Monday, 29 September 2008

Where Freedom Looks Like Too Many Choices

Adică în New York, dragilor. Asta spune piesa despre care v-am vorbit săptămâna trecută iar eu sunt de acord cu fiecare cuvânt. În aceeaşi măsură în care sunt fascinat de această supremă metropolă a lumii, pe care nu am văzut-o încă dar unde voi ateriza peste câteva zile. Dubai, Shanghai, Hong Kong...? Oraşe incredibile, desprinse din filme S.F., inginerii geniale din beton şi sticlă, care doboară recorduri de lux, mărime şi înălţime, dar fac pariu că niciunul nu are farmecul New York-ului. Artişti celebri veniţi din epoci diferite şi-au mărturisit fascinaţia pentru acest oraş în diverse melodii. Oameni care au călătorit prin toată lumea, unul dintre ei afirmând că aceasta este "the capital of everywhere". Un simbol al visului american, o destinaţie finală a celor veniţi să caute pământul făgăduinţei, o viaţă mai bună sau adevărata libertate.

Pentru că la întoarcere vreau să vă povestesc mai mult despre sentimentele pe care le voi trăi acolo, articolul de azi se doreşte o mică incursiune documentară în inima acestui oraş. Care sper că va fi pentru mine la fel de utilă pe cât de plăcută pentru cei care vor avea răbdarea să o citească.

Evident, New York este cel mai mare oraş din USA. Întreaga zonă metropolitană cuprinde aproape 19 milioane de suflete (doar 8 dintre ele localizate efectiv în NY), lucru care o face una din cele mai mari din lume. La scară largă, această metropolă este cea mai puternică la nivel comercial şi financiar şi exercită o influenţă deosebită din punct de vedere cultural şi politic. De asemenea, New York poate fi considerat capitala mondială a showbiz-ului. Oraşul este totodată şi un centru important al afacerilor externe, găzduind sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

5 cartiere mari şi late avem aici: Bronx, Brooklyn, Queens, Staten Island şi desigur, celebrul Manhattan, locul unde se află şi se petrec toate lucrurile notabile. Până acum trăisem cu falsa impresie că Harlem este tot un cartier, pentru ca să aflu de fapt că aceasta este mai degrabă o comunitate afro-americană din Manhattan. În oraş se vorbesc 170 de limbi diferite, iar aproape 2 din 5 locuitori s-au născut în afara USA. Pe lânga imensa diversitate culturală, New York-ul izbeşte prin dimensiuni, de la suprafaţa pe care o acoperă la enormitatea clădirilor. Există nu mai puţin de 50 de zgârie-nori care depăşesc 200 m înălţime. Făcând o comparaţie total stupidă, dar de la care nu mă abţin, să spunem că în Bucureşti sunt doar 2 clădiri mai înalte de 100 m. În New York se găsesc în jur de 4493 zgârie-nori, mai mult decât în orice alt oraş din lume. Fiind înconjurat aprope în întregime de apă, densitatea sa mare, şi capacităţile comerciale ale oraşului în diferitele sale zone au dus la apariţia celui mai mare număr de clădiri de birouri şi blocuri de apartamente de pe glob.

Este important de menţionat şi faptul că New York are cea mai mică rată a criminalităţii dintre primele 25 de oraşe americane (ca mărime). Bine de ştiut, mai ales pentru a nu avea emoţii în a merge noaptea cu metroul (care circulă 24/24, acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care se spune că oraşul nu doarme niciodată). Sistemul subteran de transport din New York este cel mai mare din lume, după numărul staţiilor şi lungimea însumată a şinelor. Este singurul oraş din Statele Unite unde mai mult de jumătate din populaţie nu deţine o maşină (în Manhattan, mai mult de 75% din rezidenţi nu au maşină; la nivel naţional procentajul e de 8%).


Cu maşina, metroul, autobuzul sau ferry-boat-ul, principalele obiective turistice ale acestei metropole vor fi atinse sper măcar în marea lor parte. Rămasă, după distrugerea turnurilor gemene, cea mai mare clădire din New York (dar nu şi din America), Empire State Building fascinează atât prin dimensiuni dar şi prin apariţia ei în nenumărate filme americane. De la construcţia ei din 1931 şi până în 1972, anul naşterii WTC, această clădire de 102 etaje a fost cea mai mare din lume. Numele îi derivă din pseudonimul statului New York. Iată aici o fotografie realmente fascinantă din timpul construcţiei. Revenind în timpuri moderne, uitaţi cam cum se prezintă o imagine la 360 de grade din vârful acestei minunate clădiri. Şi tot la această categorie, nu îmi dau seama dacă este fotografie sau tablou, dar imaginea aceasta este fabuloasă. La etajul 86 se află un observator care oferă imagini de neuitat ale metropolei. La ultimul etaj există o platformă care între timp a fost închisă publicului. Se spune că într-o zi senină ea oferea o vizibilitate de până la 130 km.

Statuia Libertăţii este un simbol inconfundabil al Americii. A fost realizată în 1886, pentru a aniversa 100 de ani de la proclamarea independenţei Statelor Unite, ea reprezentând un cadou făcut de poporul francez celui american. Structura interioară a statuii a fost realizată de Gustave Eiffel. Pentru milioane de imigranţi care veneau în America cu vaporul, aceasta era prima imagine pe care o aveau la destinaţie, simbolizând începutul unui nou drum în viaţă. Înălţimea propriu-zisă a statuii este de 46 m, dar cu tot cu piedestal ea ajunge la 93 m. Chipul statuii este inspirat din imaginea zeiţei romane a libertăţii, Libertas. După 11/9 întreaga insulă Liberty a fost închisă publicului. Locaţia a fost redeschisă câţiva ani mai târziu dar în continuare nu se permite accesul în interiorul statuii.

Central Park reprezintă o uriaşă mare de verdeaţă în mijlocul de beton al Manhattan-ului. A fost construit în nu mai puţin de 16 ani, timp în care au fost plantaţi 500.000 de copaci. Celebru la rândul lui pentru filmele în care a apărut, putem spune, ca fapt divers, că acest parc este de 2 ori mai mare decât statul Monaco şi de 8 ori cât Vaticanul. Conţine numeroase centre de recreere şi divertisment precum şi propria vegetaţie şi faună sălbatică. Printre atracţii doresc să menţionez grădina Strawberry Fields, inaugurată de Yoko Ono în memoria lui John Lennon.
Peste 2 milioane de turişti vizitează anual Central Park.
Aflat în imediata apropiere a marelui parc, Metropolitan Museum of Art acoperă peste 5000 de ani de cultură. Se spune că ai nevoie de mai multe săptămâni pentru a putea vizita în întregime acest muzeu. El găzduieşte una din cele mai mari colecţii de artă din lume, cu peste 2 milioane de exponate.

Brooklyn Bridge. Face legătura între cartierele Manhattan şi Brooklyn şi măsoară 1825 m peste East River. La vremea inaugurării sale era cel mai mare pod suspendat din lume, devenind un simbol al optimismului în acele vremuri. 600 de muncitori au lucrat la acest pod timp de 16 ani. Din nefericire, 20 dintre ei, inclusiv proiectantul podului, au murit în diverse accidente în timpul construcţiei. Ulterior, Brooklyn Bridge a fost numit edificiu istoric naţional.
"The crossroads of the world" este numită cea mai celebră intersecţie din New York. Şi ce frumos sună! Times Square, căci despre ea este vorba, reprezintă un punct turistic legendar în întreaga lume. Este renumită pentru panourile electronice imense şi pentru că este întotdeauna centrul manifestărilor de întâmpinare a Anului Nou. Aici este situat şi sediul central MTV.
Times Square este considerată km zero al oraşului.
Fifth Avenue este cel mai cunoscut bulevard al oraşului, aici aflându-se trei dintre cele mai renumite clădiri. Întâlnim nenumărate produse de larg consum, precum şi mărfuri de lux. În duminica Paştelui traficul este oprit pentru a face loc paradelor de sărbătoare.

