Monday, 30 June 2008

Ne vedem duminică


Mi-am luat şi eu, în sfârşit, bilet la B'estfest, pentru duminică, 6 iulie. Majoritatea artiştilor nu-mi spune nimic (puteţi vedea mai sus programul zilei). De unii n-am auzit, alţii nu-mi plac. Desigur, la un concert este altceva, contează atmosfera şi o trupă poate fi percepută total altfel decât atunci când îi asculţi albumul cu o cască-n ureche. Sunt convins că mă voi simţi foarte bine. Însă eu merg în special pentru Stereophonics, o trupă pe care am văzut-o live acum 4 luni în Amsterdam şi pe care o consider cea mai spectaculoasă a momentului. Cu un lead singer excepţional, poate cel mai bun din lume la ora la care vorbim: Kelly Jones.


Sunday, 29 June 2008

My Boys Are Coming Back

@u2.com ne spune următoarele:

Bono and Edge have appeared today (June 27th) via video at the "46664 Concert Honoring Nelson Mandela at 90" in London's Hyde Park. Bono shows off some impressive high range vocals while Edge plays acoustic guitar on a cover of Stevie Wonder's "Happy Birthday" (with some custom lyrics added in).



...dar, şi mai important, avem şi veşti legate de mult aşteptatul album biggrin

NEW SONG: 'THE CEDARS OF LEBANON'

In an interview with the Montreal-based magazine Voir, Daniel Lanois gets all loose-lipped about a new song on U2's upcoming album. Loosely translated, Lanois essentially says there's a new U2 track called "The Cedars of Lebanon" and that it draws inspiration from Jimi Hendrix. Lanois might also be saying that it's the first song on the album, or that it'll be the first single.
Update:
Several readers have confirmed he's just saying it's the first taste of a new sound, not the first song/single.

Friday, 27 June 2008

Dragoş Stoica, un genial

Cunoscutul şi mult prea haiosul star al Mondenilor realizează pe siteul hotnews.ro un serial audio pamfletar, făcând haz de diverse personaje pe care le imită, putem spune, chiar mai bine decât sunt ele în realitate. Textele sunt create cu trimiteri la Campionatul European de fotbal care se apropie de final. Intraţi la acest ultim articol iar mai jos aveţi linkuri către toate episoadele de până acum.


Wednesday, 25 June 2008

Şi i-am văzut la Viena...

Aşa cum spuneam, doresc să public aici cronica mea după concertul U2 la care am asistat în 2005. Ea se află şi în manuscrisul celei de-a doua cărţi, pe care nu ştiu dacă voi mai reuşi să o public, şi este foarte puţin modificată faţă de cum a fost publicată în revista Sunete, imediat după concert.
Ca să meargă bine cu cititul, ataşez şi piesa care m-a obsedat multă vreme după concert. Este, evident, luată chiar din cadrul showului la care facem referire, dar calitatea ei nu este grozavă, fiind înregistrată din public.


U2 - City of Blinding Lights (live from Vertigo Viena)

"Un, dos, tres, catorce: a început! Asemeni unui avion care decolează, stadionul vienez este purtat către înalţimi de explozia de culoare, lumină şi sunet pe care o produce U2. Publicul este încălzit rapid cu clasicul Vertigo, urmat de două piese de pe primul album, Boy: I Will Follow şi The Electric Co. (cu un snippet din piesa Bullet With Butterfly Wings a celor de la Smashing Pumpkins). Urmează Elevation, în cadrul căreia Bono flirtează cu publicul: “Sexy people who like to dance…..It’s OK to flirt, right? It’s OK for an Irish rock star to flirt with the people of Vienna”. Piesa are o priză fantastică la public, care sare şi cântă odată cu Bono. New Year’s Day vine apoi să ne arate (încă o data) de ce anumite piese, deşi au fost scrise cu peste 20 de ani în urmă, nu mor niciodată. The Edge este ca de obicei impecabil – chitară, voce, clape. Omul din spatele lui Bono, prietenul, tehnicianul, geniul. Adam, nonşalant, mestecând gumă şi râzând. Larry imperturbabil, ultra cool la tobe. Bono improvizează după primul refren: “On the satellite TV / The crowd in London they all agree / In Vienna we turn it up / In Vienna cry out loud / It’s true, it’s true, we can break through…” Înaintea soloului de chitară, Bono îl prezintă elegant pe The Edge: “We’d still be in a school band without this man!”

