Posts

Showing posts from September, 2008

Where Freedom Looks Like Too Many Choices

Image
Adică în New York, dragilor. Asta spune piesa despre care v-am vorbit săptămâna trecută iar eu sunt de acord cu fiecare cuvânt. În aceeaşi măsură în care sunt fascinat de această supremă metropolă a lumii, pe care nu am văzut-o încă dar unde voi ateriza peste câteva zile. Dubai, Shanghai, Hong Kong...? Oraşe incredibile, desprinse din filme S.F., inginerii geniale din beton şi sticlă, care doboară recorduri de lux, mărime şi înălţime, dar fac pariu că niciunul nu are farmecul New York-ului. Artişti celebri veniţi din epoci diferite şi-au mărturisit fascinaţia pentru acest oraş în diverse melodii. Oameni care au călătorit prin toată lumea, unul dintre ei afirmând că aceasta este "the capital of everywhere". Un simbol al visului american, o destinaţie finală a celor veniţi să caute pământul făgăduinţei, o viaţă mai bună sau adevărata libertate.

Pentru că la întoarcere vreau să vă povestesc mai mult despre sentimentele pe care le voi trăi acolo, articolul de azi se doreşte o m…

Două vorbe despre virtual şi imaturitate

Virtualul are plusuri şi minusuri. Când îl raportăm la relaţiile interumane, plusurile ar fi că din spatele unui ecran sari mai repede peste anumite etape. Ai mai mult curaj, flirtezi mai mult, devii pătruns, nene, de latura afectivă şi de sufletul omului cu care interacţionezi, nu te iei după look şi alte chestii din astea trecătoare. Ce mai, schimbi 3 mesaje şi te crezi ca în filmul You Got Mail.
Sar peste prostia asta şi trec la minusuri. Ei bine, aţi ghicit, de regulă toată romanţa de mai sus e un fâs. Când dai nas în nas se duce magia. Constaţi siktirit că ai supraevaluat omul din faţa ta. Sau, mai bine spus, ai supralicitat imaginea lui şi ce poate însemna el pentru tine. Mai pe înţelesul tuturor: ai crezut într-o chimie care nu e nici pe departe atât de mare sau chiar nu există deloc. Mă refer aici atât afectiv cât şi fizic - pozele sunt la fel, incredibil de înşelătoare.
Şi atunci ce e de făcut? Te retragi subtil în cochilia de unde ai apărut.
Am făcut şi eu deseori această g…

Seven Lives Many Faces

Image
Doresc să semnalez apariţia noului album Enigma. Nici nu mai ştiam că există acest proiect muzical inconfundabil, creat de românul Mihai Creţu (cunoscut acum drept Michael Cretu) în 1990. Fost soţ al Sandrei (au divorţat anul trecut), care apare vocal în cadrul unor piese Enigma, iată că românaşul nostru ţine capul sus şi după 18 ani, perioadă în care a colaborat chiar şi cu ATB sau Mike Oldfield. Mă întreb oare câţi muzicieni români au mai vândut 40 milioane de albume de-a lungul carierei. Exceptându-l pe Gheorghe Zamfir, probabil niciunul.
Am ascultat de 2 ori acest nou material în cadrul căruia găsim şi o piesă în limba română, intitulată Fata Morgana. Pot spune că albumul se înscrie în aceeaşi notă de visare, spaţială şi transcedentală cu care Enigma a fascinat mereu. Există şi abateri de la acest sound, cum ar fi piesa de mai jos, Seven Lives. De altfel, Michael Cretu a caracterizat acest disc ca fiind omnicultural. Înţelegeţi ce vreţi din acest termen, dar mai bine ascultaţi.


Pentru toţi curioşii

Mda, pentru toţi cei care mor de curiozitate să afle ce se va petrece în America între mine şi colega alături de care merg. Pentru toţi doritorii de picanterii şi idile new-york-eze. Pentru cei care sunt mai interesaţi de acuplări sexualo-romantice decât de perspectiva extraordinară, pur turistică, a acestei călătorii. Pentru toţi cititorii de tabloide şi reviste pentru muieri care miros a sarmale. Pentru naivii convinşi că au dat gaură la macaroană aflând că plecăm, de parcă noi ne-am fi ferit în vreun fel. Pentru tupeiştii care se consideră îndreptăţiţi să-ţi ceară detalii, deşi în rest nici nu te bagă în seamă. Pentru invidioşii care se întreabă "de ce tu?" fără a conştientiza absurdul ipoteticului "de ce nu eu?" Pentru înguştii la minte care consideră că dacă un mascul şi o femelă pleacă împreună undeva, atunci e musai să fie deja ceva între ei. Ei bine, pentru toţi aceşti speciali, am un anunţ de făcut. Fiţi pe recepţie! Voi posta în mod constant pe blog fotog…

În spiritul acestor zile

...dacă ar fi să vă mai ofer un pasaj din manuscrisul meu, el nu ar putea fi decât despre...