Lincoln Center este un complex de clădiri (61.000 m²) care serveşte ca sediu a 12 organizaţii artistice, printre care putem menţiona Metropolitan Opera, New York City Ballet, New York City Opera sau New York Philharmonic. Reprezintă cel mai mare complex cultural din lume.

Rămânem la categoria "greatest in the world" şi mergem la Rockefeller Plaza. Acesta este un complex alcătuit din 19 clădiri comerciale, situat în mijlocul Manhattan-ului. Cea mai mare clădire din cadrul acestui complex este celebra General Electric Building, despre care am menţionat într-un alt context acum câteva săptămîni. Acest edificiu a fost construit în trepte, astfel încât niciun birou să nu se afle la mai mult de 8 m de o fereastră.

Rockefeller Center este la rândul său edificiu istoric naţional şi cel mai mare complex privat comercial din lume. Reprezintă un simbol arhitectural modern şi un edificiu emblematic pentru capitalism. O minune urbană cu grădini, restaurante, un centru comercial subteran, spaţii pentru birouri şi peste 100 opere de artă. Centrul găzduieşte practic cea mai mare colecţie publică de artă din America. Tot aici întâlnim şi celebrul patinoar înconjurat de zgărie-nori pe care cu siguranţă îl ştiţi din filme, precum şi studiourile NBC.

Am spus că New York-ul reprezintă centrul lumii financiare, drept urmare trebuie să menţionăm şi World Financial Center. Este format din 4 turnuri înalte aflate în jurul superbei Winter Garden, plină cu palmieri. În zonă se găseşte şi celebra Wall Street precum şi mai multe sedii centrale ale unor mari corporaţii mondiale. Acest complex, aflat în imediata apropiere a fostului World Trade Center, a fost afectat în urma atacurilor teroriste din 2001, însă zonele distruse au fost refăcute.


Chrysler Building este un zgârie-nori care se găseşte în partea estică a oraşului şi este considerat emblematic pentru mişcarea artistică Art Deco. La cei 319 m înălţime ai săi, incluzând structura decorativă finală şi antena, Chrysler Building a fost pentru scurt timp cea mai înaltă clădire din lume. La finalizarea clădirii Empire State Building a trecut pe locul al doilea. După distrugerea clădirilor gemene WTC şi-a recâştigat locul de a doua cea mai înaltă clădire din New York, din nou, ca şi în trecut, după Empire State. Clădirea dispune de o friză decorativă din capace de radiator cu aripi, roţi şi automobile stilizate, toate amintind de cele ale maşinilor Chrysler.

Broadway. Exact ceea ce numele implică, adică un mare bulevard din Manhattan, renumit pentru latura sa profund artistică. Nu mai puţin de 39 de teatre, majoritatea prezentând muzicaluri, sunt localizate aici. Bulevardul este celebru şi pentru porţiunea situată la nord de str.42, denumită "Marea Cale Albă" datorită orbitoarelor lumini de neon.

Madison Square Garden. Cea mai faimoasă arenă din New York ce găzduieşte anual aproximativ 320 de evenimente. Hocheiştii de la New York Rangers şi baschetbaliştii de la New York Knicks joacă aici meciurile de acasă. Totodată aici au avut loc de-a lungul vremii meciuri de box şi concerte legendare. John Lennon a susţinut la MSG ultimul său concert, cu 6 ani înainte de a fi asasinat. Capacitatea arenei variază în funcţie de evenimentul găzduit, de la 18.200 pentru meciurile de hochei la 20.000 pentru concerte. Este interesant de menţionat şi faptul că anul acesta, pe 23 iunie, a avut loc primul concert gratis susţinut vreodată la Madison Square Garden, oferit de Coldplay în cadrul Viva La Vida Tour.

Şi câte mai sunt, dar le voi descoperi acolo...

Sunday, 28 September 2008

Două vorbe despre virtual şi imaturitate

Virtualul are plusuri şi minusuri. Când îl raportăm la relaţiile interumane, plusurile ar fi că din spatele unui ecran sari mai repede peste anumite etape. Ai mai mult curaj, flirtezi mai mult, devii pătruns, nene, de latura afectivă şi de sufletul omului cu care interacţionezi, nu te iei după look şi alte chestii din astea trecătoare. Ce mai, schimbi 3 mesaje şi te crezi ca în filmul You Got Mail.
Sar peste prostia asta şi trec la minusuri. Ei bine, aţi ghicit, de regulă toată romanţa de mai sus e un fâs. Când dai nas în nas se duce magia. Constaţi siktirit că ai supraevaluat omul din faţa ta. Sau, mai bine spus, ai supralicitat imaginea lui şi ce poate însemna el pentru tine. Mai pe înţelesul tuturor: ai crezut într-o chimie care nu e nici pe departe atât de mare sau chiar nu există deloc. Mă refer aici atât afectiv cât şi fizic - pozele sunt la fel, incredibil de înşelătoare.
Şi atunci ce e de făcut? Te retragi subtil în cochilia de unde ai apărut.
Am făcut şi eu deseori această greşeală. Guilty as charge, your honour! Culmea, ultima dată am fost, prin urmare, mult mai reţinut înainte de encounter-ul live. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre dânsa. Deja avea inima stransă că voi pleca în America şi voi împărţi patul cu o fiinţă având acelaşi sex ca ea. Şi mă anunţa că îmi va duce dorul. Offff. Toate astea înainte să-mi fi văzut vreodată ochişorii. Ghiciţi ce s-a întâmplat până la urmă, nu? Am dezamăgit-o. Prestanţa mea live a fost atât de puerilă încât s-a simţit ca o profă de 40 de ani scoasă în oraş de elevul ei de 20. Spune chiar ea asta, aici deja nu mai avem de a face cu imaginaţia şi ironia mea notorie. Dintr-o dată senzualul şi interesantul din mailuri era un ţânc numa' bun să distreze femei trecute şi hârşâite prin viaţă. Well, mulţam pentru acest scenariu fumat de film porno, ar fi funky să facem un roleplay cu profa şi elevu', dar hai să-ţi zic eu cum stă treaba. Iar acum chiar jur că sunt pe deplin serios.
Deci tu, femeia autoproclamată matură şi trecută prin atâtea, dacă ai fi aşa precum pretinzi, ar trebui să ştii că n-are niciun sens să te hazardezi cu tot felul de afirmaţii, să flirtezi şi să-ţi pui sufleţelul la înaintare, chiar şi virtual, atâta vreme cât nu cunoşti practic deloc persoana cu care interacţionezi. Nu are rost să te comporţi ca un lover wannabe (sau soon-to-be) când ştii bine (trecută prin viaţă fiind, nu?) că una e realitatea şi alta virtualul. Una e filmul şi alta e viaţa. Eşti o persoană inteligentă şi puternică, ai admiraţia mea sinceră. Dar la anumite capitole mai ai de lucrat. Părerea mea este că adevărata imaturitate (de care tu m-ai acuzat elegant) se vede mai pregnant în contrastul atitudinii tale, pre şi post meeting, decât în gesturile sau chit chatul meu de care ai avut parte o oră jumate într-un bar.
Ca un fel de concluzie, deşi nu se impune neapărat una, la dracu' cu agăţatul virtual. Mai bine înapoi la clasicul agăţat prin baruri şi cluburi. "Frumoaso, ai cumva un foc?"

p.s. Deşi multă lume nu mă va crede, ţin să precizez că acest articol nu conţine nicio urmă de regret din cauza neîmplinirii flirtului virtual, atâta vreme cât nici eu nu am simţit cine ştie ce fiori sau fluturi atunci când am întâlnit fiinţa despre care vorbesc. Acest articol reprezintă doar constatare, atenţionare şi în rest foarte multă satiră. Ca şi clipul care urmează.

