrie. Ei fac muncă voluntară, nu primesc niciun dolar pentru acest lucru. Astfel, am fost însoţiţi de o doamnă care lucrase într-unul din turnuri până cu două luni înainte de atentate, apoi firma şi-a mutat sediul. Prin urmare ea se consideră cea mai norocoasă femeie din lume. Povesteşte foarte frumos despre turnuri. Chiar ţin să subliniez că totul este prezentat într-o notă luminoasă şi optimistă, care evită pe cât poate aspectele deprimante. Ea lucra la etajul 84 (din cele 110) dar suficient de sus pentru a se putea saluta cu piloţii de elicoptere care treceau foarte des prin zonă. Uneori observa oameni cu umbrele pe stradă, însă acolo sus era soare, fiind deasupra norului. Ea ne mai spune cum dimineaţa venea grăbită la muncă şi jalona printre turiştii întinşi, la propriu, pe trotuar, pentru a putea poza imensele clădiri gemene. I se părea stupid la acea vreme, dar a mărturisit că în 2012, când Freedom Tower va fi gata, se va întinde şi ea pe jos pentru a poza noua emblemă a arhitecturii americane. Ne-a povestit şi faptul că existau secţii de poliţie şi de pompieri special create pentru WTC, atât de mare era complexul. Şi încă un lucru fascinant. Turnurile erau astfel proiectate încât să se poată mişca în faţa vânturilor puternice, precum o salcie, astfel că puteau balansa cu până la 1 m. Prin urmare puteai vedea cum ţi se deschide subit sertarul biroului sau cum apa din pahar începe să facă valuri.

Al doilea ghid pe care l-am avut era un domn a cărui soţie a murit în turnul de nord, primul lovit de avion. Se afla într-o şedinţă, la un etaj superior locului impactului. Nu a mai ieşit niciodată de acolo. E drept, au trecut ceva ani, dar totuşi rămâne devastatoare seninătatea cu care acest om a vorbit despre aceste lucruri şi faptul că a spus că a căutat să ia partea bună din toată această tragedie (există aşa ceva..?) Poate şi în asta constă puterea naţiunii americane, în capacitatea de a trece peste orice durere cu convingerea că au existat şi părţi bune sau în a nu-ţi plânge de milă şi a nu te resemna aşa cum sugerează balade cretine gen Mioriţa. Dar mai ales în puterea de a renaşte, mai frumos, mai puternic şi mai trufaş, aşa cum va fi şi noul complex World Trade Center, care deja începe să prindă contur. "We will rebuild!", anunţa primarul de atunci, Rudolph Giuliani, la doar câteva ore după prăbuşirea turnurilor. Nu uit acel moment. Şi iată că oamenii se ţin de promisiune. Apropo, poate mulţi nu cunosc faptul că nu doar cele două turnuri gemene au căzut atunci, ci toate clădirile complexului, unele dintre ele fiind deja ridicate la loc, cum ar fi 7 WTC. 40.000 de oameni (practic cât un oraş precum Câmpina), care aveau reşedinţa în zona de sud a Manhattan-ului, au fost evacuaţi, unii dintre ei putându-se reîntoarce abia după un an.

La final cei doi ghizi ne-au mulţumit pentru că "ne-am răpit din timpul de distracţie sau vizitare a oraşului pentru a veni într-un loc unde nu poţi fi la fel de binedispus". Este un citat aproximativ, dar am folosit ghilimele pentru a sublinia această dovadă de eleganţă şi respect. Am considerat însă că noi eram datori cu mulţumiri, nu invers. Această experienţă de la Ground Zero a reprezentat unul din cele mai marcante momente pe care le-am trăit în America.

Desigur, în istoria omenirii există atrocităţi infinit mai mari decât cea de la 11 septembrie. Am mai spus-o chiar luna trecută şi cred că nimeni nu poate nega asta. Însă acum 7 ani toată planeta asista înmărmurită la cel mai mare atac terorist din istorie, mediatizat în direct pe toate canalele de pretutindeni. Am fost contemporani cu această tragedie şi martori din securitatea propriului fotoliu. Lumea avea să se schimbe profund de atunci, începând de la angoasa crescândă a oamenilor şi terminând cu implicaţiile politico-economice de la nivel global. Dar după ce mergi acolo, la Ground Zero, te simţi influenţat nu neapărat de drama acelor oameni, ci mai ales de puterea lor.