NEW YORK. Melodia reprezintă un tribut adus lui Lou Reed şi lui Frank Sinatra. Bono a spus despre Lou Reed că “este pentru New York ceea ce James Joyce este pentru Dublin” şi că, la rândul lui, Reed are un album intitulat New York, pe care menţionează numele lui Bono, în melodia Beginning of a Great Adventure. Lou Reed este probabil prietenul pe care Bono l-a găsit în metropola americană (“In New York I found a friend”). Analizând mai amănunţit versurile, realizăm că Bono le-a scris din perspectiva persoanei care a depăşit vârsta de 40 de ani şi care se îndreaptă către o nouă etapă din viaţa sa, nu chiar plăcută. El îşi achiziţionase un apartament în New York cu puţin timp înainte de a scrie versurile (“just got a place in New York”), la etajul 16 al unei clădiri din apropierea Central Park. Bono scrie această piesă prin prisma impactului cu marele oraş avut de un proaspăt inhabitant al acestui…

Cum am aflat că plec în America

Image
Prima zi a săptămânii trecute, 8 septembrie. Vin la birou, îmi fac o cafea şi încep subit să citesc pe net despre New York şi să caut diverse poze cu oraşul care nu doarme. Din pură pasiune. Eram probabil şi sub influenţa a două articole pe care le-aţi citit deja aici luna aceasta (despre cel cu 11 septembrie abia mă documentam). Trimit pozele respective pe mail unor prietene, apoi primesc un telefon. A urmat o conversaţie cam aşa:
Ea: "Hahaha, ce-i cu pozele astea? Ai aflat?" Eu: "Nu. Ce să aflu?" Ea: "Păi am câştigat două bilete de avion la New York! Credeam că din acest motiv ai trimis pozele!"
Am rămas interzis pe moment. Ea este Maria, o colegă de la departamentul travel, care a doua zi mă anunţa că voi merge împreună cu ea în America. Totul a fost extrem de subit, aşa cum apar mai toate lucrurile extraordinare. Pentru mine vizitarea New York-ului este un vis de o viaţă în materie de călătorii. Iar acum, după ce am demarat rapid operaţiunile pentru v…

Raise Awareness

Surfam aiurea canalele tv în timp ce mâncam paste cu ketch-up şi cu pâine feliată de peste un dolar american şi am dat peste Andreea Marin, în direct la Realitatea TV. Nu am prins de la început emisiunea, dar din câte am înţeles fusese cu UNICEF în Africa. Nu sunt un fan al acestui personaj, din contră, însă de data asta mi-am reamintit de săracia extremă existentă (mai ales) în acel continent, de care ştiam mai mult de la Bono din campaniile lui insistente până la exasperare şi din menţiunile cu care "agasa" spectatorii concertelor U2. Te miri o secundă, încerci să pari trist sau poate nici nu-ţi pasă, apoi mergi mai departe, la gândurile şi problemele tale tâmpite. Sau te laşi purtat în extaz de următoarea melodie.
Dar hai să ne gândim puţin. Ce înseamnă sărăcie extremă? Abia acum am aflat şi eu şi vă spun şi vouă. Înseamnă a trăi cu mai puţin de 1,25$/zi. Cam cât dăm noi bacşiş la băiatul cu pizza. Unul din şase locuitori ai planetei se află în situaţia de a încerca să su…

Din nou cu tata în Ghencea. După 20 de ani.