Friday, 26 September 2008

Safe for Work Porn

Atenţie la clipul de mai jos, este excepţional!


http://view.break.com/577249 - Watch more free videos

Seven Lives Many Faces


Doresc să semnalez apariţia noului album Enigma. Nici nu mai ştiam că există acest proiect muzical inconfundabil, creat de românul Mihai Creţu (cunoscut acum drept Michael Cretu) în 1990. Fost soţ al Sandrei (au divorţat anul trecut), care apare vocal în cadrul unor piese Enigma, iată că românaşul nostru ţine capul sus şi după 18 ani, perioadă în care a colaborat chiar şi cu ATB sau Mike Oldfield. Mă întreb oare câţi muzicieni români au mai vândut 40 milioane de albume de-a lungul carierei. Exceptându-l pe Gheorghe Zamfir, probabil niciunul.
Am ascultat de 2 ori acest nou material în cadrul căruia găsim şi o piesă în limba română, intitulată Fata Morgana. Pot spune că albumul se înscrie în aceeaşi notă de visare, spaţială şi transcedentală cu care Enigma a fascinat mereu. Există şi abateri de la acest sound, cum ar fi piesa de mai jos, Seven Lives. De altfel, Michael Cretu a caracterizat acest disc ca fiind omnicultural. Înţelegeţi ce vreţi din acest termen, dar mai bine ascultaţi.


Wednesday, 24 September 2008

Pentru toţi curioşii

Mda, pentru toţi cei care mor de curiozitate să afle ce se va petrece în America între mine şi colega alături de care merg. Pentru toţi doritorii de picanterii şi idile new-york-eze. Pentru cei care sunt mai interesaţi de acuplări sexualo-romantice decât de perspectiva extraordinară, pur turistică, a acestei călătorii. Pentru toţi cititorii de tabloide şi reviste pentru muieri care miros a sarmale. Pentru naivii convinşi că au dat gaură la macaroană aflând că plecăm, de parcă noi ne-am fi ferit în vreun fel. Pentru tupeiştii care se consideră îndreptăţiţi să-ţi ceară detalii, deşi în rest nici nu te bagă în seamă. Pentru invidioşii care se întreabă "de ce tu?" fără a conştientiza absurdul ipoteticului "de ce nu eu?" Pentru înguştii la minte care consideră că dacă un mascul şi o femelă pleacă împreună undeva, atunci e musai să fie deja ceva între ei.
Ei bine, pentru toţi aceşti speciali, am un anunţ de făcut. Fiţi pe recepţie! Voi posta în mod constant pe blog fotografii picante din New York cu mine şi colega, în ipostaze cât mai pornografice. Voi avea la mine un laptop şi un webcam, iar dacă acolo se va încinge atmosfera dintre noi, voi transmite live imagini. De asemenea la duş va fi o cameră care va fi pornită 24/24. La întoarcere promit să scriu un articol elaborat în care voi descrie cu lux de amănunte ce tip de protecţie foloseam, care erau poziţiile preferate şi care era media zilnică a orgasmelor. Şi, ca să fie tacâmul complet, dacă ne vom atrage mulţi fani după această experienţă, vom continua acest porn live show şi în Bucureşti!
Vă place, curioşilor, nu-i aşa?

Tuesday, 23 September 2008

În spiritul acestor zile

...dacă ar fi să vă mai ofer un pasaj din manuscrisul meu, el nu ar putea fi decât despre...

NEW YORK. Melodia reprezintă un tribut adus lui Lou Reed şi lui Frank Sinatra. Bono a spus despre Lou Reed că “este pentru New York ceea ce James Joyce este pentru Dublin” şi că, la rândul lui, Reed are un album intitulat New York, pe care menţionează numele lui Bono, în melodia Beginning of a Great Adventure. Lou Reed este probabil prietenul pe care Bono l-a găsit în metropola americană (“In New York I found a friend”). Analizând mai amănunţit versurile, realizăm că Bono le-a scris din perspectiva persoanei care a depăşit vârsta de 40 de ani şi care se îndreaptă către o nouă etapă din viaţa sa, nu chiar plăcută. El îşi achiziţionase un apartament în New York cu puţin timp înainte de a scrie versurile (“just got a place in New York”), la etajul 16 al unei clădiri din apropierea Central Park. Bono scrie această piesă prin prisma impactului cu marele oraş avut de un proaspăt inhabitant al acestuia, care vrea parcă să se piardă în imensitatea urbană, fugind de problemele sale. El menţionează însă într-un interviu că nu se referă la el însuşi, ci la o persoană imaginară care s-a plictisit de monotonia unui oraş mic şi liniştit. Mai exact un personaj în care Bono ar vrea să se regăsească, pentru a lăsa în urmă anumite lucruri. El încearcă să înece toate vocile din exterior şi să-şi găsească liniştea sufletească. Asemeni multitudinii de imigranţi irlandezi care au venit aici de când lumea şi care parcă stăpânesc locul (“the Irish have been coming here for years / it feels like they own the place”), personajul fuge de problemele sale, între care sunt şi cele de ordin conjugal (“living happily not like me and you / that’s where I lost you”). Viaţa sa s-a lovit de un obstacol major, dar el încă se menţine la suprafaţă (“I hit an iceberg in my life / but you know I’m still afloat”) cu toate că este în pericol de a-şi pierde soţia în cursa disperată către barca de salvare (“you lose your wife / in the queue for the lifeboat”). Aici întâlnim o aluzie la catastrofa Titanicului, vas care avea aceeaşi destinaţie (New York), aluzie accentuată şi de versul “you gotta put the women and children first”. În timpul show-ului susţinut la Madison Square Garden din New York, din cadrul Elevation Tour, Bono a interpretat piesa mergând pe scenă asemeni unui bătrân olog, lucru care vine să susţină concepţia conform căreia această melodie descrie intrarea într-o etapă întunecată a vieţii artistului. Mai mult decât atât, în unele concerte Bono înlocuia versul „mid-life crisis” cu „mid-wife crisis”, acest lucru trăgând un semnal de alarmă asupra stabilităţii cuplului Hewson. Însă tot Bono afirmă că Ali nu se supără şi nu îl trage niciodată la răspundere pentru astfel de manifestări lirice. Ea este conştientă de faptul că Bono nu este decât un artist care se joacă cu personaje imaginare, uneori doar pentru a se elibera de anumite tensiuni.
New York-ul este un loc de evadare şi o sursă de reinventare, de care persoana din versuri are nevoie în acest moment al existenţei sale. Bono a mai declarat că melodia este despre “un om aflat într-o vacanţă morală, care înfruntă tentaţiile libertăţii şi infidelităţii”. Este chiar un alter ego al artistului, care încearcă să evadeze de stresul cotidian măcar în versurile unei melodii dacă nu o poate face în realitate. Metropola îi poate oferi noi perspective, în acelaşi mod în care ea a făcut-o vizitatorilor şi imigranţilor de pretutindeni care au cunoscut-o.
Piesa s-a născut dintr-un jam în studio. Melodia conţinea unele versuri scrise special pentru Frank Sinatra, dar ulterior Bono a renunţat la ele. După 11 septembrie 2001, Bono a modificat o parte considerabilă din versuri atunci când melodia era cântată live, din respect pentru naţiunea americană afectată de acea tragică zi.


©Bogdan Anghel - "U2 - Sunete şi sensuri"

"I just can't get over New York. It feels like the centre of the earth. Which
is, I'm sure, why Osama Bin Laden singled it out. It's certainly the city of our
times, as Paris and London have been in the past the centre of Western culture.
I have an apartment there, and I'm lucky to be able to live in it, walk around
in it and experience the intense heat of New York summers. There have been times
in my life when I have gotten lost there ... and it is a great city to get lost
in. But there's a darkness in the song. It is an ode to New York but in the
background you sense danger. It is about a mid-life crisis".
BONO.