Am făcut fotografia aceasta chiar acolo, atras fiind de mesajul cuprins în versurile lui The Boss. Nu cunoşteam piesa Into the Fire, dar am bănuit că este inclusă pe albumul The Rising, despre care iată ce ne spune Wikipedia:

It was released as Springsteen's reflections on the September 11, 2001 attacks. Upon its release, The Rising was a critical and commercial success, and hailed as the triumphant return of "The Boss". It garnered a Grammy Award for Best Rock Album in 2003. Title song "The Rising" was also a Grammy nominee and recipient.

Into the Fire a fost scrisă pentru pompierii care au urcat în turnurile incendiate la 11 septembrie. 343 dintre ei au murit în acea zi.

Wednesday, 22 October 2008

The Barking Dog

Într-una din ultimele zile din New York, mergând uptown pe 3rd Avenue, ne-a ieşit în cale un bătrânel care tremura din toate încheieturile. Mare mi-a fost mirarea să constat că acest om împărţea fly-ere, pe care eu de fiecare dată le refuz pentru că nici măcar o dată până acum nu am primit o informaţie cu adevărat utilă prin acest gen de advertising. Însă de data asta am luat foarte curios hârtiuţa. Făcea reclamă unui restaurant, numit Barking Dog (ştiu, numele nu sună deloc atrăgător pentru un local), extrem de uimit fiind şi instantaneu punându-mi mai multe întrebări. Cum se face că un octogenar împărţea fly-ere pe stradă? Încă are un job la această vârstă? Nu poate trăi liniştit din pensie? O fi oare chiar localul său? Şi chiar aşa să fi fost, oare nu se puteau ocupa alţii de atragerea oamenilor de pe stradă? Omul acela părea că abia se mai ţine pe picioare.
Ceva m-a atins şi am rămas impresionat. Prin urmare am păstrat acea hârtie alături de restul pliantelor cu care te întorci, ca de obicei, ca amintire dintr-o excursie. Nu am mai avut timp să merg să iau o gustare la Barking Dog, dar poate o voi face data viitoare. Iar una dintre miile de imagini cu care m-am întors din această capitală mondială a simţurilor, numită New York, a fost aceea a bătrânului care încerca să atragă clienţi într-un local.

Sunday, 19 October 2008

Toamnă la New York

Ce am spus sau ce am uitat să spun va fi oglindit acum în fotografiile care urmează. Sunt multe iar cele selectate mai jos reprezintă doar puţin peste jumătate dintre cele făcute cu aparatul meu (va mai urma o serie, când voi primi şi pozele Mariei). Însă merită urmărite, eventual cu acest fundal sonor, pentru a vă face o idee despre cele 12 superbe zile de toamnă petrecute în acest oraş care surclasează orice altceva am vizitat până acum.

Mulţumiri celor care au călătorit cu mine, fie şi numai imaginar, parcurgând aceste pagini.


Saturday, 18 October 2008

My Own Heartland

Ţin minte cum bunica îmi spunea că tatăl ei vorbea la un moment dat despre o posibilă emigrare în America. Au trecut zeci de ani de atunci, evenimentul nu a mai avut loc şi mai bine că nu, pentru că eu nu aş mai fi apărut în această lume căreia i-am sărit un ocean pentru a vizita un oraş care m-a fascinat dintotdeauna. Acum două săptămâni străbăteam Atlanticul având permanent asfinţitul la orizont şi acompaniat de două albume Enigma în căşti (combinaţia este uluitoare şi trebuie încercată). Iar cu câteva ore în urmă am revenit cu bine acasă, după un zbor record ce a durat doar 6 ore între New York şi Amsterdam.
Îmi trag un pic sufletul şi voi reveni în curând şi cu pozele. Mă încearcă o oboseală extrem de plăcută odată cu realizarea acestui vis. Şi apropo de vise, există o vorbă atunci când îţi atingi vreunul, care spune cam aşa: one down, many more to go.

Acest mic jurnal de călătorie reprezentat de ultimele articole pe care le-aţi citit aici a fost scris cu gândul în special la două fiinţe foarte dragi, care îmi împărtăşesc fascinaţia new-yorkeză şi propriul model de vis american, Ruxandra şi Cili. Le doresc, după caz, să (re)vadă acel tărâm. Louise, evident, la fel îţi urez şi ţie.