Era 26 octombrie 1988. În clasa a 4-a fiind, tata m-a învoit de la "tovarăşa" învăţătoare şi astfel m-a luat cu el în Ghencea, la meciul Steaua - Spartak Moscova din Cupa Campionilor. Pe atunci la ruşi în poartă era Rinat Dasaev, cel mai bun portar al lumii la acea vreme. Am câştigat cu 3-0, două goluri Hagi şi unul Ilie Dumitrescu. Aseară, după 20 de ani, am ajuns din nou cu tata pe stadionul Stelei, tot la un meci de Champions League (denumirea Cupei Campionilor din 1992). Nu voi insista cu vremea infectă care ne-a transformat în nişte murături scuipătoare de seminţe, cantitatea impresionantă de sule care ne bombarda timpanele, organizarea infectă care ne-a ţinut la poartă până în minutul 12 al meciului (exact la timp ca să prindem golul nemţilor), atmosfera care nu a fost una de Liga Campionilor, mizeria şi bălţile enorme de la stadion sau alte nasolii. Deşi toate astea, precum şi jocul Stelei, l-au scârbit pe tata, făcându-l să spună că nu mai vine la următoarele două mec…

Summer of 69

Image
Din categoria piese memorabile care trebuie menţionate într-un blog preponderent muzical, astăzi amintesc despre o creaţie minunată a lui Bryan Adams. Melodia Summer of 69 reclădeşte adolescenţa rockerului canadian şi ne spune despre prima sa chitară, despre prima sa trupă, despre prima lui iubire. Insist pe latura nostalgico-erotică a acestei melodii. Nu vă gândiţi că poetul se referă la anul 1969 (Bryan avea doar 10 ani atunci). Da, gândiţi pervers, aveţi voie. Iată ce ne spune Wiki pe tema asta (şi nu numai):
"Summer of 69" is a song by Canadian rock singer Bryan Adams from 1984, which has grown to be one of his biggest hits and most recognizable songs. In 2006, "Summer of 69" was voted the no.1 song to drive to in Canada, some 22 years after its release.
The song has been conventionally interpreted as a nostalgic, somewhat melancholy recollection of an erstwhile era during which the singer was among a group of optimistic adolescents.
In his recent Anthology from 2…

La Hard Rock's Cafe

Image
Apropo de ce vă povesteam săptămâna trecută.
Un mic rezumat din prezentarea făcută de firmă (impregnată cu corporatisme):
Speaking about sacrifice and teamwork Georgeta Andrunache said: “For 8 years Viorica and I have been room-mates from Monday to Saturday; my husband is only for weekends”.
The audience learned that both decided to take a break between 2004 and 2006. During this time, Georgeta had a baby-son and Viorica started coaching.
When talking about competitors, Viorica Susanu said: “We never really care what competitors are doing; we simply competed with ourselves, always fighting to improve our own personal records".

What does winning a gold medal feel like?: “To us, every medal is what a promotion is to you. It's a huge joy, but then it is over, and we start thinking about our next medal, the way you probably think about your next promotion”, Georgeta put it so eloquently.
When Alex asked what they felt when they heard Romanian's national anthem their emotional respo…

Curăţenie excesivă

La noi la job, în Opera Center, este o curăţenie impecabilă. Chestia asta este valabilă şi în cazul toaletelor. Femeile de servici vin atât de des să cureţe şi să spele încât efectiv nu mai poţi descărca în linişte. Nu ştiu ce naiba au în ultima vreme, ar trebui premiate pentru exces de zel. Cu un bax de Kit Kat. Pe bune, cred că din trei opriri la standuri, măcar o dată trebuie să dau peste "cleaning in progress". What about shittin' my own pants soon-to-be-in-progress?! Iar dacă sunt deja înăuntru, exact când îmi va fi lumea mai dragă le voi auzi bătând la uşă şi întrebând timid: "E voie"?
Mă disperă chestia asta. Oare ce ar trebui să spun? "Ocupat!"? "Nu acum, mă cac!"? Sau să le invit înăuntru? "Puteţi intra dacă nu vă deranjează să-mi vedeţi cucul!" E cu atât mai stupidă întrebarea lor cu cât atunci când intri la bărbaţi, nu dai direct la bude şi la pişoar, ci la chiuvete, separate printr-o uşă de restul lăcaşului magic.
Probabi…

Stop la fumat şi start la juisat!