Sunday, 21 September 2008

Cum am aflat că plec în America

Prima zi a săptămânii trecute, 8 septembrie. Vin la birou, îmi fac o cafea şi încep subit să citesc pe net despre New York şi să caut diverse poze cu oraşul care nu doarme. Din pură pasiune. Eram probabil şi sub influenţa a două articole pe care le-aţi citit deja aici luna aceasta (despre cel cu 11 septembrie abia mă documentam). Trimit pozele respective pe mail unor prietene, apoi primesc un telefon. A urmat o conversaţie cam aşa:

Ea: "Hahaha, ce-i cu pozele astea? Ai aflat?"
Eu: "Nu. Ce să aflu?"
Ea: "Păi am câştigat două bilete de avion la New York! Credeam că din acest motiv ai trimis pozele!"

Am rămas interzis pe moment. Ea este Maria, o colegă de la departamentul travel, care a doua zi mă anunţa că voi merge împreună cu ea în America. Totul a fost extrem de subit, aşa cum apar mai toate lucrurile extraordinare. Pentru mine vizitarea New York-ului este un vis de o viaţă în materie de călătorii. Iar acum, după ce am demarat rapid operaţiunile pentru viză și acest şperaclu (încă necesar) se odihneşte pe paşaportul meu, totul pare la o aruncătură de băţ peste ocean. Central Park trebuie să fie superb în octombrie, pariez.

Chestia cu lucrurile care se aşează întotdeauna aşa cum trebuie este perfect adevărată. Pentru luna aceasta aveam planificat iniţial un concert Coldplay la Praga. Din diverse motive am anulat această excursie. Dacă nu aş fi făcut asta nu aş fi putut pleca acum în State, acolo unde, pe lângă New York (unde voi sta 12 zile) mi-am planificat să vizitez Philadelphia şi Atlantic City.

Saturday, 20 September 2008

Raise Awareness

Surfam aiurea canalele tv în timp ce mâncam paste cu ketch-up şi cu pâine feliată de peste un dolar american şi am dat peste Andreea Marin, în direct la Realitatea TV. Nu am prins de la început emisiunea, dar din câte am înţeles fusese cu UNICEF în Africa. Nu sunt un fan al acestui personaj, din contră, însă de data asta mi-am reamintit de săracia extremă existentă (mai ales) în acel continent, de care ştiam mai mult de la Bono din campaniile lui insistente până la exasperare şi din menţiunile cu care "agasa" spectatorii concertelor U2. Te miri o secundă, încerci să pari trist sau poate nici nu-ţi pasă, apoi mergi mai departe, la gândurile şi problemele tale tâmpite. Sau te laşi purtat în extaz de următoarea melodie.
Dar hai să ne gândim puţin. Ce înseamnă sărăcie extremă? Abia acum am aflat şi eu şi vă spun şi vouă. Înseamnă a trăi cu mai puţin de 1,25$/zi. Cam cât dăm noi bacşiş la băiatul cu pizza. Unul din şase locuitori ai planetei se află în situaţia de a încerca să supravieţuiască aşa, cu câteva monede pe zi. Lipsa hranei, dar mai ales lipsa unor medicamente elementare pe care noi le luăm de la orice colţ de stradă, duce la decese infantile provocate de cele mai minore infecţii sau boli.
Spunea Andreea Marin, spunea şi Bono, că până nu mergi în Africa şi nu vezi toate aceste grozăvii cu ochii tăi nu crezi. Ce putem să facem noi, aştia care ne luăm pizza şi dăm şi bacşiş? Ei bine, nu prea ştiu. Până una alta putem completa nişte formulare şi putem da un click de mouse. Aici sau aici. Putem lua aminte, putem spune la alţii. Habar n-am. Putem preţui mai mult ce avem, putem ignora nimicurile care ne enervează. Şi mai putem asculta cu atenţie cum ne bate omul ăsta la cap:




Thursday, 18 September 2008

Ei bine, eu m-am simţit aici. Din fericire.

"The great man is the man who does a thing for the first time."
Alexander Smith

Din nou cu tata în Ghencea. După 20 de ani.

Era 26 octombrie 1988. În clasa a 4-a fiind, tata m-a învoit de la "tovarăşa" învăţătoare şi astfel m-a luat cu el în Ghencea, la meciul Steaua - Spartak Moscova din Cupa Campionilor. Pe atunci la ruşi în poartă era Rinat Dasaev, cel mai bun portar al lumii la acea vreme. Am câştigat cu 3-0, două goluri Hagi şi unul Ilie Dumitrescu.
Aseară, după 20 de ani, am ajuns din nou cu tata pe stadionul Stelei, tot la un meci de Champions League (denumirea Cupei Campionilor din 1992). Nu voi insista cu vremea infectă care ne-a transformat în nişte murături scuipătoare de seminţe, cantitatea impresionantă de sule care ne bombarda timpanele, organizarea infectă care ne-a ţinut la poartă până în minutul 12 al meciului (exact la timp ca să prindem golul nemţilor), atmosfera care nu a fost una de Liga Campionilor, mizeria şi bălţile enorme de la stadion sau alte nasolii. Deşi toate astea, precum şi jocul Stelei, l-au scârbit pe tata, făcându-l să spună că nu mai vine la următoarele două meciuri la care avem bilete. Pentru mine a contat doar că eram cu el din nou pe stadion. Şi cu Emil, bunul meu prieten din Ploieşti. Restul sunt doar amănunte pe seama cărora mă amuz.
Şi, parafrazând o glumă care circula online, pot spune că aseară Steaua a pierdut, dar măcar eu azi mă întâlnesc cu o fată extraordinară.

Tuesday, 16 September 2008

Summer of 69

Din categoria piese memorabile care trebuie menţionate într-un blog preponderent muzical, astăzi amintesc despre o creaţie minunată a lui Bryan Adams. Melodia Summer of 69 reclădeşte adolescenţa rockerului canadian şi ne spune despre prima sa chitară, despre prima sa trupă, despre prima lui iubire. Insist pe latura nostalgico-erotică a acestei melodii. Nu vă gândiţi că poetul se referă la anul 1969 (Bryan avea doar 10 ani atunci). Da, gândiţi pervers, aveţi voie. Iată ce ne spune Wiki pe tema asta (şi nu numai):

"Summer of 69" is a song by Canadian rock singer Bryan Adams from 1984, which has grown to be one of his biggest hits and most recognizable songs. In 2006, "Summer of 69" was voted the no.1 song to drive to in Canada, some 22 years after its release.

The song has been conventionally interpreted as a nostalgic, somewhat melancholy recollection of an erstwhile era during which the singer was among a group of optimistic adolescents.
In his recent Anthology from 2005, as well as the song's intro during live concerts, Adams stresses "Summer of 69" has "nothing to do with the year 1969," and implied it is a reference to the sex position: "… [A] double entendre, it's about sex, much like [one of Adams' professed favourite songs] Bob Seger's 'Night Moves,'" which follows a similar theme of nostalgia and summer love. Adams actually sings "me and my baby in a 69" at the end of the song.
On the CBS Early Show on September 8, 2008, Adams clearly stated the song is about sex. He stated, “A lot of people think it’s about the year but actually it’s more about making love in the summer time. It uses 69 as a sexual reference.”

The line "Jimmy quit and Jody got married" refers to two actual people. "Jimmy" is Jim Wesley, Adams' drummer in his early days (1979–1983) who quit the band because he and Bryan did not get along. As of 2008, Jody Perpick still worked for Adams as his tour manager and sound engineer".

Ca orice artist care se respectă, Bryan Adams a înregistrat un concert unplugged, în septembrie 1997, la New York. Din acel concert vă prezint piesa despre care tocmai am vorbit.