Friday, 17 October 2008

Leaving New York

Este greu să-mi amintesc pe moment ce am făcut în ultimele zile. O mică excursie în Brooklyn, unde am vizitat o superbă grădină botanică iar la întoarcere am făcut acest autostop imaginar pe Brooklyn Bridge. O vizită la American Museum of Natural History, unde am petrecut vreo 4-5 ore iar punctul culminant a fost reprezentat de o fascinantă prezentare cosmică. O trecere scurtă prin Greenwich Village, pe strada unde se află apartamentul personajului Carrie din Sex and the City, o zonă tare frumoasă şi liniştită. Şi dacă tot vorbim de seriale să spun şi despre dejunul servit azi la Tom's Restaurant, pe care admiratorii serialului Seinfeld îl ştiu cu siguranţă. Aseară am trecut cu un teleferic din Manhattan pe insula Roosevelt de pe East River, prilej cu care m-am bucurat de o privelişte fabuloasă cu partea estică a imensului cartier new-yorkez. Am mers chiar şi la Flushing Meadows în Queens pentru a vizita cea mai mare arenă de tenis din lume, Arthur Ashe, dar totul era închis şi n-am reuşit să intru. M-am consolat cu un Guinness la Hard Rock's Cafe din Times Square apoi am mers în Chinatown să luăm prânzul. Am ajuns şi în Riverside Park, lângă Hudson River, locul unde Tom Hanks o întâlneşte pe Meg Ryan în scena finală din You've Got Mail. Şi neapărat trebuie să vă spun despre celebrul patinoar din Rockefeller Center care tocmai s-a deschis şi unde deja au început să apară decoraţiunile pentru Crăciun. Iar astăzi am făcut un tur cu adevărat copleşitor şi imposibil de înţeles dacă nu eşti aici.

Mâine revenim acasă, lăsând în urmă monstruozitatea idilică a acestei metropole, mirosurile de mîncare, tutun, parfum sau altele care te ameţesc la fiecare colţ de stradă şi luminile fascinante pe care le zăream în fiecare seară de pe Queensboro Bridge la întoarcerea la hotel.
See you home.



Monday, 13 October 2008

A Weekend in the Park




That's Central Park, of course. Ieri am fost pentru a 3-a oară aici şi iată-mă şi pozat. Ne-am bronzat tolăniţi pe iarbă şi am avut ocazia să bat un pic mingea cu un prahovean din Slănic, stabilit de 5 ani în America. Locul acesta este mirific. Prin imensitate, dar mai ales prin frumuseţe, curăţenie şi bunul simţ al celor care se bucură de el. Aici poţi avea imensa ta felie de iarbă şi aer curat, fără a fi deranjat sau privit lung de către nimeni. Majoritatea joacă baseball sau îşi pasează mingi de fotbal american, alţii stau la soare, citesc, servesc un picnic sau pur si simplu se plimbă desculţi. Am văzut şi Strawberry Fields care-l comemorează pe John Lennon, precum şi clădirea Dakota, aflată în imediata vecinătate a parcului, locul unde leaderul Beatles a locuit şi unde a fost asasinat în 1980 de către un fan obsedat.

În altă ordine de idei, după două beri Guinness savurate până acum în acest sejur american, am socotit că e cazul să-mi iau şi o Budweiser (sau, mai simplu, Bud), că doar e bere americană. Aşa că am achiziţionat una de la un 7-11 de lângă hotel (green light, 7-11, you stop in for a pack of cigarettes - pentru cine ştie piesa lui U2) iar vânzătorul mi-a oferit-o într-una din acele pungi maro pe care le vezi în filme. Foarte tare faza, în cazul în care nu ştiţi de ce pe stradă se bea cu sticla ascunsă într-o astfel de pungă, vă explic acum. Poliţia nu are dreptul să te caute în pungi, şi astfel poţi bea pe stradă fără să te întrebe nimeni de sănătate, pentru că nu poate demonstra nimeni că ai băutură la tine.
Cam atât pentru azi din oraşul unde pe străzi se fredonează piesa lui Sinatra, unde convorbirile telefonice se încheie cu "I love you" şi unde nu ai nevoie de hartă atunci când hoinăreşti aiurea. Apropo, am auzit că U2 se află şi ei la New York pentru a-şi finisa albumul. Este interesant cum cea mai mare trupă din lume a dedicat pe fiecare din ultimele ei două albume câte o piesă oraşului în care mă aflu. Una dintre ele este cea de mai jos. See you soon!