Beautiful Day este încheiată de Bono cu un snippet din Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band, piesă pe care cu doar câteva ore înainte U2 o cântaseră împreună cu Paul McCartney la Londra (notă: celebrul Live 8 avusese loc în aceeaşi zi). Urmează I Still Haven't Found What I'm Looking For, cel mai reuşit cântec din punct de vedere al felului în care publicul cântă cu U2. Piesa se încheie, dar tot stadionul continuă să cânte la infinit. Bono priveşte admirativ fanii şi îi face semn lui The Edge să nu înceapă încă următoarea piesă, pentru a ne lăsa să cântăm în continuare. În cele din urmă, vine All I Want Is You, piesă la care Bono aduce pe scenă o fană care cântă foarte frumos alături de el ultimele versuri. După aceste două piese clasice, suntem trataţi cu o serie de patru piese de pe ultimul album. Se aprinde uriaşul ecran şi nimicitorul intro al piesei City of Blinding Lights invadează stadionul. Adam cântă pe clape la început, apoi Edge răvăşeşte totul cu chitara sa, în timp ce mii de lumini aruncă atmosfera în aer. La Miracle Drug, Bono mulţumeşte, ca de obicei, oamenilor de ştiinţă, doctorilor şi asistentelor medicale care ne ajută şi ne ţin în viaţă atunci când avem probleme. Însă inainte de asta, ne mulţumeşte nouă, fanilor, pentru că le-am oferit o viaţă de vis şi mai spune: “Datorită avioanelor şi televiziunii, putem fi în două locuri în acelaşi timp”, aluzie la concertul din Londra din aceeaşi zi. Pe marele ecran, în timpul piesei, este prezentată o electrocardiogramă verde. Urmează Sometimes You Can’t Make It On Your Own, dedicată tatălui lui Bono, Bob Hewson. Pentru prima dată în acest concert, Bono îşi scoate celebrii ochelari şi cântă foarte emoţionat, de pe una dintre cele două rampe care ies în public de pe scenă. Înainte de primul refren, pe ecran apare un om care merge, iar această imagine va rămâne proiectată pe tot parcursul piesei. Bono cântă foarte bine piesele dificile din punct de vedere vocal. După emoţionantul moment oferit de acest cântec, urmează un exemplu care demonstrează elocvent de ce U2 sunt socotiţi cea mai mare trupă live din toate timpurile. La Love and Peace or Else, Larry vine pe una din rampe cu un mic set de tobe, se aşează cu spatele la public şi începe să bată, în timp ce Edge şi Adam se află pe cealaltă rampă. Bono se apropie cu microfonul de Larry, care cântă vocal refrenul : „We need some release, release, release / We need love and peace”. Înainte de soloul de final, Bono îi ia locul lui Larry la tobe şi o face în mod strălucit, în timp ce chitara lui Edge te împinge către transă. Larry începe apoi ritmul din Sunday Bloody Sunday, de la setul principal de tobe, completat de Bono de pe rampă. Pe marele ecran apare scris CoeXisT. Trei religii superb îmbinate într-un singur cuvant. Bono explică aceste simboluri în timp ce mâna care arată banderola pe care o are pe cap este proiectată pe ecranul uriaş: “Jesus, jew, Mohammed, it’s true. All sons of Abraham”. Setul de piese cu caracter politic se încheie cu clasicul Bullet the Blue Sky, unde Bono introduce un snippet din Please, legat fiind la ochi cu banderola despre care tocmai am vorbit. La Running to Stand Still, The Edge trece la clape, iar Bono se agaţă de o chitară pe care oricum nu o aude nimeni, ca de obicei. Piesa este însă superbă şi dedicată lui Aung San Suu Kyi, care de curând a împlinit 60 de ani şi pentru care Bono adaugă un snippet din Walk On. La sfârşit, Declaraţia Drepturilor Omului apare pe marele ecran prezentată chiar de vestita luptătoare din Burma.
Este timpul pentru un alt clasic. Pride aruncă încă o dată fanii în sus, care cântă excelent alături de Bono. Urmează Where the Streets Have No Name, iar pe ecran sunt prezentate steagurile ţărilor africane pentru care Bono luptă cu atâta înflăcărare, în încercarea de anulare a datoriilor ţărilor sărace. “From the charity of the old Live Aid to the justice of the new Live 8, from charity to justice, from drop the debts, Jubilee 2000, to make poverty history, the journey…the dream…goes on!” Astfel începe Bono, înainte ca Larry să lovească tobele şi să ne poarte către noi înalţimi. Chiar în faţa mea, mai mulţi fani dansează pe acest cântec. Atmosfera de pe stadion este uluitoare. Ca de obicei, una dintre cele mai bine primite melodii de către public.
Setlistul principal se încheie cu One, la începutul căreia Bono vorbeşte din nou despre încercarea de a ajuta ţările sarace. „Venim de le Live 8 din Londra să cântăm în această seară în Viena. Un sfert de milion de oameni în Londra şi voi toţi cei prezenţi aici, împart acelaşi vis, anume că trebuie să încetăm să visăm şi să trecem la fapte”. Pe ecran apare un număr la care fanii pot trimite mesaje SMS pentru a susţine campania ONE iniţiată de mai multe personalitaţi în încercarea de a sprijini ţările africane sărace. „Suntem mai puternici atunci când acţionăm împreună ca unul” mai spune Bono, apoi Edge îşi face auzită chitara pentru prima dată în cadrul acestei piese.
La primul bis, U2 reintră în scenă în timp ce Bono îşi face pe ecrane vechiul număr din ZooTV, dansând pe intro-ul piesei Zoo Station. Costumaţia sa este alta, iar pe cap are o şapcă de controlor de tren. Se continuă cu o altă piesă de pe Achtung Baby, The Fly, cu o nouă şi fenomanală orchestraţie. Urmează With or Without You, cu un efect sublim şi liniştitor după piesele tari care au precedat-o. La final Bono îşi ia din nou la revedere de la public, care însă nu îi lasă să plece şi îi cheamă la un ultim bis, compus din trei piese de pe ultimul album. All Because of You, Yahweh şi din nou Vertigo. Yahweh este interpretat acustic de către Edge, susţinut fiind de Larry la clape, în timp ce pe ecran apare poate cel mai frumos montaj din cadrul concertului. Este scris din nou CoeXisT, apoi O-ul se transformă într-un glob, iar globul într-un prunc în pântecul mamei. Bono improvizează din nou despre Viena, apoi încheie cântecul: „Take this city’s heart and keep it safe”.
Când te afli la un concert U2, trebuie să uiţi de tot ce ai văzut pe video, de tot ce ai ascultat sau de tot ce ai citit. Nimic nu se compară. La un concert U2 se trăieşte cu adevărat suprema experienţă. Iar când vezi 55.000 de oameni (printre care mulţi chiar trecuţi de 50 de ani) adorând o trupă care cântă de peste 25 de ani, este chiar absurd să te întrebi dacă ea mai este sau nu relevantă".