I got my first real six-string
Bought it at the five-and-dime
Played 'til my fingers bled
It was the summer of 69
Me and some guys from school
Had a band and we tried real hard
Jimmy quit and Jody got married
I should've known we'd never get far

But when I look back now
That summer seemed to last forever
And if I had the choice
Yeah, I'd always wanna be there
Those were the best days of my life

Ain't no use in complainin'
When you got a job to do
Spent my evenin's down at the drive in
And that's when I met you
Standin' on your mama's porch

You told me that you'd wait forever
And when you held my hand
I knew that it was now or never

Those were the best days of my life

Back in the summer of 69

Man we were killin' time
We were young and reckless

We needed to unwind
I guess nothin' can last forever


And now the times are changin'
Look at everything that's come and gone
Somethimes when I play my old six-string
I think about you, wonder what went wrong

Standin' on your mama's porch

You told me it would last forever
And when you held my hand
I knew that it was now or never
Those were the best days of my life

Back in the summer of 69
Me and my baby in a 69


Monday, 15 September 2008

La Hard Rock's Cafe

Apropo de ce vă povesteam săptămâna trecută.
Un mic rezumat din prezentarea făcută de firmă (impregnată cu corporatisme):

Speaking about sacrifice and teamwork Georgeta Andrunache said: “For 8 years Viorica and I have been room-mates from Monday to Saturday; my husband is only for weekends”.
The audience learned that both decided to take a break between 2004 and 2006. During this time, Georgeta had a baby-son and Viorica started coaching.
When talking about competitors, Viorica Susanu said: “We never really care what competitors are doing; we simply competed with ourselves, always fighting to improve our own personal records".

What does winning a gold medal feel like?: “To us, every medal is what a promotion is to you. It's a huge joy, but then it is over, and we start thinking about our next medal, the way you probably think about your next promotion”, Georgeta put it so eloquently.
When Alex asked what they felt when they heard Romanian's national anthem their emotional response was: "In my mind I was going back to the difficult moments, the long training days, 11 months of training camps every year, the fights. When the anthem was played all this hardship faded and I experienced a sensational feeling of glorious victory".
When talking about quality and who you want to team up with, Georgeta's statement was: "Only the best get on board".

Şi eu cu colegii (Cili, Steli şi Costin printre ei):

În spate, chitara lui David Gilmour de la Pink Floyd (scris greşit, David Gilmore şi confundat astfel cu un intrumentist de jazz, dar deh, suntem în România):
Şi campioanele:

Sunday, 14 September 2008

Curăţenie excesivă

La noi la job, în Opera Center, este o curăţenie impecabilă. Chestia asta este valabilă şi în cazul toaletelor. Femeile de servici vin atât de des să cureţe şi să spele încât efectiv nu mai poţi descărca în linişte. Nu ştiu ce naiba au în ultima vreme, ar trebui premiate pentru exces de zel. Cu un bax de Kit Kat. Pe bune, cred că din trei opriri la standuri, măcar o dată trebuie să dau peste "cleaning in progress". What about shittin' my own pants soon-to-be-in-progress?! Iar dacă sunt deja înăuntru, exact când îmi va fi lumea mai dragă le voi auzi bătând la uşă şi întrebând timid: "E voie"?
Mă disperă chestia asta. Oare ce ar trebui să spun? "Ocupat!"? "Nu acum, mă cac!"? Sau să le invit înăuntru? "Puteţi intra dacă nu vă deranjează să-mi vedeţi cucul!" E cu atât mai stupidă întrebarea lor cu cât atunci când intri la bărbaţi, nu dai direct la bude şi la pişoar, ci la chiuvete, separate printr-o uşă de restul lăcaşului magic.
Probabil dacă ar veni o dată dimineaţa la prima oră şi încă o dată seara după program ar fi suficient. Colegii mei sunt civilizaţi iar acţiunile lor hmm, umane, nu necesită această alertă maximă a tantilor care fac curat. Excesul de zel nu e bun nicăieri, nici măcar la lustruit bude. Ce te faci dacă te aşteaptă un meeting important şi nu te poţi împrospăta un pic înainte? Ha?

Saturday, 13 September 2008

Stop la fumat şi start la juisat!

Ce părere aveţi de campania antifumat lansată de Mihaela Rădulescu? Dacă nu ştiţi despre ce vorbesc aruncaţi un ochi aici. În primul rând cred că avem de a face cu o discriminare sexuală. Campania este clar adresată bărbaţilor. Dar cu fumătoarele ce facem, tanti? În al doilea rând, e făcută prost. Nu se lasă nimeni de fumat dacă o vede pe Răduleasca în chiloţei, cel mult li se oferă băieţilor timizi subiect de lucru manual. Şi motiv de o ţigară după ce au avut-o pe vedetă.
În fine, au mai făcut un ban cinstit nişte băieţi isteţi, cam asta e cu campania asta. Aştept pozele Andreei Raicu. Stoiceasca nu mă interesează, e naşpa. Cred că aş suda un pachet întreg dacă aş vedea-o în chiloţi.





Friday, 12 September 2008

This is Pride

A trecut ceva vreme de când nu am mai vorbit despre statusul manuscrisului meu şi probabil aţi intuit că nu pomenesc despre pentru simplul fapt că nu am ce. S-a împlinit deja un an de când am refăcut cartea, dar după mai multe tergiversări la două edituri m-am resemnat cu gândul că nici anul acesta nu sunt şanse să public. Însă tot răul spre bine. Luna trecută am primit cadou, după cum vă povesteam, acea carte incredibilă numită U2 by U2 iar de atunci am început să lucrez din nou la cartea mea, corectând sau adăugând idei din cea mai tare sursă posibilă: un manual al istoriei U2 scris chiar de membrii formaţiei. Astfel manuscrisul meu va deveni cu adevărat ceea ce s-a dorit din start: o incursiune completă şi fără greşeală în universul U2.
Mai mult decât atât, nici nu ar avea sens să mai public cartea anul acesta, chiar de s-ar putea. Dacă U2 vor lansa album în primele luni ale lui 2009, ar fi frumos să inserez câte ceva şi despre acest nou material. Iar dacă voi lansa cartea într-un an marcat de un nou album şi de un nou turneu U2, şansele ca ea să prindă mai bine la public sunt cu atât mai mari. Aşa că mă voi focaliza puternic pe publicarea acestei cărţi la anul, împrumutând acel "nu mă las!" al tatălui meu şi optimismul mamei. Iar munca mea va vedea lumina tiparului în cel mai adecvat moment, pur şi simplu pentru că aşa trebuie.
Articolul de azi se dedică unui prieten pe care nu l-am văzut de foarte multă vreme. Îl cheamă Bogdan şi a fost corupt de mine cu U2. Am fost vecini de bloc şi colegi de facultate şi avem multe seri la activ în care zdrăngăneam chitare de diverse calităţi, prin varii locuri, cu diverse abilităţi. Astăzi este ziua lui Bogdan şi îi ofer melodia sa preferată, în opinia mea cel mai frumos imn rock'n'roll scris vreodată. Şi îl anunţ că la anul vom vedea U2, fie în România (aşa cum optimist s-au exprimat 65% dintre votanţi în cadrul poll-ului găzduit de acest blog) fie undeva prin Europa.

Desi iniţial acest cântec s-a vrut a fi adresat lui Ronald Reagan, în final el a ajuns să fie un imn închinat lui Martin Luther King jr. Există şi trimiteri la modul în care Iisus a fost trădat de către Iuda (“one man betrayed with a kiss”) sau la botezul Mântuitorului (“one man washed on an empty beach”). Este prezentă însă şi o eroare, pe care Bono a recunoscut-o: „Early morning, April four / A shot rings out in the Memphis sky”. Martin Luther King a fost, într-adevăr, asasinat pe 4 aprilie 1968 în Memphis, dar nu dimineaţa, cum spun versurile, ci seara. Chrissie Hynde, solista trupei The Pretenders, face backing vocals în cadrul acestei piese. Pe album ea este trecută Christine Kerr, la acea vreme fiind căsătorită cu Jim Kerr, solistul formaţiei Simple Minds.
Piesa s-a născut în timpul War Tour, la un soundcheck făcut de U2 în Hawaii. Se spune că a fost înregistrată într-un timp record: doar şapte minute! Ulterior, Bono s-a arătat dezamăgit de versuri, considerând că ele ar fi putut fi mult mai elaborate, la fel cum spune şi despre o altă piesă de pe The Unforgettable Fire, anume Bad. În orice caz, Pride a fost unul din cele mai controversate cântece scrise vreodată de U2. Mulţi au considerat că se profita de martiriul unui om pentru a scoate un hit. Cu toate acestea, Pride este printre cele mai cunoscute piese U2. Revista Rolling Stone a plasat-o pe locul 378 în deja celebrul ei top al tuturor timpurilor.
Pride este pe locul secund în topul celor mai frecvente apariţii live dintre toate piesele U2, după I Will Follow, fiind cântată în 746 de concerte. A apărut în mod constant la toate marile turnee ce au urmat lansării sale, fiind în mod inconstestabil o piesă clasică U2.