Sunday, 12 October 2008

Postcard from Queens

Mă pregătesc de culcare, aici în Queens, vis-a-vis de La Guardia College şi la o aruncătură de băţ de Manhattan. Care-mi zâmbeşte prin Empire State Building, pe care o pot zări de pe fereastră. De azi am un item nou în cocheta cameră. Este vorba de un laptop, prin urmare ne vom putea păstra mai bine în atingere. Neavând cablu, nu pot descărca poze încă, dar nu e grabă. Prin urmare fotografia de aici nu este făcută de mine, dar ea priveşte dinspre Queens înspre Manhattan, aşadar se asortează foarte bine cu acest articol.

Sunt foarte multe de povestit. Impresiile, emoţiile şi jurnalul meu imaginar de călătorie sunt claie peste grămadă, aşa că voi avea nevoie de mai multe articole pentru a relata cât mai bine totul şi oricum nu voi putea menţiona toate amănuntele interesante. Înainte ca somnul să pună stăpânire pe mine şi să mă pregătesc pentru o zi în care mi-am planificat să văd imensul Metropolitan Museum of Art, apoi o plimbare în Central Park şi o vizită la locul unde a fost asasinat John Lennon, hai să vă spun câteva din lucrurile care îmi plac foarte mult în New York.

Ei bine, mă fascinează multitudinea de rase, naţii şi stiluri vestimentare, de la cele mai bizare la cele mai moderne. De la negresele cu palton, fular şi...şlapi la asiaticele de o frumuseţe rară (aş lua de nevastă un asemenea exemplar). Îmi place cum nimeni nu se uită lung după altcineva, indiferent de culoarea pielii, îngustimea ochilor sau hainele pe care le poartă. Oricine este binevenit în New York City, te poţi simţi ca acasă aici. Îmi fac poftă cei foarte mulţi care merg dimineaţa (sau chiar şi seara) pe stradă sau la metrou cu un pahar mare de plastic plin cu cafea sau derivate ale acesteia.

Dimineaţa, la hotel, răsfoiesc cu mare plăcere USA Today la micul dejun, printre gogoşi, cafea şi pâine prajită. Remarc cu mare admiraţie buna creştere de care dau dovadă milioanele de locuitori ai acestui oraş. Felul în care stau liniştiţi la coadă înainte de a se urca în autobuz şi cum se salută cu şoferii (mulţi dintre aceştia foarte haioşi atunci când anunţă traseul). Sau modul în care ţin o distanţă de vreo 2 m până la persoana care se află la casă în magazine. Salut organizarea şi profesionalismul celor cu care am interacţionat. Nimic nu este la întâmplare şi niciodată nu eşti lăsat cu ochii în soare. De fiecare dată eşti ajutat şi mereu primeşti scuze când eşti deranjat.

Ador verdeaţa, iarba curată şi tunsă mereu proaspăt dar mai ales lipsa totală a interdicţiilor de a o călca. Astfel te poţi întinde pur şi simplu şi poţi savura acel colţ de natură în mijlocul imensităţii de beton. Nu doar în Central Park am remarcat asta, ci şi în Bryant Park, un loc unde foarte mulţi corporatişti îşi petrec pauza de masă. Inevitabil te gândeşti că astfel de oaze ar fi imediat invadate de cocalari, grătare şi manele, la noi în România. Ei bine, aici nu. Nu te deranjează şi nu te bruiază nimeni. Există un respect inoculat atât prin educaţie cât şi prin frumuseţea şi eleganţa acestui oraş.

Până şi metroul, mai ruginit şi sub calitatea celui bucureştean, are farmecul său aparte. Mai ales când un trubadur ambulant cântă, ca în această seară, Yesterday şi Dust in the Wind, atât de fain încât prima senzaţie pe care o ai este că asculţi de fapt un disc. Admir logica organizării străzilor şi înlocuirea omagiului stupid pe care îl primesc în Europa diverse personalităţi ale căror nume se oferă strazilor cu folosirea unei notaţii numerice mult mai practice. E imposibil să te  rătăcești.

Îmi place cum vuieşte oraşul şi cum se prăvăleşte peste tine. Îl poţi privi până când te ia durerea de ceafă. Mai mergi puţin, mai schimbi o stradă, mai ridici un pic privirea şi un alt zgârie-nori (oare de unde apar atâţia?) te striveşte de sus. Mă fascinează concentraţia de sedii centrale ale celor mai cunoscute firme, apartamente ale starurilor sau diverse puncte istorice care fac din acest oraş, într-adevăr, centrul lumii. Şi numărul incredibil de taxiuri. Sau cum cea mai faimoasă arenă din lume, Madison Square Garden, pe care am avut privilegiul s-o vizitez ieri, se poate întinde pe 10 etaje şi poate adăposti 20.000 de oameni. Mă ameţeşte, la propriu, The Top of the Rock, adică terasa de la etajul 70 a clădirii General Electric din Rockefeller Center, de unde am văzut pentru a doua oară oraşul de sus.