Tuesday, 24 June 2008

Vertigo Tourist

În urmă cu 3 ani acest blog nu exista iar gândurile mele se propagau în virtual într-un alt loc, de unde am ales să culeg acum o secţiune a acelui cvasi-blog intitulată VERTIGO TOURist. Acolo mi-am postat trăirile înainte şi după concertul U2 la care am asistat în iulie 2005 la Viena. Consider că acele momente trebuie conservate cumva iar ele îmi aparţin în aceeaşi măsură în care eu nu mai aparţin de mult acelui loc de care am pomenit iniţial. Aşa că acum mi le revendic. Textul nu va suferi nicio modificare, vi-l prezint exact aşa cum a fost scris iniţial, impregnat cu entuziasmul unui teenage groupie, cu care chiar mă mândresc.
Voi posta foarte curând şi un review personal al acelui concert, care a fost publicat la acea vreme în revista Sunete.

Să ne întoarcem în timp...

11 mai 2005

"Astazi incep o noua sectiune a acestui weblog, pe care o voi numi VERTIGO TOURist. In ea imi voi posta gandurile, nerabdarea, pregatirile....si toate trairile mele inaintea plecarii la Viena la evenimentul pe care il astept de 8 ani. Concertul U2. Mai este aproape o luna si jumatate pana atunci.
Plecam la Viena pe 30 iunie si ajungem pe 1 iulie. Mergem cu trenul, inca nu stim daca la cuseta sau vagon de dormit, insa asta e un detaliu nu chiar asa important acum. Impreuna cu Octav am cazut de acord sa ma ocup eu de cazare si, dupa ce am vorbit la o firma de turism din Ploiesti, am pus la punct detaliile si acum respectivii asteapta doar OK-ul nostru. Vom sta la hotelul unde Anca si Alina au primit - la pachet cu biletul de concert - cazare. Din pacate Anca nu poate veni cu noi pe 30 iunie, va veni cu o zi mai tarziu, urmand sa ne intalnim acolo. Prin urmare, la plecare vom fi doar patru: Dana, Octav, Alina si eu. De multa vreme nu mai stiu absolut nimic despre Ami din Arad, care avea bilet la concert si cu care urma sa ne intalnim in Arad. Ami, daca vezi cumva acest weblog, da un semn. Daca nu, God bless you anyway.
Cand scriu aceste randuri sunt online pe messenger si il astept pe Octav care sa imi dea unda verde pentru a pune la punct cazarea".

12 mai 2005

"Acum exact 2 minute fereastra de chat cu Octav s-a umplut (la propriu) de un emoticon repetat obsedant ce denota o super bucurie. M-a anuntat ca ne-au venit biletele din Anglia. Cum deja am facut si rezervarile la hotel, Viena este mult mai aproape.
Ahhh...Viena. Un oras superb, pe care l-am vizitat deja de 3 ori pana acum. Insa de fiecare data am stat doar cateva ore, prins in ameteala programului de circuit turistic, fara a putea sa savurez la maxim momentele. De data asta, perspectiva este total diferita. Merg cu prieteni, merg cu iubita, merg la concertul U2, merg sa stau mai mult. Este desertul delicat pe care il primesc dupa ce timp de un an m-am ghiftuit cu placeri la masa fanilor U2".

18 mai 2005

"De sambata am intrat efectiv in posesia biletului la concert. Este doar un carton dreptunghiular si dragutz colorat, insa acest carton imi va permite sa intru pe stadion pe 2 iulie. L-am pus bine, apoi m-am ocupat de pasul urmator. Am rezolvat si cu cazarea, avem deja locurile rezervate la hotel. Mai ramane de luat biletul de tren. Ieri am fost cu Octav la agentia de voiaj sa ne interesam de detalii. Vom face 16 ore pana in Viena, dintre care majoritatea noaptea la cusheta, ceea ce e bine, pentru ca vom fi si odihniti si nu ne vom plictisi pe drum. Saptamana viitoare mergem sa cumparam biletele".

23 mai 2005

"Viena nu este un oras foarte mare. Ca numar de locuitori este sub Bucuresti, avand o populatie de 1.660.000 de locuitori, ceea ce reprezinta 20% din populatia intregii tari. Este situata in nord-estul Austriei, foarte aproape de granita cu Ungaria si chiar de Budapesta, de care nu o despart nici macar 300 km.
Oras al valsului si operetei, care au luat nastere aici, este considerat de multi capitala mondiala a muzicii (aici au locuit Mozart, Beethoven, Schubert si Johann Strauss). Viena reprezinta o impletire intre romantic si istoric. Strabatuta de Dunare, de alei medievale sau de piete imperiale, orasul iti da ocazia sa calci in locurile pe unde au trecut Franz Josef si verisoara sa, Sissi, daca vizitezi Palatul Schönbrunn (care are nu mai putin de 1500 de camere) sau Palatul Imperial Hofburg. Sau te lasa sa admiri superba arhitectura care insoteste pas cu pas celebrul bulevard Ring, lung de 4 km si realizat in anul 1857 la initiativa imparatului Franz Josef I. Si daca ai iubit filmul Before Sunrise realizat in Viena acum 10 ani, poate vei cauta sa calci pe urmele lui Jesse si Celine..... Daca ai timp, te poti delecta cu un concert al Filarmonicii, unde vei vedea poate cea mai buna orchestra din lume sau poti vizita fosta casa a lui Sigmund Freud, actualmente muzeu.
Insa cand iti revine cheful de modern, te poti indrepta catre parcul Prater, de unde poti admira panorama orasului din varful unei roti de peste 60 m. Priveliste pe care o poti avea si din catedrala Sfantul Stefan, care a fost inima Vienei vreme de secole si acum reprezinta una dintre atractiile orasului. Construita in anul 1147, ea se afla chiar in centrul capitalei austriece.
Stadionul Ernst Happel (fost Prater), unde va concerta U2 pe 2 iulie, a fost construit in anul 1931 si renovat in 1986. Are o capacitate de 49.000 locuri si in 1995 a gazduit finala UEFA Champions League dintre Milan si Ajax, arbitrata de Ion Craciunescu.
Maine mergem sa rezervam bietele de tren care ne vor duce catre acest minunat oras".