©Bogdan Anghel - "U2 - Sunete şi sensuri"

Thursday, 11 September 2008

Un colţ american

Am amintit şi anul trecut, o fac şi acum. Despre cel mai mare atac terorist din istorie care a făcut 2.974 morţi, de 90 de naţionalităţi, iar alţi 24 sunt şi acum daţi dispăruţi. În această statistică nu intră, evident, cele 19 animale îndoctrinate care au condus efectiv acest atac. Nu ţin să dezbat nici teoriile conspiraţioniste, probabil le ştiţi. Dacă nu, vă puteţi documenta aici. Am văzut şi filmul lui Michael Moore şi da, sunt multe chestii acolo care te pun pe gînduri. Probabil că s-a ştiut şi nu s-a făcut nimic pentru a opri această uriaşă tragedie. Există şi voci care spun că totul a fost un trucaj şi că turnurile nici măcar nu ar fi fost lovite de avioane. Sau că au existat explozii adiacente care nu au avut nicio legătură cu impactul avioanelor.
Din păcate, cifrele de mai sus sunt reale, iar acei oameni nevinovaţi au dispărut cu adevărat, fără niciun trucaj. O naţiune de 300 milioane de suflete a fost profund traumatizată. Asta pentru că aşa a socotit cineva, anume că "trebuie ucişi cât mai mulţi americani", în special civili. Desigur, există multe naţii care urăsc America şi poate chiar au motive să nu suporte acest "jandarm universal". Iar dacă ne gândim că americanii au produs la rândul lor atrocităţi infinit mai mari decât cea de la 11/9 (iată un exemplu), parcă ne înverşunăm cu adevărat. Deh, atunci media avea o putere mult mai mică şi impactul poate că nu a fost aşa de mare ca în 2001. Însă în final contează doar vieţile pierdute, atât. Aspectele politico-sociale-economice şi pagubele înregistrate în aceste domenii sunt insignifiante. De aceea, lăsând orice altceva deoparte, astăzi trebuie să ne aducem aminte doar de cei care au dispărut.
În ceea ce priveşte America şi New York-ul mai ales, aceste locuri vor renaşte. De mai bine de 2 ani a început reconstrucţia de la Ground Zero. Trufia americană şi-a găsit exprimarea în creionul unui arhitect evreu, care a venit cu o idee extraordinară. El a proiectat Freedom Tower, o clădire care va avea înălţimea de 1.776 picioare (adică anul Proclamării Independenţei Statelor Unite, la 4 iulie), sau mai exact 541 metri, ceea ce ar face-o (dacă ne raportăm la momentul actual) cea mai înaltă clădire din lume. Însă Freedom Tower va fi gata abia în 2011 şi până atunci cine ştie ce clădiri sefeloide se vor înălţa prin Dubai sau prin Asia.
Dar acest edificiu este doar cireaşa de pe tort. Va exista un adevărat complex pe locul fostului World Trade Center, care va cuprinde şi un Parc Memorial, a cărui idee este cu adevărat genială. Mărturisesc că ştiu de ea din momentul în care acest proiect arhitectural a câştigat concursul pentru reconstruirea complexului. Când m-am documentat să scriu despre acest articol nu am mai găsit-o, însă vreau să cred că a rămas valabilă. Ei bine, acest Parc Memorial a fost astfel proiectat, în funcţie de traiectoria Pământului în jurul Soarelui, astfel încât în fiecare zi de 11 septembrie, între ora la care primul avion a lovit WTC şi ora celui de-al doilea impact, complexul arhitectural să nu facă nicio umbră asupra Parcului Memorial.
Este clar deci, America renaşte şi o face în stilul ei unic şi spectaculos. Măcar pentru aşa ceva putem spune că 2.974 de inocenţi nu au plecat chiar degeaba.

A Tribute to Heroes - 21 septembrie 2001 - U2 la Londra

Wednesday, 10 September 2008

Printre chitare şi cafele, cu două mari campioane

Herăstrăul este superb la 8.00 dimineaţa. Linişte, un pic răcoare şi nimeni nu prăjeşte mici şi nici nu vinde vată pe băţ. Gălăgioşii încă dorm, muzica orientală este departe. Căţiva atleţi amatori fac jogging, un moşuleţ tunde iarba cu masina şi se face curat mai peste tot, lucru care îmi alimentează buna dispoziţie, pentru că denotă civilizaţie. Soarele se zbate să rasară dintre nori peste copacii încă verzi ai acestui început frumos de toamnă. Este foarte plăcut şi paşnic.

Astfel am ajuns azi la Hard Rock's Cafe, pentru prima dată de când s-a deschis acest local. Chiar mă întrebam şi eu cum de n-am mai fost până acum, negăsind nicio scuză pertinentă. După un tur rapid al localului în care ochii mi s-au scurs pe toţi pereţii plini cu instrumente şi diverse obiecte ce au aparţinut starurilor, mi-am aşteptat colegii şi am servit micul dejun. Chestia de azi se cheamă "kick off breakfast" şi firma la care lucrez o organizează în fiecare toamnă. Localul este numai al nostru în dimineaţa asta şi chiar merită să-ţi asculţi şefii şi diverşi colegi vorbind despre cât de tare e firma asta (trebuie să-i crezi pe cuvânt, pentru că în buzunarul tău nu se vede) pentru că desertul este realmente minunat.

După ce am chicotit cu gaşca mea precum făceam în liceu, în fundul clasei, am devenit brusc atent şi m-am tras mai aproape când şi-au făcut apariţia cele două invitate: Georgeta Andrunache şi Viorica Susanu. Aura forţat strălucitoare şi falsul poleit cu grijă al celor care se perindaseră pe acolo înaintea lor a dispărut, lăsând loc de data asta unor valori incontestabile şi, la fel de important, unui bun simţ ieşit din comun. Cele două canotoare, proaspăt campioane olimpice, ne-au vorbit cu multă modestie şi adevăr despre cum este să fii cel mai bun. Le priveam fascinat, pentru că întotdeauna am avut o admiraţie ieşită din comun pentru un om care este cel mai bun din lume în domeniul său. Mi se pare fabulos să fii campion olimpic, însă ce mai este de spus în cazul acestor două doamne?

Dacă daţi click pe linkurile din dreptul numelui lor nici nu veţi putea reţine câte medalii au luat, la olimpiade şi la campionatele mondiale. Atât de multe sunt. 5, respectiv 4 medalii de aur la ultimele 3 olimpiade, au contribuit din plin la clasificarea acestor două mari sportive în primele 5 într-un top all time al canotoarelor. Şi mai sunt şi deţinătoarele recordului mondial al probei câştigată la olimpiadă.

Este că nu ştiaţi nimic de ele înaintea acestei olimpiade? Sau poate că unii dintre noi nici acum nu ştiu. În schimb nu ratăm nimic despre aceşti fotbalişti răsfăţaţi şi aroganţi, plătiţi exagerat de mult în raport cu ceea ce fac şi ştim până şi cu cine se combină sau ce maşini conduc. Este corect îndreptată atenţia noastră? Nici vorbă.

Felicitări campioanelor. Le asculţi, ţi se zburleşte pielea pe tine şi mai mult nimic. Dar, mai important, înveţi o lecţie de eleganţă inegalabilă din atitudinea lor.

Un update (cu poze din acea zi) găsiți aici.

