Corsarul


Dragul meu rebel s-a stins brusc ieri dimineaţă, aşa cum apăruse într-o seară în apartamentul din Ploieşti, un ghemotoc de doar o lună, în braţele alor mei. Nu a stat mult cu noi, după un timp l-am dus la Câmpina, acolo unde bunicul nu-l putea suferi la început pe micuţul năzdrăvan. Ţin minte şi acum că de fiecare dată când mergeam la bunici el era din ce în ce mai mare, creştea văzând cu ochii. Şi se bucura incredibil atunci când ne vedea.

Este foarte interesant cum ne schimbăm, cum acceptăm, cum învăţăm să iubim chiar şi un animal. Bunicul care fusese atât de reticent la început în privinţa lui, a plâns ieri mai mult decât a făcut-o în urma propriilor părinţi.

Azi mă întorceam de acasă şi, în timp ce asfinţitul îmi bătea în tâmplă, am rememorat momentele frumoase din cei aproape 14 ani în care micul corsar ne-a iubit cu acea dragoste necondiţionată pe care noi, oamenii, aproape niciodată nu ştim s-o oferim.

Comments

  1. Desore Corsy puteti citi si aici:
    http://cu-si-despre.blogspot.com/2008/06/despre-ultimele-zile-si-visul-implinit.html
    Aceste mici tributuri in cuvinte sunt tot ce ne-a mai ramas de facut acum.

    ReplyDelete
  2. oh, man..:( i am so sorry.

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Ce trebuie să faci și ce trebuie să eviți atunci când ești părăsit

Aerosinuzita (sau cum îți crapă capul înainte de aterizare)

Pentru cei isterizați de noul virus