Image
Ce părere aveţi de campania antifumat lansată de Mihaela Rădulescu? Dacă nu ştiţi despre ce vorbesc aruncaţi un ochi aici. În primul rând cred că avem de a face cu o discriminare sexuală. Campania este clar adresată bărbaţilor. Dar cu fumătoarele ce facem, tanti? În al doilea rând, e făcută prost. Nu se lasă nimeni de fumat dacă o vede pe Răduleasca în chiloţei, cel mult li se oferă băieţilor timizi subiect de lucru manual. Şi motiv de o ţigară după ce au avut-o pe vedetă.
În fine, au mai făcut un ban cinstit nişte băieţi isteţi, cam asta e cu campania asta. Aştept pozele Andreei Raicu. Stoiceasca nu mă interesează, e naşpa. Cred că aş suda un pachet întreg dacă aş vedea-o în chiloţi.





This is Pride

A trecut ceva vreme de când nu am mai vorbit despre statusul manuscrisului meu şi probabil aţi intuit că nu pomenesc despre pentru simplul fapt că nu am ce. S-a împlinit deja un an de când am refăcut cartea, dar după mai multe tergiversări la două edituri m-am resemnat cu gândul că nici anul acesta nu sunt şanse să public. Însă tot răul spre bine. Luna trecută am primit cadou, după cum vă povesteam, acea carte incredibilă numită U2 by U2 iar de atunci am început să lucrez din nou la cartea mea, corectând sau adăugând idei din cea mai tare sursă posibilă: un manual al istoriei U2 scris chiar de membrii formaţiei. Astfel manuscrisul meu va deveni cu adevărat ceea ce s-a dorit din start: o incursiune completă şi fără greşeală în universul U2. Mai mult decât atât, nici nu ar avea sens să mai public cartea anul acesta, chiar de s-ar putea. Dacă U2 vor lansa album în primele luni ale lui 2009, ar fi frumos să inserez câte ceva şi despre acest nou material. Iar dacă voi lansa cartea într-un a…

Un colţ american

Am amintit şi anul trecut, o fac şi acum. Despre cel mai mare atac terorist din istorie care a făcut 2.974 morţi, de 90 de naţionalităţi, iar alţi 24 sunt şi acum daţi dispăruţi. În această statistică nu intră, evident, cele 19 animale îndoctrinate care au condus efectiv acest atac. Nu ţin să dezbat nici teoriile conspiraţioniste, probabil le ştiţi. Dacă nu, vă puteţi documenta aici. Am văzut şi filmul lui Michael Moore şi da, sunt multe chestii acolo care te pun pe gînduri. Probabil că s-a ştiut şi nu s-a făcut nimic pentru a opri această uriaşă tragedie. Există şi voci care spun că totul a fost un trucaj şi că turnurile nici măcar nu ar fi fost lovite de avioane. Sau că au existat explozii adiacente care nu au avut nicio legătură cu impactul avioanelor.
Din păcate, cifrele de mai sus sunt reale, iar acei oameni nevinovaţi au dispărut cu adevărat, fără niciun trucaj. O naţiune de 300 milioane de suflete a fost profund traumatizată. Asta pentru că aşa a socotit cineva, anume că "…

Printre chitare şi cafele, cu două mari campioane

Herăstrăul este superb la 8.00 dimineaţa. Linişte, un pic răcoare şi nimeni nu prăjeşte mici şi nici nu vinde vată pe băţ. Gălăgioşii încă dorm, muzica orientală este departe. Căţiva atleţi amatori fac jogging, un moşuleţ tunde iarba cu masina şi se face curat mai peste tot, lucru care îmi alimentează buna dispoziţie, pentru că denotă civilizaţie. Soarele se zbate să rasară dintre nori peste copacii încă verzi ai acestui început frumos de toamnă. Este foarte plăcut şi paşnic.

Astfel am ajuns azi la Hard Rock's Cafe, pentru prima dată de când s-a deschis acest local. Chiar mă întrebam şi eu cum de n-am mai fost până acum, negăsind nicio scuză pertinentă. După un tur rapid al localului în care ochii mi s-au scurs pe toţi pereţii plini cu instrumente şi diverse obiecte ce au aparţinut starurilor, mi-am aşteptat colegii şi am servit micul dejun. Chestia de azi se cheamă "kick off breakfast" şi firma la care lucrez o organizează în fiecare toamnă. Localul este numai al nostr…