Sunday, 7 September 2008

The Aussie


Adică australianca. O cheamă Teresa Palmer şi am descoperit-o într-un thriller foarte bun, lansat în acest an şi numit Restraint. Atât de senzuală este această creatură încât am luat şi December Boys, un film emoţionant în care tânăra domnişoară are un loc un pic mai inocent dar la fel de provocator. Aici joacă alături de puştiul minune Daniel Radcliffe (Harry Potter) iar filmul ne prezintă vacanţa (într-un peisaj paradisiac) şi prietenia a 4 băieţi crescuţi la orfelinat.
Dacă tot suntem la filme să vă spun şi de tembela comedie You Don't Mess With the Zohan. Adam Sandler joacă rolul unei agent secret israelian cu puteri supranaturale (de unde le are nu se spune în film, dar nici nu contează) venit în America să se facă stilist de păr. Hmm ok, crazy enough! E un film foarte amuzant şi remarc totodată reîntoarcerea super-eroilor în filme, indiferent de genul lor. După Hancock, acum acest Zohan şi chiar şi Robert Downey jr. în Iron Man, un film cu o distribuţie grozavă (Jeff Bridges, Gwyneth Paltrow, Terrence Howard) dar parcă mult supraestimat şi mai degrabă pentru puşti de şcoală generală (măcar la Zohan râzi...).
This Girl's Life este un film interesant despre viaţa unei vedete porno, prezentată atât cu strălucirea de pe ecran dar mai ales cu problemele ei cotidiene care o fac (logic) un om cât se poate de obişnuit. James Woods, în rolul tatălui paralitic, este foarte tare.
Iar pentru azi încheiem cu Guess Who, o comedioară romantică în care rolul principal este jucat de (guess who?) Ashton Kutcher, aşa cum ne-a obişnuit deja. Ce faci când, alb fiind, mergi să-ţi cunoşti viitorii socri, de culoare, iar ei habar nu au că tu nu eşti la fel, iar tata socru este a real pain in the ass? Vedeţi voi.
A, să nu uit faina piesă de mai jos, este scrisă şi interpretată de Peter Cincotti pentru filmul December Boys.


Saturday, 6 September 2008

Prânz în vârful unui zgârie-nori




Este imposibil să nu ştiţi această fotografie. Să nu fi văzut-o într-un tablou în vreun local, în vreo revistă, în vreun fun e-mail, la tv sau aiurea. Este considerată de mulţi ca fiind cea mai faimoasă fotografie a secolului 20. Ea prezintă 11 muncitori luând prânzul, la etajul 69 al clădirii emblemă a centrului Rockefeller din New York, în anul 1932, atunci când se construia acest edificiu. A fost intitulată chiar aşa: Lunchtime atop a Skyscraper.
Mie mi se pare fabuloasă. Şi mă întreb sincer dacă nu este trucată, deşi este mult prea celebră pentru a fi. Chiar vreau să fie reală. Este ireală nonşalanţa cu care acei muncitori iau masa în acel echilibru extrem de fragil, la câteva sute de metri deasupra New York-ului. Dacă ai rău de înălţime (şi nu numai) te ia cu ameţeală doar dacă te uiţi concentrat la poză.
"Hey, Johnny, pass the cheese, please! Be careful with that throw, I won't jump after it!"


Friday, 5 September 2008

Uzaţi-mi playerele!

Din punct de vedere muzical (şi personal) au fost 2 ani extrem de faini. Iar 2009 se anunţă la fel de exploziv. De ce spun asta? Păi în 2007 am avut albume noi de la Foo Fighters şi Stereophonics. Materiale de excepţie care au produs premii Grammy (în cazul Foos) sau un turneu excelent în cadrul căruia am asistat şi eu la două concerte (în cazul Phonics). Şi pentru că nu era de ajuns iar el este mult prea expansiv, liderul Phonics, genialul Kelly Jones, a scos un album pe cont propriu chiar în timp ce înregistra ultimul material al trupei, excelentul Pull the Pin.
Civil Twilight, o trupă din Africa de Sud, despre care v-am povestit acum o juma' de an, a lansat un album senzaţional dar încă sunt mult prea necunoscuţi pentru potenţialul lor. Însă sunt sigur că vor deveni mari. Despre Radiohead şi curcubeele lor nu mai spun, că ştiţi. Şi aş putea menţiona aici şi DJ-ii mei preferaţi, ATB (cu Trilogy) şi Chicane (cu schimbarea de stil numită Somersault).
În 2008 avem deja albume noi de la Coldplay (am vorbit despre el, nu mai insist), Bon Jovi (Lost Highway, cam acelaşi stil, dar foarte plăcut), Poets of the Fall (totuşi nu la înălţimea primelor două discuri) şi The Verve (atenţie, Forth este primul material al trupei după 11 ani de la excelentul Urban Hymns!) Şi aşteptăm acum o toamnă de neuitat cu Oasis (Dig Out Your Soul, octombrie), The Cure (4:13 Dream, octombrie), Keane (Perfect Symmetry, octombrie) şi Dido (Safe Trip Home, noiembrie). Au fost şi artişti de la care aşteptam mai mult, cum ar fi Bryan Adams şi Moby, ale căror ultime apariţii discografice au fost slabisime. Dar îi scuzăm.
Pentru 2009 vom avea noul album U2 (posibil titlu No Line On the Horizon, hai odată cu el!), album nou de la A-HA, Robbie Williams (sper să se ţină de cuvânt cu lansarea şi să o lase mai moale cu depresiile şi prafurile) şi de la Depeche Mode, trupă care se află în discuţii pentru un nou concert la Bucureşti, după 3 ani (pe ăsta nu-l voi mai rata!). Placebo lucrează şi ei la un nou album, dar nu se ştie când apare.
La final revin la albumul celor de la The Verve, intitulat Forth şi lansat pe 25 august. Mie îmi place mult, îl recomand cu căldură şi vă las acum să urmăriţi piesa mea preferată de pe acest material, în cadrul unui clip fan made, evident (e încă prea devreme).

Appalachian Springs

Thursday, 4 September 2008

Noul album U2 se amână pentru la anul

Mda. Site-ul oficial a lansat aseară comunicatul de mai jos. Sper că va merita această aşteptare, pentru că deja este clar că va fi cea mai mare dintre două albume U2. Ei spun că vor ca acest disc să fie cel mai bun dintre toate, altfel nu are rost să mai continue. Parcă au dreptate într-un fel, dar îmi este imposibil să-mi imaginez ceva peste legendarele The Joshua Tree sau Achtung Baby.
Să mai avem răbdare.

U2 new album delayed until next year

We want 2009 to be our year (u2.com)


‘We’ve hit a rich songwriting vein and we don’t want to stop.’ Bono has been talking to U2.Com about how the songs are shaping up for the new record and plans for 2009 to be their year.‘This is our chance for us to defy gravity once again, ‘ explains Bono, calling in from a break in recording sessions in the south of France. ‘ We have what it takes, we have the songs, new rhythms and a guitar player who is not ready to re-enter earth’s atmosphere until he’s taken a slice of the moon!‘It’s been fun, it’s been maddening… there have been injuries and recoveries, no babies born that I know of, but this one is nearly ready for the new year of 2009.’

The band have been writing and recording the follow-up to ‘How To Dismantle An Atomic Bomb’ since last year, and the feeling is that they’ve hit a creative groove so there are no plans to stop. Everyone, he says, is excited about where the recording is taking them.
‘When we set out on this record it was Larry who came up with the plan not to have a plan. He put up this idea that wouldn’t it be great just to make music for its own sake, not for the purpose of a live show or on album but just to see what we’re capable of…’

It’s an idea that’s paid off. Following sessions in Morocco, in Dublin and through the summer in France, the band have written ‘fifty or sixty’ tracks. And counting.
‘We’ve hit a rich songwriting vein,’ he explains. ‘It gets a bit dark down here but looks like we’ve found diamonds not coal. I thought a while back we might have the album wrapped by now, but why come up above ground now if there’s more priceless stuff to be found?
For now, they’re keeping a promise they made to themselves when they started writing: ‘We said to each other that if we got to the great place then we wouldn’t stop…’
So the writing and recording continues and while they now know what shape most of the album will take, they’re not leaving the studio just yet.