2 iunie 2005

"Azi m-am trezit gandindu-ma ce faceam in urma cu exact o luna. Am realizat ca era a doua zi de Paste si ca am fost la Campina sa imi vad bunicii. A trecut foarte repede timpul de atunci. Si sper ca tot la fel de repede va trece si iunie. Pentru ca exact peste o luna, pe 2 iulie, va avea loc concertul U2 din Viena.
Practic de azi incepe countdownul. Daca pana acum masuram timpul ramas in luni, acum vom vorbi de saptamani si, in final, de zile. De fapt, mai sunt exact 4 saptamani pana cand plecam si marturisesc ca sunt fascinat chiar si de drumul in sine, ca un copil mic, pentru ca nu am mai fost pana acum la vagon de dormit si pentru ca mereu am visat sa iau masa sau sa beau ceva in vagonul restaurant al unui tren de cursa lunga.
Si cum de aproape o luna (apropo de unitatile de timp...) ploua non stop, imi vine sa cant asa:
Step on an electric train, step out of the driving rain maybe...run from the darkness in the night..."

15 iunie 2005

"Cu 2 saptamani inainte de a te afla in trenul care te duce la Viena, nerabdarea incepe sa creasca exponential. Deja toate formalitatile pentru plecare sunt rezolvate, nu mai ramane decat sa privim cum se scurg zilele ramase si sa ne pregatim bagajul.
Am vazut scena pe care o folosesc in Europa, poze din concertele de aici si reactiile fanilor americani care se oftica ca nu au avut asa ceva si la ei acolo. Ne pare rau pentru ei...tot asa cum si lor le pare rau pentru noi, europenii, care avem un singur leg / turneu, nu doua, ca ei.
Setlistul variaza in continuare foarte mult si piesele noi continua sa apara. Totusi, la Viena nu ma astept la surprize din punctul asta de vedere si nici nu ma intereseaza asta prea mult. Vreau doar sa traiesc la maxim acolo si sa-mi ies din minti pe fiecare piesa, chiar si pe lalaita Elevation, pe care o urasc cel mai mult in acest turneu. Vreau sa traiesc in 2 ore cat am acumulat in 8 ani de cand iubesc U2".

28 iunie 2005

"Ultimele zile au fost marcate de U2 din plin. Am inceput sa ascult ca un obsedat toate albumele, ca un fel de preview pentru concertul ce va avea loc pa stadionul ce va gazdui finala Euro 2008. Deja sunt aproape incapabil sa mai ascult si altceva in afara de U2.
Dupa ceva emotii, Alina a primit si ea confirmarea ca biletul ii va fi livrat chiar la hotelul din Viena. Asta pentru ca datorita unor taraganari nu a mai putut ajunge in tara la timp.
Maine este ziua in care imi voi face bagajul. Unul scurt si practic, din care nu vor lipsi camera video, camera digitala si trei tricouri cu U2. Ahhh.....si tigari sa nu uitam, ca sunt tare scumpe pe acolo....
Cand te gasesti atat de aproape de primul concert U2 la care asisti, lumea se contracta enorm si putine lucruri din jurul tau mai au sens. Acum, cand 8 ani de fandom si 5 luni de cand detin biletul la concert s-au condensat in doar 2 zile ramase pana plecam si 4 pana la marele eveniment".

30 iunie 2005

"Acestea sunt ultimele randuri pe care le scriu pe forum inainte de plecarea la Viena. Asa cum mi-a zis George, I'm packing a suitcase for a place none of us has been.
Chiar acum ma voi indrepta catre Bucuresti sa particip la ultima sedinta a cursului de jurnalism pe care il fac de 2 luni, apoi imi voi intalni prietenii si impreuna ne vom sui in trenul care ne va duce la U2.
Este imposibil de descris sentimentul pe care il incerc acum. Si nici macar nu voi incerca. Vreau doar sa spun ca prin sectiunea din weblog pe care am intitulat-o VERTIGO TOURist nu am vrut sa ii ofensez cumva pe cei care ar fi dorit sa ajunga la concert si nu au putut. Scopul meu a fost doar acela de a ne bucura impreuna. Nu stiu daca am reusit si vreau sa spun ca imi pare foarte rau, extrem de rau, pentru cei care nu vor vedea U2 live in aceasta vara, dar sunt convins ca si ei vor ajunge la un concert U2 intr-o zi.
Modul in care incheiam VERTIGO TOURistul de fiecare data, the journey of equality moves on, este o parafrazare a lui Bono, care foloseste aceasta fraza in speechul despre Africa de la Streets. Sunt convins ca deja stiti asta. Ce nu stiti este faptul ca eu nu ma refeream la Africa cand imi incheiam weblogul cu aceasta fraza devenita epilogul de jurnal al turistului Vertigo. Vreme de 25 de ani, U2 nu a ajuns inca in Romania, din diverse motive. Foarte putini romani au reusit sa ii vada live prin alte tari. Si foarte multi isi doresc asta. Acum, de cand avem acest fandom si de cand ne cunoastem si suntem uniti, unii dintre noi (nu putini, raportat la numarul total) vor merge prin Europa la concerte U2. Asa cum spunea si Octav odata, daca nu va cunoasteam pe voi, nu as fi visat sa ajung la un concert U2. Acum, fanii U2 din Romania merg in Europa sa vada U2! Si vor veni inapoi cu unele din cele mai frumoase amintiri ale vietii lor, pe care le vor impartasi cu cei ramasi acasa. Vara asta fani din Romania merg sa vada cea mai mare trupa din istorie in cadrul celui mai mare show de pe Pamant. Ne aliniem cu fanii din alte tari si vom putea vorbi despre U2 din proprie experientza, nu doar din auzite.
So...this is our journey of equality.....This summer, we're equal with the U2 fans all over the world!
Asa ca acum, cand ma aflu cu un picior in tren, I say THIS IS OUR MOMENT, THIS IS OUR TIME!"

