Wednesday, 25 June 2008

Şi i-am văzut la Viena...

Aşa cum spuneam, doresc să public aici cronica mea după concertul U2 la care am asistat în 2005. Ea se află şi în manuscrisul celei de-a doua cărţi, pe care nu ştiu dacă voi mai reuşi să o public, şi este foarte puţin modificată faţă de cum a fost publicată în revista Sunete, imediat după concert.
Ca să meargă bine cu cititul, ataşez şi piesa care m-a obsedat multă vreme după concert. Este, evident, luată chiar din cadrul showului la care facem referire, dar calitatea ei nu este grozavă, fiind înregistrată din public.


U2 - City of Blinding Lights (live from Vertigo Viena)

"Un, dos, tres, catorce: a început! Asemeni unui avion care decolează, stadionul vienez este purtat către înalţimi de explozia de culoare, lumină şi sunet pe care o produce U2. Publicul este încălzit rapid cu clasicul Vertigo, urmat de două piese de pe primul album, Boy: I Will Follow şi The Electric Co. (cu un snippet din piesa Bullet With Butterfly Wings a celor de la Smashing Pumpkins). Urmează Elevation, în cadrul căreia Bono flirtează cu publicul: “Sexy people who like to dance…..It’s OK to flirt, right? It’s OK for an Irish rock star to flirt with the people of Vienna”. Piesa are o priză fantastică la public, care sare şi cântă odată cu Bono. New Year’s Day vine apoi să ne arate (încă o data) de ce anumite piese, deşi au fost scrise cu peste 20 de ani în urmă, nu mor niciodată. The Edge este ca de obicei impecabil – chitară, voce, clape. Omul din spatele lui Bono, prietenul, tehnicianul, geniul. Adam, nonşalant, mestecând gumă şi râzând. Larry imperturbabil, ultra cool la tobe. Bono improvizează după primul refren: “On the satellite TV / The crowd in London they all agree / In Vienna we turn it up / In Vienna cry out loud / It’s true, it’s true, we can break through…” Înaintea soloului de chitară, Bono îl prezintă elegant pe The Edge: “We’d still be in a school band without this man!”