Şi uite aşa, tot încercând să-mi mai aduc aminte lucruri am ajuns la concluzia că mai bine mai las şi pentru data viitoare. S-a făcut târziu, oraşul, ca întotdeauna, nu doarme dar eu trebuie să adorm acum pentru a mă lăsa din nou cuprins de el.

Wednesday, 8 October 2008

Postcard from Manhattan

Tocmai am tras pe dreapta de la Stardust, localul unde am luat cina in mijlocul unor chelneri extraordinari, care cantau la microfon in timp ce serveau, printre copii si adulti de toate varstele. Suntem pe Broadway, dupa o dupa-amiaza absolut magnifica petrecuta in Central Park. Dupa 3 zile in America, nici nu stiu cu ce sa incep si cat sa va spun in doar cateva minute.
Am gasit New York-ul asa cum il imaginam si chiar mai mult de atat. Imens, socant, magnific. Am gasit America din filme, cu politistii de la NYPD care mananca gogosi pe marginea drumului, cu toate natiile globului, cu sirenele care se aud de pretutindeni, cu avioane care se pierd pe deasupra zgarie-norilor care te acopera. Mirosuri de mancare de toate felurile iti patrund in nari pe toate strazile, chiar si cand esti in autubuzul decapotabil cu care faci turul orasului. Am fost la Statuie, m-am urcat in Empire State Building (noaptea, a fost efectiv incredibil) si inca mai am multe de facut.
Am gasit gropi pe strazi (mai putine totusi ca in Romania) si gunoaie (mai multe chiar ca la Bucuresti), toate intr-un amalgam care nu poate fi descris acum in fuga in care sunt. America e fascinanta, iar acest oras, New York, este exact asa cum mi-l imaginam. Multiplicat de mai multe ori.
Este cel mai frumos si mai spectaculos oras din lume. La doar cateva ore dupa ce am ajuns aici, Cili mi-a trimis un mesaj extraordinar. She said " kiss America for me", ea insasi petrecand 3 luni pe acest taram fascinant acum 3 ani. Well, I am, Cilioara, I am ;)
Ladies and gents, am fugit, ne auzim curand.

Saturday, 4 October 2008

My American Soundtrack

Self made. Documentat, căutat, descărcat, aşezat ordonat în iPod. Conţine:

AC/DC - Safe in New York City
Al Jarreau - Moonlighting Theme
Billy Joel - New York State of Mind
Bruce Springsteen (adică The Boss) cu New York City Serenade şi Streets of Philadelphia
Craig Armstrong - Wake Up in New York
Dinah Washington - Manhattan
Ella Fitzgerald & Louis Armstrong - Autumn in New York
James Brown - Living in America
Joe Cocker - First We Take Manhattan
Luka Bloom - Cold Comfort
Madonna - I Love New York
Patricia Kaas - Une Derniere Semaine A New York
R.E.M. - Leaving New York
Ray Charles - America the Beautiful
Rod Stewart & Bette Midler - Manhattan
The Pogues with Kirsty MacColl - A Fairytale of New York
U2, desigur, cu vreo patru: City of Blinding Lights, Angel of Harlem, Hands That Built America şi New York

Şi nu putea lipsi powerplay-ul:



Gata, merg să termin bagajul. Mâine voi fi 12 ore pe drum. Ne mai auzim de acolo dacă am timp. Parafrazându-mi favoriţii, pot spune că I run into the arms of America.

Friday, 3 October 2008

Need to Rest in Arms

From Nunta Corina

De ieri am devenit unchi! Corina a născut o fetiţă sănătoasă pe nume Sabina care are deja, după cum spune sorella, caracteristici de fotomodel. Este minunată dispoziţia pe care o aduce o astfel de veste. Şi chestiile deloc întâmplătoare, cum ar fi faptul că atunci când am primit vestea eram în metrou iar la căşti rula piesa de mai jos. Pe care o ofer acum părinţilor şi micuţei, având convingerea că astfel de minuni ne urcă pe toţi măcar cu o treaptă mai sus ca înainte.