6 iulie 2005

"Am plecat joi din Bucuresti catre Viena cu un tren elegant si comfortabil si cu mult entuziasm in suflet. Stateam cu Octav pe culoar la o tigara si amandoi ne intrebam daca e adevarat. Calatoria a decurs excelent pana la Viena. In vama aflasem ca trenul este plin de romani care merg la concert. Chiar am intrat in vorba cu un grup mai mare ca al nostru care avea cazare la acelasi hotel.
Prima zi am dedicat-o hoinaritului, desi vremea s-a inrautatit brusc, o ploaie marunta si incapatanata cazand peste oras, insotita de rafale de vant. Seara, singuri intr-un hol mare de la etajul hotelului, stateam tolaniti pe fotolii si ne intrebam cum va fi maine. In cele din urma ne-am hotarat sa mai facem o plimbare inainte de culcare si cu ocazia asta descoperim si primele afise cu concertul (care erau extrem de rare in oras, spre mirarea noastra, asta insa probabil datorita faptului ca de luni de zile concertul era sold out).
A doua zi ne trezim pe o vreme identica care ne taie mult din dispozitie dar pana la urma ce mai conteaza - este ziua pe care eu o astept de foarte multi ani. Dimineata ne plimbam prin Viena si descoperim un mall care ne imbolnaveste pe toti si de unde plecam cu cd-uri si dvd-uri achizitionate de la etajul de specialitate. Ne intoarcem la hotel, mancam si ne pregatim de plecarea catre stadionul Ernst Happel. Din fericire, Alina si Anca, care si-au achizitionat biletele la concert din alta sursa, beneficiaza de transport cu autocarul de la hotel la stadion, si cum este loc berechet mergem si noi cu ele.
Ajunsi la stadion, febra concertului ne curpinde tot mai mult. Fanii sunt deja grupati ordonat la cozi, mai ales cei de la GA. Tricouri cu U2 de vanzare (cu preturi intre 20 si 100 de euro) precum si alte suveniruri gasesti peste tot in zona. Eu si Octav ne multumim cu o insigna cu sigla turneului pe care ne-o prindem in piept. Ii trimit un sms mamei si pentru prima si singura data cat am stat la Viena simt ca imi dau lacrimile. Sunt intr-un fel foarte trist si asta pentru ca nu pot sta la concert alaturi de Alina....dintr-o eroare de comunicare la cumpararea biletelor, eu, Dana si Octav ne-am ales cu locuri in tribuna. Avem deosebita placere sa ne intalnim cu Corina, o prezenta foarte placuta asa cum aveam sa constatam si care din pacate va sta si ea tot in tribuna, dar singura. Regulile sunt foarte stricte si nimeni nu poate trece dintr-o zona in alta a stadionului. Dupa o asteptare ce devine insuportabila, ni se da drumul in sfarsit in tribune. Cand ajungem la locurile noastre, aflate undeva in stanga scenei, realizez ce departe suntem si sunt la un pas sa explodez de nervi. In cele din urma ma calmez....am ajuns aici, asta e important, restul nu mai conteaza. Scena este superba si stadionul pe masura. Ne mutam de la locurile noastre si mergem pe altele, mai centrale, de pe care inevitabil vom fi ridicati de catre posesorii lor, cu doar 10 minute inainte de inceperea concertului. Trupele de deschidere nu ma incanta deloc sau poate este de vina doar nerabdarea mea, pe care o tratez cu tigari, bere, mancare si admirand la infinit scena. Dupa vreo 3 ore de asteptare, se anunta faptul ca U2 au aterizat in sfarsit de la Londra si ca in cateva minute isi vor face aparitia. Melodia celor de la Arcade Fire invadeaza stadionul vienez si este clar...urmeaza sa inceapa!
Si a inceput...
Si s-a terminat...
Si am fost purtat prin toate starile prin care un om poate fi purtat.
Iar acum stau aici si ma intreb: ok, am facut-o si pe asta? Ce mai urmeaza? Un sentiment de nostalgie amestecat cu deruta ma invadeaza. Este ca un final de ciclu pentru mine. Nu stiu ce vreau in continuare, nu stiu ce voi face maine. I don't know where the wind will blow.
In trenul de intoarcere am cunoscut alti fani romani care veneau de la concert. Ne-au recunoscut pe mine si pe Octav de la MTV. A fost foarte frumos sa ii intalnim. Contactul intre oameni este pana la urma fundatia de la care pleaca totul.
Pe asta trebuie sa ne bazam si noi in continuare, in mica noastra comunitate. La asta ma gandeam cand imi sorbeam cafeaua si trageam din tigara in vagonul restaurant al trenului care ma aducea acasa intr-o dimineatza frumoasa, de la cel mai asteptat moment al tineretii mele, care acum s-a consumat.
Momentul sau tineretea.... Vom afla si asta candva..."








