Saturday, 2 August 2008

Cum am regăsit marea

Păi marea se găseşte greu. E o adevărată aventură să răzbaţi până acolo. Revin imediat la ideea asta. Tehnic, am regăsit marea jegoasă, verde şi plină de alge. Îmi plăcea foarte mult marea noastră când eram mic. Avea aşa, o valoare sentimentală (eu am copilărit practic la mare, având veri când stăteam şi câte 24 de zile pe litoral). Dar acum, după ce am mai fost şi prin alte părţi, spun cu mâna pe inimă că Marea Neagră e cea mai urâtă dintre toate. Iar litoralul românesc indiscutabil cel mai slab exploatat. Cu câteva clase sub cele din alte ţărişoare.

În fine, sunt convins că nu spun noutăţi pentru nimeni. Revenind la ideea de la început, da, poate fi de-a dreptul horror drumul până la mare. Mă refer acum la cel cu trenul. Dacă la cel cu maşina traficul este cel care îţi poate scoate peri albi, ei bine, pe şine chiar trenul în sine şi minunaţii lui călători sunt elementele care îţi întorc stomacul pe dos. În compartimentul unde aveam locuri am fost întâmpinaţi de o banchetă plină de un lichid care se prelinsese şi pe jos. Nu m-am întrebat ce era, n-avea sens. Nici nu am apucat bine să ştergem şi să cutezăm să ne aşezăm, că am fost izbiţi de gălăgia şi manelele care răzbăteau din compartimentul vecin. Şi de parcă toate aceste mizerii nu erau de ajuns, ne-am pricopsit şi cu trei cocalari de cel mai înalt nivel al acestei specii. Mai exact un el, cu figură inexpresivă de babuin macrocefal în stadiu incipient al rasei, urmat de "tovarăşa lui" (asta ca să ne încadrăm în limbajul specific) şi un căpşunar cu două clase, de culoare neagră, proaspăt aterizat din Spania ("tovarăş" cu cei doi porumbei). Evident, tot drumul am asistat fără să vrem la schimburile de cuvinte (să nu le numim totuşi discuţii) şi manele dintre telefoanele respectivilor. Neapărat de menţionat şi rememorarea tuturor bătăilor la care au participat cei doi masculi feroce (majoritatea prin discotecile de rahat pe care le frecventează), schimb de impresii care a durat vreo juma de oră în care aveam dulci fantezii cu cei doi înghiţiţi subit de un cataclism.

Cum necum, am ajuns la Constanţa, iar de acolo, cu două microbuze, în celebra şi vechea Vamă, loc pe care eu niciodată nu l-am agreat dar care m-a atras, iată, conjunctural, pentru a 5-a oară deja. Şi pot spune că mi-a plăcut mai mult decât în precedentele ocazii. Niciodată nu i-am înţeles pe cei care deplâng soarta acestui loc prăfuit, regretând popularea lui şi transformarea sa într-un bazar (ca să-l citez pe Dan Byron aseară la concertul de la Papa Şoni). Vama era liniştită, plaja aerisită, am găsit practic un loc unde te puteai relaxa, fără mulţi roacări jegoşi care se îmbată dintr-un teribilism dobitocesc şi pentru că "în Vamă poţi bea oricât că nu se uită nimeni ciudat la tine", fără cocalari, fără prea mulţi cerşetori lamentabili care îţi cer un leu pentru că "nu mai au bani să se întoarcă acasă" iar apoi se laudă că au stat două săptămâni la mare cu doar 50 de lei. Vama era calmă, muzica bună şi băutura de toate felurile, prilej pentru mine să mă desfăt şi cu Guinness şi cu Bloody Mary (asta după foarte multă vreme).

Aşă că lăsaţi-o dracului aşa cum e şi nu o mai "salvaţi", că o plajă goală şi nimic mai mult, aşa ca pe vremuri, evident că nu va mai fi. Şi înarmaţi-vă cu nervişori de oţel la plecare, mai ales dacă optaţi pentru microbuz pe ruta Mangalia-Constanţa şi daţi de un blocaj înfiorător în trafic. Care ne-a făcut să pierdem trenul cu care ne doream să plecăm şi pentru care, ziceam noi, ne rezervasem destul timp ca să-l prindem lejer. Oh, da. Apocalipticul traffic jam (cred că dacă se anunţa că pică un meteorit în mare şi trebuie evacuat tot litoralul şi tot nu ar fi fost aşa buluc pe şosea) mi-a permis să studiez mai pe îndelete şi alte bucăţi de litoral, ajungând la concluzia că unele locuri se mai schimbă şi evoluează cât de cât, dar multe sunt într-o cruntă şi deprimantă paragină. La fel ca şi nivelul mediu al intelectului şi eleganţei acestui popor, compus din prea multe vedete ale spaţiului web numit cocalari.com. Prea mulţi ţărani avem, mult prea mulţi. Am remarcat şi că eternele spectacole estivale, din teatrele de vară, n-au dispărut, tot felul de titluri şi chipuri manelistice fiind şi acum lipite (deloc îmbietor) pe garduri şi stâlpi. Of, doamne.

Din fericire, acceleratul pe care l-am prins la întoarcere a fost curăţel. Evident, a avut şi el mai bine de o juma de oră întârziere, dar măcar am zis merci că nu a mai trebuit să suportăm onomatopeele urât mirositoare pe care diverşi cimpanzei le emit oriunde, oricând şi la un volum înalt.

Data viitoare vreau un avion, un hotel fiţos şi o mare albastră şi limpede.