Monday, 7 July 2008

Dopo festival


Photos by Alex Rădulescu, Gabriel Olteanu & Steven Wallraf

Şi am fost la B'estfest, ieri, în ultima zi. Venit în special pentru Stereophonics, a fost chiar singurul concert la care am asistat cap coadă. Am prins un pic din recitalul trupei E.M.I.L., dar soarele bătea atât de puternic încât m-am retras repede la umbră, exact în zona în care vedetele acordau autografe. Era coadă mare, urmau să măzgălească hârtii şi tricouri cei de la Phonics şi m-aş cam fi băgat şi eu, dar o scanare rapidă a rândului m-a făcut să realizez c-aş fi cam singurul mascul de pe acolo aşa că mi-am zis un "mă nu" scurt şi m-am tras la umbră. N-a fost degeaba, m-am întâlnit cu o veche şi tare plăcută amică. Imediat îl zăresc şi pe Kelly Jones, venit să dea cu subsemnatul pentru fanele doritoare. Consum din plin bere Heineken la jeton, din nişte pahare mult prea mititele raportat la căldura de afară.

A urmat concertul Phonics, pe cât de spectaculos, pe atât de scurt (doar o oră) şi fără bis. Început în forţă cu Bank Holiday Monday de pe ultimul album, piesă pe care Kelly a tras o flegmă ultra-cool pe scenă (bine că n-a dat-o pe cei din primele rânduri, finuţ băiat) şi terminat, clasic, cu super şlagărul Dakota, concertul a avut ritm şi explozie, singurul moment lent fiind reprezentat de piesa Maybe Tomorrow, cântată ca de obicei doar de Jones. El rămâne în mod indiscutabil lead singer-ul meu preferat în acest moment, a cărui prestaţie la chitară este pe cât de spectaculoasă pe atât de discretă, momentele predominante de armonie fiind susţinute din când în când cu solo-uri de mare efect, Kelly Jones vrând parcă să spună "ştiu şi din astea foarte bine, da' nu-mi place să mă rup în figuri". Singurul regret a fost cauzat de faptul că n-au cântat piesele Devil, Mr.Writer şi alte câteva pe care le-aş putea menţiona însă nu poţi înghesui toate marile hituri prezente pe 6 albume într-un show limitat ca timp din cadrul unui festival. Iar ca o concluzie mult prea previzibilă: Stereophonics sunt cea mai spectaculoasă trupă cu care eu unul am interacţionat în ultima perioadă.

După Phonics am prins finalul concertului Sunrise Avenue, prilej cu care m-am prins că "aştia-s ăia de cântă Fairytale Gone Bad". Am ascultat (fără să şi văd) Roisin Murphy. Nu pe gustul meu, cum nu a fost nici Manu Chao, din concertul căruia am văzut vreo 2-3 piese. Antrenant, complex, bine lucrat, dar nu stilul meu. Am plecat fără să trec şi pe la Nelly Furtado.

Organizarea mi-a plăcut, precum şi atmosfera din interior, foarte estivală. Ne-am intersectat la un moment dat pe aleea principală cu cei de la Phonics, care mergeau prin mulţime ca nişte oameni obişnuiţi. Apreciez foarte mult evenimentele la care dai un ban peste medie dar măcar ştii că te vei bucura de muzică foarte faină şi nu vei fi nevoit să interacţionezi cu cocalarii şi negroteii nelipsiţi de la concertele din pieţele publice sau de la mai ştiu eu ce festival al berii unde e moca (deci musai) să asişti.

La final iată şi câteva date statistice legate de acest festival, culese din numărul special lansat de revista Sunete:

- 4 scene şi 40.000 m pătraţi suprafaţă de desfăşurare

- 35 trupe/artişti din 12 ţări + 250 alţi muzicieni şi 350 persoane din staff-ul artiştilor

- 800 nopţi de hotel atrase de festival, 50 limuzine, 10 microbuze, 750 persoane în echipa tehnică

- buget de 3 milioane euro

Aştept cu mare interes festivalul de la anul. Poate încet-încet o să creştem şi noi şi ne vom putea apropia de manifestările similare (dar mult mai bune din punct de vedere al organizării, magnitutidinii şi artiştilor invitaţi) care au loc în Ungaria, Spania, Belgia şi prin alte părţi.