Sunday, 22 June 2008

Corsarul



Dragul meu rebel s-a stins brusc ieri dimineaţă, aşa cum apăruse într-o seară în apartamentul din Ploieşti, un ghemotoc de doar o lună, în braţele alor mei. Nu a stat mult cu noi, după un timp l-am dus la Câmpina, acolo unde bunicul nu-l putea suferi la început pe micuţul năzdrăvan. Ţin minte şi acum că de fiecare dată când mergeam la bunici el era din ce în ce mai mare, creştea văzând cu ochii. Şi se bucura incredibil atunci când ne vedea.
Este foarte interesant cum ne schimbăm, cum acceptăm, cum învăţăm să iubim chiar şi un animal. Bunicul care fusese atât de reticent la început în privinţa lui, a plâns ieri mai mult decât a făcut-o în urma propriilor părinţi.

Azi mă întorceam de acasă şi, în timp ce asfinţitul îmi bătea în tâmplă, am rememorat momentele frumoase din cei aproape 14 ani în care micul corsar ne-a iubit cu acea dragoste necondiţionată pe care noi, oamenii, aproape niciodată nu ştim s-o oferim.

Monday, 16 June 2008

Printre meciuri cu nemiluita mai strecurăm şi câte un film

N-am mai recomandat filme de ceva vreme şi asta pentru că în perioada Euro 2008 nu prea mai ai timp de altceva în afară de fotbal biggrin Iată însă pe scurt cam ce-am văzut în ultimele săptămâni (nu dau detalii multe de data asta pentru că mi-e lene):
  • Flawless (Demi Moore, Michael Caine). Caz real, film mişto.
  • The Flight of the Phoenix (Dennis Quaid). Remake după un film din 1965, genul adventure, merită.
  • 1408 (John Cusack, Samuel L. Jackson). Foarte cool, un thriller oarecum bizar pe care-l urmăreşti cu sufletul la gură. Însă voi poate vă prindeţi de final, mie mi-a scăpat.
  • Goal 2. Continuarea filmului ăla cu fotbalişti celebri. Puştiul minune Munez (antrenat de Marcel Iureş la Newcastle în prima parte) ajunge la Real Madrid şi câştigă Champions League într-o finală al cărei scor evoluează identic cu cel din halucinantul Cehia-Turcia de aseară. Woops, v-am stricat finalul? Nope, filmul este previzibil.
  • Rogue. Mai ţineţi minte Anaconda? Ei bine, cam aşa ceva avem şi aici, doar că în loc de râme avem şopârle. Mai exact un nenea crocodilu' uriaş care face ravagii. Filmul este foarte ok, nu prea există scene trase de păr iar peisajele din Australia sunt fantastice. Merită văzut.
  • Freedomland. Cu acelaşi Samuel L. Jackson şi Julianne Moore, care face un rol mai altfel ca de obicei şi bunicel, aş zice eu, fără a mă lăsa impresionat de ratingul slab pe care acest film îl are pe Imdb.
  • The Walker. Un Woody Harrelson care joacă excelent în rol de gay şi de bârfitor de high society, demonstrând încă o dată că este unul din cei mai buni actori din parcare. Şi o Kristin Scott Thomas fermecătoare ca întotdeauna.
  • Definitely, Maybe. Un film aproape superb. Uitaţi genul clasic de comedie romantică. Această peliculă tot pe aici s-ar încadra, dar este altfel, mai reală, mai caldă, mai neaşteptată. Iar Rachel Weisz este splendidă aşa cum ne-a obişnuit.
  • The Black Dahlia. Trec acest film la categoria "aşa nu". Îi lipseşte ceva (sau mai multe) în ciuda distribuţiei foarte tentante (Scarlett Johansson, Hilary Swank, Josh Hartnett, Aaron Ekhart). Nu vă pierdeţi vremea cu el.
Ne revedem curând în universul cinefil wink

