Friday, 13 June 2008

Viva la Vida - optimism şi culoare



De aproape o săptămână acest album merge pe repeat în iPod-ul meu şi mă însoţeşte pe drumul la job şi înapoi. L-am primit sceptic cu prima ascultare, făcută însă pe un laptop care nu reda adecvat sound-ul celui de-al 4-lea album Coldplay, foarte proaspăt lansat. Titlul său complet (şi destul de greu digerabil prin izul său latino), Viva la Vida or Death and All His Friends, se regăseşte însă total în nota foarte optimistă şi plină de viaţă pe care acest material o degajă. Încă din start, intrumentala piesă de deschidere Life in Technicolor vine ca un generic perfect pentru călătoria muzicală plină de culoare care urmează. Urmează apoi două melodii al căror titlul ar putea contrazice toată discuţia mea despre optimism şi bună dispoziţie (Cemeteries of London şi Lost!) dar nu este nici pe departe aşa, ba din contră. Atenţie la versuri. Şi atenţie şi la schimbările de ritm, foarte frecvente în acest album. Piesa 42 propune teme mistice de gândire ("time is so short and I’m sure / there must be something more"), pentru ca apoi să ajungem la prima din cele 3 piese duble de pe acest disc. Este vorba de melodii care trec din una în alta în cadrul aceluiaşi track, de regulă cea de-a doua fiind considerată hidden. Pentru a fi mai clar, studiaţi track listing-ul.
Lovers in Japan se numără printre preferatele mele şi este una din multele piese de pe acest album care te trimit la plimbare în jurul lumii, prin text şi sunet. Însă melodia care m-a atins cel mai mult se găseşte în următorul cuplaj zglobiu-lent al albumului, în continuarea piesei Yes (poate cea mai monotonă dintre toate). Este vorba de Chinese Sleep Chant. Versurile constau doar în câteva cuvinte, însă ceea ce contează este armonia fabuloasă de care se bucură acest cântec. Jonny Buckland îmi reaminteşte de ce este unul din chitariştii mei preferaţi, fiind precum The Edge de la U2 (cu care mulţi îl compară) un instrumentist lipsit de spectaculozitate şi fără riff-uri complicate, dar creator de mare atmosferă. Şi pentru mine unul asta contează, ci nu cât de repede îţi alunecă deştele pe grif sau câte note pe secundă poţi scoate. Revenind la Chinese Sleep Chant, da, are ceva piesa asta, o tot consum şi nu mă satur, este ca un generic, ca un imn victorios, ca un happy end. Şi este scurtă, arde repede şi intens.
Urmează apoi primele single-uri lansate pănă acum de pe acest album. Violet Hill, pe care o ştiţi probabil şi de care am mai pomenit pe blog, precum şi melodia care dă titlul albumului (şi pe care deja o ascultaţi dacă aţi dat click mai sus). Cu siguranţă este cel mai potrivit track pentru a denumi acest album, deoarece sintetizează cam tot materialul: ritm, optimism, locuri, culoare. Ce să mai spun de dansanta Strawberry Swing cu izul său oriental. E tare faină dar ne îndreaptă către finalul excelent creat şi ales prin Death and All His Friends. Începe lent dar apoi totul explodează într-un final fermecător, cu chitara lui Jonny răvăşind totul în jur atât de bine încăt putem ignora faptul că aduce mult cu sound-ul din piesa What If de pe precedentul album. Discul se termină dar îi dai imediat play de la capăt.

Viva la Vida este altfel. Este un pas neaşteptat făcut de Coldplay, într-un univers de rock alternativ unde mai este nevoie şi de astfel de materiale de bună dispoziţie şi oarecum mai funky, ca o alternativă extrem de plăcută la latura dark întâlnită de regulă aici. Un album clar, cu mesaj şi feeling, atent construit şi câtuşi de puţin plictisitor, care te poartă de la Londra la Osaka apoi la Ierusalim (oraşele sunt pomenite prin versuri), această notă să-i spunem globală venind să completeze sunetul amplu, făcut parcă să umple stadioanele unde trupa va concerta. Şi când spun asta nu mă refer la numărul fanilor, ci la muzica în sine, prea exuberantă şi pe alocuri chiar măreaţă pentru a fi interpretată într-o sală. Cred că unele piese de pe acest disc ar fi fost potrivite chiar şi pentru coloana sonoră a actualului Campionat European de fotbal, fără mişto de nicio natură. Este o muzică foarte vie.
Dar la asta contribuie cu siguranţă şi legendarul Brian Eno, producător al majorităţii pieselor de pe album, un om care a făcut istorie cu U2. Clapa lui Martin este parcă mai puţin prezentă sau, în orice caz, mai discretă. Dar nu simţi lipsa ei, tocmai datorită noului concept muzical propus de Coldplay. Nu voi compara acest material cu al doilea disc al trupei, A Rush of Blood to the Head, apărut în 2002, care pentru mine reprezintă unul din cele mai tari albume pe care le-am ascultat vreodată. Fiecare trupă are momentul ei de geniu, acel vârf care nu va mai fi atins niciodată. Dar asta nu înseamnă că următorii paşi făcuţi sunt greşiţi. Viva la Vida pare a fi chiar unul îndrăzneţ, care va lăsa o amprentă solidă în timp. Să ascultăm şi să vedem.