The Aussie

Image
Adică australianca. O cheamă Teresa Palmer şi am descoperit-o într-un thriller foarte bun, lansat în acest an şi numit Restraint. Atât de senzuală este această creatură încât am luat şi December Boys, un film emoţionant în care tânăra domnişoară are un loc un pic mai inocent dar la fel de provocator. Aici joacă alături de puştiul minune Daniel Radcliffe (Harry Potter) iar filmul ne prezintă vacanţa (într-un peisaj paradisiac) şi prietenia a 4 băieţi crescuţi la orfelinat.
Dacă tot suntem la filme să vă spun şi de tembela comedie You Don't Mess With the Zohan. Adam Sandler joacă rolul unei agent secret israelian cu puteri supranaturale (de unde le are nu se spune în film, dar nici nu contează) venit în America să se facă stilist de păr. Hmm ok, crazy enough! E un film foarte amuzant şi remarc totodată reîntoarcerea super-eroilor în filme, indiferent de genul lor. După Hancock, acum acest Zohan şi chiar şi Robert Downey jr. în Iron Man, un film cu o distribuţie grozavă (Jeff Bridges,…

Prânz în vârful unui zgârie-nori

Image
Este imposibil să nu ştiţi această fotografie. Să nu fi văzut-o într-un tablou în vreun local, în vreo revistă, în vreun fun e-mail, la TV sau aiurea. Este considerată de mulţi ca fiind cea mai faimoasă fotografie a secolului 20. Ea prezintă 11 muncitori luând prânzul, la etajul 69 al clădirii emblemă a centrului Rockefeller din New York, în anul 1932, atunci când se construia acest edificiu. A fost intitulată chiar aşa: Lunchtime atop a Skyscraper.

Mie mi se pare fabuloasă. Şi mă întreb sincer dacă nu este trucată, deşi este mult prea celebră pentru a fi. Chiar vreau să fie reală. Este ireală nonşalanţa cu care acei muncitori iau masa în acel echilibru extrem de fragil, la câteva sute de metri deasupra New York-ului. Dacă ai rău de înălţime (şi nu numai) te ia cu ameţeală doar dacă te uiţi concentrat la poză.
"Hey, Johnny, pass the cheese, please! Be careful with that throw, I won't jump after it!"

Uzaţi-mi playerele!

Din punct de vedere muzical (şi personal) au fost 2 ani extrem de faini. Iar 2009 se anunţă la fel de exploziv. De ce spun asta? Păi în 2007 am avut albume noi de la Foo Fighters şi Stereophonics. Materiale de excepţie care au produs premii Grammy (în cazul Foos) sau un turneu excelent în cadrul căruia am asistat şi eu la două concerte (în cazul Phonics). Şi pentru că nu era de ajuns iar el este mult prea expansiv, liderul Phonics, genialul Kelly Jones, a scos un album pe cont propriu chiar în timp ce înregistra ultimul material al trupei, excelentul Pull the Pin.
Civil Twilight, o trupă din Africa de Sud, despre care v-am povestit acum o juma' de an, a lansat un album senzaţional dar încă sunt mult prea necunoscuţi pentru potenţialul lor. Însă sunt sigur că vor deveni mari. Despre Radiohead şi curcubeele lor nu mai spun, că ştiţi. Şi aş putea menţiona aici şi DJ-ii mei preferaţi, ATB (cu Trilogy) şi Chicane (cu schimbarea de stil numită Somersault). În 2008 avem deja albume noi de …

Noul album U2 se amână pentru la anul

Mda. Site-ul oficial a lansat aseară comunicatul de mai jos. Sper că va merita această aşteptare, pentru că deja este clar că va fi cea mai mare dintre două albume U2. Ei spun că vor ca acest disc să fie cel mai bun dintre toate, altfel nu are rost să mai continue. Parcă au dreptate într-un fel, dar îmi este imposibil să-mi imaginez ceva peste legendarele The Joshua Tree sau Achtung Baby. Să mai avem răbdare.
U2 new album delayed until next year
We want 2009 to be our year (u2.com)


‘We’ve hit a rich songwriting vein and we don’t want to stop.’ Bono has been talking to U2.Com about how the songs are shaping up for the new record and plans for 2009 to be their year.‘This is our chance for us to defy gravity once again, ‘ explains Bono, calling in from a break in recording sessions in the south of France. ‘ We have what it takes, we have the songs, new rhythms and a guitar player who is not ready to re-enter earth’s atmosphere until he’s taken a slice of the moon!‘It’s been fun, it’s been …