Friday, 13 June 2008

Viva la Vida - optimism şi culoare



De aproape o săptămână acest album merge pe repeat în iPod-ul meu şi mă însoţeşte pe drumul la job şi înapoi. L-am primit sceptic cu prima ascultare, făcută însă pe un laptop care nu reda adecvat sound-ul celui de-al 4-lea album Coldplay, foarte proaspăt lansat. Titlul său complet (şi destul de greu digerabil prin izul său latino), Viva la Vida or Death and All His Friends, se regăseşte însă total în nota foarte optimistă şi plină de viaţă pe care acest material o degajă. Încă din start, intrumentala piesă de deschidere Life in Technicolor vine ca un generic perfect pentru călătoria muzicală plină de culoare care urmează. Urmează apoi două melodii al căror titlul ar putea contrazice toată discuţia mea despre optimism şi bună dispoziţie (Cemeteries of London şi Lost!) dar nu este nici pe departe aşa, ba din contră. Atenţie la versuri. Şi atenţie şi la schimbările de ritm, foarte frecvente în acest album. Piesa 42 propune teme mistice de gândire ("time is so short and I’m sure / there must be something more"), pentru ca apoi să ajungem la prima din cele 3 piese duble de pe acest disc. Este vorba de melodii care trec din una în alta în cadrul aceluiaşi track, de regulă cea de-a doua fiind considerată hidden. Pentru a fi mai clar, studiaţi track listing-ul.
Lovers in Japan se numără printre preferatele mele şi este una din multele piese de pe acest album care te trimit la plimbare în jurul lumii, prin text şi sunet. Însă melodia care m-a atins cel mai mult se găseşte în următorul cuplaj zglobiu-lent al albumului, în continuarea piesei Yes (poate cea mai monotonă dintre toate). Este vorba de Chinese Sleep Chant. Versurile constau doar în câteva cuvinte, însă ceea ce contează este armonia fabuloasă de care se bucură acest cântec. Jonny Buckland îmi reaminteşte de ce este unul din chitariştii mei preferaţi, fiind precum The Edge de la U2 (cu care mulţi îl compară) un instrumentist lipsit de spectaculozitate şi fără riff-uri complicate, dar creator de mare atmosferă. Şi pentru mine unul asta contează, ci nu cât de repede îţi alunecă deştele pe grif sau câte note pe secundă poţi scoate. Revenind la Chinese Sleep Chant, da, are ceva piesa asta, o tot consum şi nu mă satur, este ca un generic, ca un imn victorios, ca un happy end. Şi este scurtă, arde repede şi intens.
Urmează apoi primele single-uri lansate pănă acum de pe acest album. Violet Hill, pe care o ştiţi probabil şi de care am mai pomenit pe blog, precum şi melodia care dă titlul albumului (şi pe care deja o ascultaţi dacă aţi dat click mai sus). Cu siguranţă este cel mai potrivit track pentru a denumi acest album, deoarece sintetizează cam tot materialul: ritm, optimism, locuri, culoare. Ce să mai spun de dansanta Strawberry Swing cu izul său oriental. E tare faină dar ne îndreaptă către finalul excelent creat şi ales prin Death and All His Friends. Începe lent dar apoi totul explodează într-un final fermecător, cu chitara lui Jonny răvăşind totul în jur atât de bine încăt putem ignora faptul că aduce mult cu sound-ul din piesa What If de pe precedentul album. Discul se termină dar îi dai imediat play de la capăt.

Viva la Vida este altfel. Este un pas neaşteptat făcut de Coldplay, într-un univers de rock alternativ unde mai este nevoie şi de astfel de materiale de bună dispoziţie şi oarecum mai funky, ca o alternativă extrem de plăcută la latura dark întâlnită de regulă aici. Un album clar, cu mesaj şi feeling, atent construit şi câtuşi de puţin plictisitor, care te poartă de la Londra la Osaka apoi la Ierusalim (oraşele sunt pomenite prin versuri), această notă să-i spunem globală venind să completeze sunetul amplu, făcut parcă să umple stadioanele unde trupa va concerta. Şi când spun asta nu mă refer la numărul fanilor, ci la muzica în sine, prea exuberantă şi pe alocuri chiar măreaţă pentru a fi interpretată într-o sală. Cred că unele piese de pe acest disc ar fi fost potrivite chiar şi pentru coloana sonoră a actualului Campionat European de fotbal, fără mişto de nicio natură. Este o muzică foarte vie.
Dar la asta contribuie cu siguranţă şi legendarul Brian Eno, producător al majorităţii pieselor de pe album, un om care a făcut istorie cu U2. Clapa lui Martin este parcă mai puţin prezentă sau, în orice caz, mai discretă. Dar nu simţi lipsa ei, tocmai datorită noului concept muzical propus de Coldplay. Nu voi compara acest material cu al doilea disc al trupei, A Rush of Blood to the Head, apărut în 2002, care pentru mine reprezintă unul din cele mai tari albume pe care le-am ascultat vreodată. Fiecare trupă are momentul ei de geniu, acel vârf care nu va mai fi atins niciodată. Dar asta nu înseamnă că următorii paşi făcuţi sunt greşiţi. Viva la Vida pare a fi chiar unul îndrăzneţ, care va lăsa o amprentă solidă în timp. Să ascultăm şi să vedem.


Tuesday, 10 June 2008

Concentrare şi determinare

Ăsta este motto-ul echipei mele preferate din Italia, Juventus. Şi asta am avut şi noi ieri în meciul cu Franţa, vice-campioana mondială. S-a putut vedea clar, încă de la imn. Felul în care Chivu a cântat (pardon, a urlat) imnul a ridicat părul pe mine. Mă uit de peste 20 de ani la fotbal şi nu am mai văzut până acum vreun fotbalist să se prezinte astfel în momentul imnului. Superb. Ideea este subliniată şi de Tolo în editorialul său de azi.
Ne-a lipsit un singur lucru: tupeul. De care vom avea nevoie din plin pentru a putea învinge Italia în meciul următor şi pentru a elimina, astfel, campioana mondială, care va veni asupra noastră ca un uriaş rănit, după ce Olanda a mucificat-o aseară.

Monday, 9 June 2008

De aici puteţi lua noul album Coldplay

Enjoy!

Revin cu o cronicuţă în curând wink

Friday, 6 June 2008

Strike a Pose

Am fost extrem de timid ca puștan. În ultimul hal. Chiar și pe toată perioada liceului. Apoi am învățat să cânt la chitară, am făcut-o și cu public relativ numeros și... m-am tratat, ca în filmul ăla. Cu succes. M-am schimbat aproape total iar când mai am în jur și prieteni sau colegi cu care mă simt excelent, devin irezistibil. Astfel am fost ales pentru a poza în cea mai non-conformistă temă din cadrul unei campanii de marketing realizată de firma unde lucrez și intitulată The PwC Experience. Machiajul și cele două ore de shooting cu o echipă foarte funny și profi au condus la rezultatul de mai jos. Toate pozele vor fi trimise la biroul din New York și vor fi și agățate, de mărimea unui perete, prin sediul nostru de aici. Oi fi eu narcisist, dar voi ajunge să nici nu mă mai uit în oglindă după experiența asta.