Robbie Williams - Better Man

Send someone to love me
I need to rest in arms
Keep me safe from harm
In pouring rain

Give me endless summer
Lord I fear the cold
Feel I'm getting old
Before my time

As my soul heals the shame
I will grow through this pain
Lord I'm doing all I can
To be a better man

Go easy on my conscience
'Cause it's not my fault
I know I've been taught
To take the blame

Rest assured my angels
Will catch my tears
Walk me out of here
I'm in pain

As my soul heals the shame
I will grow through this pain
Lord I'm doing all I can
To be a better man

Once you've found that lover
You're homeward bound
Love is all around
Love is all around

I know some have fallen
On stony ground
But love is all around

Send someone to love me
I need to rest in arms
Keep me safe from harm
In pouring rain

Give me endless summer
Lord I fear the cold
Feel I'm getting old
Before my time

As my soul heals the shame
I will grow through this pain
Lord I'm doin' all I can
To be a better man


Thursday, 2 October 2008

Refacerea unui cuplu de şoc

Aţi apucat să vedeţi Righteous Kill? Dacă da, sunt tare curios ce impresie v-a făcut. Pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba, să le spunem că ne referim la un film lansat luna trecută, avându-i pe cei doi coloşi (Pacino şi De Niro) în distribuţie. Este pentru a 2-a oară când cei mai mari actori ai ultimilor decenii (cred că toată lumea este de acord cu această afirmaţie) joacă împreună, după extraordinarul Heat din urmă cu 13 ani. Prin urmare, aşteptările erau foarte mari iar comparaţiile cu acel film sunt inevitabile.
Părerea generală (la care subscriu) este că Righteous Kill nu este un film extraordinar. Şi nu e la fel de bun ca şi Heat. Nu ştiu.. Pacino şi-a mai pierdut din acea explozie nebună, De Niro nu mai este la fel de macho, dar astea sunt lucruri normale odată cu avansarea în vârstă. Dar charm-ul lor inegalabil se păstrează iar acest film ar fi foarte tare dacă nu ai avea aşteptări la superlativ, impuse de cele două nume grele. Scena finală seamănă mult cu cea din Heat, la fel şi cuceritoarea rivalitate dintre cele două personaje.
Per total, un film care nu trebuie ratat dar care probabil nu va obţine prea multe statuete.

Wednesday, 1 October 2008

Fun Tag

Woo-ha. Am mai primit o leapşă din asta, de la Laura. Ia să vedem.

Yourself: Fly. Will fly. Fly away.
Your Spouse: none
Your Hair: short, black
Your Mother: laugh, laugh, laugh!
Your Father: makes my mom laugh, teaches me good principles
Your Favorite Item: e doo. my iPod and my cell
Your Dream Last Night: none
Your Favorite Drink: Guinness
Your Dream Car: nu-s deloc pasionat de maşini, dar BMW să fie!
The Room You Are In: my living room
Your Ex: too many, no one important enough to mention
Your Fear: blood, haha!
What You Want To Be In Ten Years: is this a fuckin' job interview??
Who You Hung Out With Last Night: my parents, I was home
What You’re Not: willing to describe myself too much
Muffins: wtf
One of Your Wish List Items: apartment
Time: 21:04
The Last Thing You Did: read about New York
What You Are Wearing: home stuff
Your Favorite Weather: sunny
Your Favorite Book: cărţile mele preferate se găsesc în 3 epoci diferite. Jules Verne când eram mic, John Grisham când am mai crescut, apoi orice am putut găsi despre U2. În rest nu am răbdare să citesc, dar aş putea menţiona Ora 25 a lui Virgil Gheorghiu sau Zorba the Greek a lui Nikos Kazantzakis. Pură coincidenţă: după ambele cărţi s-au făcut filme cu maestrul Anthony Quinn.
The Last Thing You Ate: chocolate
Your Life: peaceful
Your Mood: chill
Your Best Friend: not just one, they are a few and they know who they are.
What Are You Thinking About Right Now: sex, porn, naked women!!!
Your Car: -
What Are You Doing At The Moment: another stupid question, next!
Your Summer: cum a fost ultima? Nimic special. Dar aş menţiona, my summer, THE summer. It was the summer of '97.
Your Relationship Status: looking, choosing
What Is On Your TV: football match
What Is The Weather Like: cold
When Was The Last Time You Laughed: earlier

Menţionez că am făcut acest quiz acum 3 zile, în cazul în care anumite răspunsuri vă miră. Mai departe să preia ştafeta cine doreşte.