Friday, 6 June 2008

Un fel de pelerinaj

Drumul care iese din Ploiești spre Târgoviște este mizerabil. Gropile sunt atât de odioase încât ajungi rapid la concluzia că nici dacă ai vrea să le faci dinadins și tot nu ți-ar ieși așa. Este 8.00 dimineața și ne îndreptăm oarecum agale către un anume lăcaș bisericesc.
Târgoviște nu-mi spune multe. Trecem rapid prin el apoi revenim la drumurile de țară. Prindem doar cățiva km de autostradă, înainte de Pitești, oraș în care am fost doar o singură dată, acum 4 ani, petrecând cel mai romantic weekend din viața mea. Cu o olteancă.
Au trecut ani și viața s-a schimbat... Suntem în 2008 dar nu ai spune, după cum arată drumurile. Acum ne aflăm pe cel care duce la Râmnicu Vâlcea. Dar la un moment dat cotim stânga, mai mergem 5 km și gata, după 3 ore de la plecare, am ajuns. Suntem la Mânăstirea Cotmeana.
Prindem finalul slujbei de dimineață. Din fericire. Că e doar finalul, adică. Nici nu intri bine și te lovești de clasicul ortodoxism românesc. Femei cu copii mici care orăcăie și se agită, făcănd imposibilă audiția slujbei. Înainte să ieșim afară, unde mai urmează o slujbă, părintele ne stropește din belșug cu aghiazmă (prin asta a se înțelege exact faptul că ieșeai de acolo cu tricoul leoarcă). O femeie este posedată de draci sau doar nebună și urlă într-un mod realmente oribil. Sau poate doar se face, pentru că la finalul celei de-a doua slujbe, cînd lumea s-a împrăștiat, s-a potolit subit și a plecat.
Încerc (fără a reuși) să nu-mi pierd răbdarea și să nu mă enervez, pierdut fiind printre babele permanent agitate care miros a vechi și a pârțuri. Unul din preoți este genul from-ză-hood, persiflând și gesticulând (rareori vorbind) cu credincioșii. Instalația de sunet folosită de preoți e cam expirată - ei țin slujba prin niște microfoane improvizate iar boxele merg cu întreruperi, ceva de genul ".......țiloooor! Să ne.......ăăăăăăămmmm! Slăvit fie num.......ăăăăăăuuu!"
În fine, urmează apoi așteptarea în soare (clasic, m-am bronzat pe nas) pentru o mică audiență la nenea popă suprem de acolo, numit Prea Cuviosul. În total, cu slujbe cu tot, vreo 3 ore jumate. Părintele stă într-o căbănuță amenajată pentru business, adică vânzare de cărticele, iconițe, cruciulițe etc. Este un fel de spovedanie dar nu chiar. Credincioșii (programați cu mult timp înainte) sunt strigați în ordine și se prezintă la ghișeu pentru of-uri, întrebări și sfaturi. Restul, buluc, în spatele lor, pentru că nu avem nevoie de intimitate, la naiba cu acest concept (ptiu!). Noi rugăm să fim primiți înăuntru și, slavă Domnului, Prea Cuviosul ne primește.
Nu o să vă spun ce am vorbit acolo. Îi mulțumesc mamei că m-a dus și ironiile din acest text nu au nicio legătură cu gestul ei și cu scopul nostru. A îndurat, draga de ea, aceste miștouri din partea mea chiar pe viu, acolo, când nu mai suportam românismele și ortodoxismele pe care le zăream. Apropo, iată una dintre concluziile acestei mici excursii: aș vrea să trec la catolicism. În rest, aștept cu încredere să fie cum a zis popa și nu cum face el. Cred că a avut dreptate, atâta vreme căt, în momentul când m-am urcat în mașină, am remarcat un răhățel de pasăre pe mine. Norocul începe să curgă, chiar din cer.