‘We know we have to emerge soon but we also know that people don’t want another U2 album unless it is our best ever album. It has to be our most innovative, our most challenging … or what’s the point ?’
They have no doubts that it will be as important a release for U2 as any. ‘It’s a brand new chapter for us, and everyone we’ve played the tracks to has said that musically it feels like another departure.
‘The last two records were very personal, with a kind of three piece at their heart, the primary colours of rock - bass, guitars and drum. But what we’re about now is of the same order as the transition that took us from The Joshua Tree to Achtung Baby.’
He also mentions that the recording in Morocco was the first time the band have worked in a studio open to the sky: ‘On that track you can hear the sound of a swallows nest close to the building - it’s beautiful.’

Longtime collaborators Danny Lanois and Brian Eno have joined the band at different times, and, more recently, Steve Lillywhite – usually a tell-tale sign that a record is nearly done. ‘Steve has that ear for a top line melody and a good hook.’
But while Bono is itching to get the music out he says it’s going to be early 2009 when we first get to hear the songs.
‘I’m always the one who underestimates how easy it is to simply ‘put out the songs now’, if it was just up to me they’d be out already! But early next year people will be able to start hearing what we’ve been doing. We want 2009 to be our year, so we’re going to start making an impression very early on …’

1997

A fost anul în care am descoperit U2 şi am învăţat să cânt la chitară. Fără legătură între ele. Era o chitară pe care am dat 50.000 lei, adică exact ultima mea alocaţie de elev. Tot în acel an am terminat liceul şi am avut parte de cea mai frumoasă vară. Am cunoscut-o pe the love of my life şi apoi am agonizat după extaz. În 1997 m-am suit pentru prima dată la volanul unei maşini. Asta după ce picasem la două facultăţi.

Aveam simţurile mult mai intense în 1997. Pretenţiile mai mici, dar şi mintea mai puţin ascuţită.

Iar muzica acelui an a fost mai bună ca niciodată. Iată un mic remember:

We always get knocked down. But we get up again.

Wednesday, 3 September 2008

Chrome, noul browser de la Google

Îl puteţi lua de aici. E foarte drăguţ şi, într-adevăr, extrem de rapid. Când îl instalaţi va importa setările din Mozilla (nu ştiu dacă şi din alte browsere).
Merită o încercare.

Ne hrănim cu mândrie

Multinaţionala în care lucrez (de 3 ani deja) a realizat un sondaj de opinie în rândul angajaţilor. Intenţia acestui sondaj era de a testa gradul de mulţumire al sclavilor corporatişti. Ia uite ce rezultat s-a obţinut la unul din criteriile de evaluare: 76% dintre angajaţi sunt mândri că lucrează în această companie. Mult, puţin..? În orice caz, spune tot acest sondaj, cu 10% mai puţin ca anul trecut. Deci între timp mândria asta a mai scăzut, dom'le, dar ce mai, 3 din 4 angajaţi sunt gâdilaţi serios în orgoliu pentru că lucrează în cea mai mare companie de consultanţă din lume.
Din păcate mulţi dintre noi câştigă lunar mai puţin decât unii şoferi de taxi sau de autobuz. E o chestie verificată, nu o afirmaţie generică. Ce bine ar fi dacă şi-ar putea plăti facturile şi ar putea cumpăra mâncare doar cu mândrie.

Monday, 1 September 2008

Cum s-a născut o pasiune

De mai multă vreme doream să vă povestesc cum m-am apucat eu de chitară. Sau, mai exact, de unde a venit acest imbold de a învăţa să cânt. Nu aveam mai mult de 13-14 ani şi ascultam casete contrafăcute, cumpărate de la tarabă, pe un casetofon Elektronika rusesc, pe care-l foloseam în special pentru a încărca jocuri pe calculatorul de la acea vreme (generaţia YM probabil nu ştie despre ce vorbesc, dar nu contează). La acea vreme am tocit o astfel de casetă, vrăjit de chitarele acustice, de slide-uri (nu ştiam ce-s alea dar îmi plăcea sunetul produs), de pian, de puritatea sunetului şi de versuri. Mă cucerise până şi originalitatea mesajului scris pe coperta acelui album: songs from studios, stages, hotel rooms & other strange places. Exact asta era, un album compus şi înregistrat pe drum, un material special intitulat simplu şi perfect Tourism. Probabil unii se vor amuza când vor realiza că trupa despre care vorbesc este Roxette. Dar acest aspect chiar nu mă interesează. Tourism este un album cu totul aparte, diferit de pop-rock-ul clasic cu care ne-a familiarizat trupa suedeză. Şi nici acela nu-i de lepădat, între noi fie vorba. Mai bine spus, a reprezentat ceva la vremea lui.
Revenind la acest album de o adorabilă acustică (atenţie la sensurile cuvântului, la toate mă refer), să mai spun că am şi acum imaginea casei şi curţii de la Câmpina, acolo unde îl ascultam şi mă imaginam cu o chitară în mână, interpretând acele piese pentru amicele mele din cartier. Am învăţat să cânt abia mai târziu, pe la 18 ani, dar primul impuls de a avea o chitară în mână şi de a şti ce să fac cu ea l-am avut atunci, când eram doar un turist visător printre piesele compuse de Per Gessle. Care a rămas întotdeauna unul din songwriter-ii mei preferaţi. Aşa cum a rămas şi Tourism un album de top în ierarhia mea personală.
"I won her heart 'cause I could play guitar", spune un vers dintr-o piesă întâlnită aici. Ei bine, cu siguranţă ei mi-au câştigat inima cu acest album. Şi poate mi-au permis chiar să fur acel vers şi să-l folosesc.
În anul 1993 Roxette a fost prima trupă venită dintr-o ţară unde nu engleza este limba maternă, care a susţinut un concert pentru MTV Unplugged. Vă las acum cu un extras superb de pe albumul Tourism, nu din concertul pe care tocmai l-am menţionat, însă tot dintr-o reprezentaţie live.

The Heart Shaped Sea

Hmm Comics

Am văzut al 3-lea SF cu Will Smith pe anul ăsta. Este vorba de I, Robot, un film mai vechi însă decât I am Legend sau Hancock, dar spectaculos şi amuzant. Acţiunea se petrece cam prin 2035, într-o lume invadată de roboţi, care devin un lucru banal în orice gospodărie.
La recomandarea unei prietene am vizionat şi A Lot Like Love, cu Ashton Kutcher în stilul său deja clasic şi Amanda Peet. Pe scurt, de ce ţi-e scris nu scapi, chiar de trebuie să aştepţi mai mulţi ani pentru asta.
Recomand cu convingere filmul The Strangers, un thriller foarte creepy cu Liv Tyler, inspirat pare-se din fapte reale. Pe cât de simplu ca idee, pe atât de horror.
The Stone Angel prilejuieşte o reîntâlnire (scurtă) cu Ellen Page şi cu laureata Oscar Ellen Burstyn. Film bunicel, în care am remarcat excelenta asemănare dintre Ellen şi Christine Horne, ambele jucând personajul principal. De regulă, atunci când se alegeau doi actori care să interpreteze acelaşi personaj, la tinereţe şi la bătrâneţe, nu exista cam nicio legătură între ei.
La final vă spun de două comedioare foarte uşurele, cu care nu prea are sens să vă pierdeţi vremea decât dacă vă plictisiţi foarte tare şi nu aveţi alternative. Este vorba de American Crude (cu un Rob Schneider mai puţin haios ca de obicei) şi de Meet Dave, o comedie SF cu scenariu tâmpiţel, care totuşi îţi poate smulge câteva porţii de râs. Niciodată nu am fost un fan Eddie Murphy.

p.s. Mi-e dor de o comedie cu Jim Carrey. Sau măcar cu Chris Tucker, dar nu într-o nouă serie Rush Hour.