Beautiful Day este încheiată de Bono cu un snippet din Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band, piesă pe care cu doar câteva ore înainte U2 o cântaseră împreună cu Paul McCartney la Londra (notă: celebrul Live 8 avusese loc în aceeaşi zi). Urmează I Still Haven't Found What I'm Looking For, cel mai reuşit cântec din punct de vedere al felului în care publicul cântă cu U2. Piesa se încheie, dar tot stadionul continuă să cânte la infinit. Bono priveşte admirativ fanii şi îi face semn lui The Edge să nu înceapă încă următoarea piesă, pentru a ne lăsa să cântăm în continuare. În cele din urmă, vine All I Want Is You, piesă la care Bono aduce pe scenă o fană care cântă foarte frumos alături de el ultimele versuri. După aceste două piese clasice, suntem trataţi cu o serie de patru piese de pe ultimul album. Se aprinde uriaşul ecran şi nimicitorul intro al piesei City of Blinding Lights invadează stadionul. Adam cântă pe clape la început, apoi Edge răvăşeşte totul cu chitara sa, în timp ce mii de lumini aruncă atmosfera în aer. La Miracle Drug, Bono mulţumeşte, ca de obicei, oamenilor de ştiinţă, doctorilor şi asistentelor medicale care ne ajută şi ne ţin în viaţă atunci când avem probleme. Însă inainte de asta, ne mulţumeşte nouă, fanilor, pentru că le-am oferit o viaţă de vis şi mai spune: “Datorită avioanelor şi televiziunii, putem fi în două locuri în acelaşi timp”, aluzie la concertul din Londra din aceeaşi zi. Pe marele ecran, în timpul piesei, este prezentată o electrocardiogramă verde. Urmează Sometimes You Can’t Make It On Your Own, dedicată tatălui lui Bono, Bob Hewson. Pentru prima dată în acest concert, Bono îşi scoate celebrii ochelari şi cântă foarte emoţionat, de pe una dintre cele două rampe care ies în public de pe scenă. Înainte de primul refren, pe ecran apare un om care merge, iar această imagine va rămâne proiectată pe tot parcursul piesei. Bono cântă foarte bine piesele dificile din punct de vedere vocal. După emoţionantul moment oferit de acest cântec, urmează un exemplu care demonstrează elocvent de ce U2 sunt socotiţi cea mai mare trupă live din toate timpurile. La Love and Peace or Else, Larry vine pe una din rampe cu un mic set de tobe, se aşează cu spatele la public şi începe să bată, în timp ce Edge şi Adam se află pe cealaltă rampă. Bono se apropie cu microfonul de Larry, care cântă vocal refrenul : „We need some release, release, release / We need love and peace”. Înainte de soloul de final, Bono îi ia locul lui Larry la tobe şi o face în mod strălucit, în timp ce chitara lui Edge te împinge către transă. Larry începe apoi ritmul din Sunday Bloody Sunday, de la setul principal de tobe, completat de Bono de pe rampă. Pe marele ecran apare scris CoeXisT. Trei religii superb îmbinate într-un singur cuvant. Bono explică aceste simboluri în timp ce mâna care arată banderola pe care o are pe cap este proiectată pe ecranul uriaş: “Jesus, jew, Mohammed, it’s true. All sons of Abraham”. Setul de piese cu caracter politic se încheie cu clasicul Bullet the Blue Sky, unde Bono introduce un snippet din Please, legat fiind la ochi cu banderola despre care tocmai am vorbit. La Running to Stand Still, The Edge trece la clape, iar Bono se agaţă de o chitară pe care oricum nu o aude nimeni, ca de obicei. Piesa este însă superbă şi dedicată lui Aung San Suu Kyi, care de curând a împlinit 60 de ani şi pentru care Bono adaugă un snippet din Walk On. La sfârşit, Declaraţia Drepturilor Omului apare pe marele ecran prezentată chiar de vestita luptătoare din Burma.
Este timpul pentru un alt clasic. Pride aruncă încă o dată fanii în sus, care cântă excelent alături de Bono. Urmează Where the Streets Have No Name, iar pe ecran sunt prezentate steagurile ţărilor africane pentru care Bono luptă cu atâta înflăcărare, în încercarea de anulare a datoriilor ţărilor sărace. “From the charity of the old Live Aid to the justice of the new Live 8, from charity to justice, from drop the debts, Jubilee 2000, to make poverty history, the journey…the dream…goes on!” Astfel începe Bono, înainte ca Larry să lovească tobele şi să ne poarte către noi înalţimi. Chiar în faţa mea, mai mulţi fani dansează pe acest cântec. Atmosfera de pe stadion este uluitoare. Ca de obicei, una dintre cele mai bine primite melodii de către public.
Setlistul principal se încheie cu One, la începutul căreia Bono vorbeşte din nou despre încercarea de a ajuta ţările sarace. „Venim de le Live 8 din Londra să cântăm în această seară în Viena. Un sfert de milion de oameni în Londra şi voi toţi cei prezenţi aici, împart acelaşi vis, anume că trebuie să încetăm să visăm şi să trecem la fapte”. Pe ecran apare un număr la care fanii pot trimite mesaje SMS pentru a susţine campania ONE iniţiată de mai multe personalitaţi în încercarea de a sprijini ţările africane sărace. „Suntem mai puternici atunci când acţionăm împreună ca unul” mai spune Bono, apoi Edge îşi face auzită chitara pentru prima dată în cadrul acestei piese.
La primul bis, U2 reintră în scenă în timp ce Bono îşi face pe ecrane vechiul număr din ZooTV, dansând pe intro-ul piesei Zoo Station. Costumaţia sa este alta, iar pe cap are o şapcă de controlor de tren. Se continuă cu o altă piesă de pe Achtung Baby, The Fly, cu o nouă şi fenomanală orchestraţie. Urmează With or Without You, cu un efect sublim şi liniştitor după piesele tari care au precedat-o. La final Bono îşi ia din nou la revedere de la public, care însă nu îi lasă să plece şi îi cheamă la un ultim bis, compus din trei piese de pe ultimul album. All Because of You, Yahweh şi din nou Vertigo. Yahweh este interpretat acustic de către Edge, susţinut fiind de Larry la clape, în timp ce pe ecran apare poate cel mai frumos montaj din cadrul concertului. Este scris din nou CoeXisT, apoi O-ul se transformă într-un glob, iar globul într-un prunc în pântecul mamei. Bono improvizează din nou despre Viena, apoi încheie cântecul: „Take this city’s heart and keep it safe”.
Când te afli la un concert U2, trebuie să uiţi de tot ce ai văzut pe video, de tot ce ai ascultat sau de tot ce ai citit. Nimic nu se compară. La un concert U2 se trăieşte cu adevărat suprema experienţă. Iar când vezi 55.000 de oameni (printre care mulţi chiar trecuţi de 50 de ani) adorând o trupă care cântă de peste 25 de ani, este chiar absurd să te întrebi dacă ea mai este sau nu relevantă".