1997

A fost anul în care am descoperit U2 şi am învăţat să cânt la chitară. Fără legătură între ele. Era o chitară pe care am dat 50.000 lei, adică exact ultima mea alocaţie de elev. Tot în acel an am terminat liceul şi am avut parte de cea mai frumoasă vară. Am cunoscut-o pe the love of my life şi apoi am agonizat după extaz. În 1997 m-am suit pentru prima dată la volanul unei maşini. Asta după ce picasem la două facultăţi.
Aveam simţurile mult mai intense în 1997. Pretenţiile mai mici, dar şi mintea mai puţin ascuţită.
Iar muzica acelui an a fost mai bună ca niciodată. Iată un mic remember:
We always get knocked down. But we get up again.

Chrome, noul browser de la Google

Îl puteţi lua de aici. E foarte drăguţ şi, într-adevăr, extrem de rapid. Când îl instalaţi va importa setările din Mozilla (nu ştiu dacă şi din alte browsere). Merită o încercare.

Ne hrănim cu mândrie

Image
Multinaţionala în care lucrez (de 3 ani deja) a realizat un sondaj de opinie în rândul angajaţilor. Intenţia acestui sondaj era de a testa gradul de mulţumire al sclavilor corporatişti. Ia uite ce rezultat s-a obţinut la unul din criteriile de evaluare: 76% dintre angajaţi sunt mândri că lucrează în această companie. Mult, puţin..? În orice caz, spune tot acest sondaj, cu 10% mai puţin ca anul trecut. Deci între timp mândria asta a mai scăzut, dom'le, dar ce mai, 3 din 4 angajaţi sunt gâdilaţi serios în orgoliu pentru că lucrează în cea mai mare companie de consultanţă din lume. Din păcate mulţi dintre noi câştigă lunar mai puţin decât unii şoferi de taxi sau de autobuz. E o chestie verificată, nu o afirmaţie generică. Ce bine ar fi dacă şi-ar putea plăti facturile şi ar putea cumpăra mâncare doar cu mândrie.

Cum s-a născut o pasiune

De mai multă vreme doream să vă povestesc cum m-am apucat eu de chitară. Sau, mai exact, de unde a venit acest imbold de a învăţa să cânt. Nu aveam mai mult de 13-14 ani şi ascultam casete contrafăcute, cumpărate de la tarabă, pe un casetofon Elektronika rusesc, pe care-l foloseam în special pentru a încărca jocuri pe calculatorul de la acea vreme (generaţia YM probabil nu ştie despre ce vorbesc, dar nu contează). La acea vreme am tocit o astfel de casetă, vrăjit de chitarele acustice, de slide-uri (nu ştiam ce-s alea dar îmi plăcea sunetul produs), de pian, de puritatea sunetului şi de versuri. Mă cucerise până şi originalitatea mesajului scris pe coperta acelui album: songs from studios, stages, hotel rooms & other strange places. Exact asta era, un album compus şi înregistrat pe drum, un material special intitulat simplu şi perfect Tourism. Probabil unii se vor amuza când vor realiza că trupa despre care vorbesc este Roxette. Dar acest aspect chiar nu mă interesează. Tourism e…

Hmm Comics

Am văzut al 3-lea SF cu Will Smith pe anul ăsta. Este vorba de I, Robot, un film mai vechi însă decât I am Legend sau Hancock, dar spectaculos şi amuzant. Acţiunea se petrece cam prin 2035, într-o lume invadată de roboţi, care devin un lucru banal în orice gospodărie.
La recomandarea unei prietene am vizionat şi A Lot Like Love, cu Ashton Kutcher în stilul său deja clasic şi Amanda Peet. Pe scurt, de ce ţi-e scris nu scapi, chiar de trebuie să aştepţi mai mulţi ani pentru asta.
Recomand cu convingere filmul The Strangers, un thriller foarte creepy cu Liv Tyler, inspirat pare-se din fapte reale. Pe cât de simplu ca idee, pe atât de horror.
The Stone Angel prilejuieşte o reîntâlnire (scurtă) cu Ellen Page şi cu laureata Oscar Ellen Burstyn. Film bunicel, în care am remarcat excelenta asemănare dintre Ellen şi Christine Horne, ambele jucând personajul principal. De regulă, atunci când se alegeau doi actori care să interpreteze acelaşi personaj, la tinereţe şi la bătrâneţe, nu exista cam nic…