Un fel de pelerinaj

Drumul care iese din Ploiești spre Târgoviște este mizerabil. Gropile sunt atât de odioase încât ajungi rapid la concluzia că nici dacă ai vrea să le faci dinadins și tot nu ți-ar ieși așa. Este 8.00 dimineața și ne îndreptăm oarecum agale către un anume lăcaș bisericesc.
Târgoviște nu-mi spune multe. Trecem rapid prin el apoi revenim la drumurile de țară. Prindem doar cățiva km de autostradă, înainte de Pitești, oraș în care am fost doar o singură dată, acum 4 ani, petrecând cel mai romantic weekend din viața mea. Cu o olteancă.
Au trecut ani și viața s-a schimbat... Suntem în 2008 dar nu ai spune, după cum arată drumurile. Acum ne aflăm pe cel care duce la Râmnicu Vâlcea. Dar la un moment dat cotim stânga, mai mergem 5 km și gata, după 3 ore de la plecare, am ajuns. Suntem la Mânăstirea Cotmeana.
Prindem finalul slujbei de dimineață. Din fericire. Că e doar finalul, adică. Nici nu intri bine și te lovești de clasicul ortodoxism românesc. Femei cu copii mici care orăcăie și se agită, făcănd imposibilă audiția slujbei. Înainte să ieșim afară, unde mai urmează o slujbă, părintele ne stropește din belșug cu aghiazmă (prin asta a se înțelege exact faptul că ieșeai de acolo cu tricoul leoarcă). O femeie este posedată de draci sau doar nebună și urlă într-un mod realmente oribil. Sau poate doar se face, pentru că la finalul celei de-a doua slujbe, cînd lumea s-a împrăștiat, s-a potolit subit și a plecat.
Încerc (fără a reuși) să nu-mi pierd răbdarea și să nu mă enervez, pierdut fiind printre babele permanent agitate care miros a vechi și a pârțuri. Unul din preoți este genul from-ză-hood, persiflând și gesticulând (rareori vorbind) cu credincioșii. Instalația de sunet folosită de preoți e cam expirată - ei țin slujba prin niște microfoane improvizate iar boxele merg cu întreruperi, ceva de genul ".......țiloooor! Să ne.......ăăăăăăămmmm! Slăvit fie num.......ăăăăăăuuu!"
În fine, urmează apoi așteptarea în soare (clasic, m-am bronzat pe nas) pentru o mică audiență la nenea popă suprem de acolo, numit Prea Cuviosul. În total, cu slujbe cu tot, vreo 3 ore jumate. Părintele stă într-o căbănuță amenajată pentru business, adică vânzare de cărticele, iconițe, cruciulițe etc. Este un fel de spovedanie dar nu chiar. Credincioșii (programați cu mult timp înainte) sunt strigați în ordine și se prezintă la ghișeu pentru of-uri, întrebări și sfaturi. Restul, buluc, în spatele lor, pentru că nu avem nevoie de intimitate, la naiba cu acest concept (ptiu!). Noi rugăm să fim primiți înăuntru și, slavă Domnului, Prea Cuviosul ne primește.
Nu o să vă spun ce am vorbit acolo. Îi mulțumesc mamei că m-a dus și ironiile din acest text nu au nicio legătură cu gestul ei și cu scopul nostru. A îndurat, draga de ea, aceste miștouri din partea mea chiar pe viu, acolo, când nu mai suportam românismele și ortodoxismele pe care le zăream. Apropo, iată una dintre concluziile acestei mici excursii: aș vrea să trec la catolicism. În rest, aștept cu încredere să fie cum a zis popa și nu cum face el. Cred că a avut dreptate, atâta vreme căt, în momentul când m-am urcat în mașină, am remarcat un răhățel de pasăre pe mine. Norocul începe să curgă, chiar din cer.


Thursday, 5 June 2008

Domnul de cuvinte


Statisticile acestui blog arată că zilnic intră aici câteva zeci de vizitatori unici. E drept, mulţi ajung pe blog meu total întâmplător. 22 dintre voi şi-au dat cu părerea despre calitatea acestor pagini. Am fost curios să văd cum percep ceilalţi ceea ce aberez eu aici şi mă bazez pe acurateţea acestui mic sondaj fie şi numai pentru faptul că votul a fost total anonim.

M-am bucurat să constat că aproape 3 din 5 vizitatori au optat pentru singura variantă de răspuns în totalitate pozitivă dintre cele enumerate acolo, anume "just fine". Asta înseamnă că acest blog este plăcut şi aproape exact aşa cum ar trebui să fie. Mă aşteptam la mai multe voturi pe latura personal-muzicală. Este foarte interesant faptul că mai multe persoane mi-au spus că scriu prea intim uneori şi că nu ar trebui să fac asta, dar practic a existat un singur vot care marca acest blog ca fiind "prea personal". Cu alte cuvinte, "nu e bine să-ţi pui sufletul pe tavă dar totuşi fă-o, că ne place".

Celor 3 care au considerat acest mediu virtual ca fiind prea muzical le dau dreptate. Într-un fel. Da, este multă muzică aici, dar nu prea multă. Acest blog doreşte, printre altele, să promoveze muzica pe care susnumitul on the wall o agrează şi, doi la mână, muzica este folosită pentru a sublinia stări de spirit sau pentru a transmite anumite mesaje. Deci întotdeauna veţi găsi muzici din belşug pe peretele lu' Fly (inclusiv azi, delectaţi-vă cu o minunată variantă live Stereophonics - Mr.Writer).

2 oameni consideră acest blog ca fiind un ghiveci. Ei doi şi cu mine trei. Da, este un ghiveci. Ca majoritatea blogurilor personale. Poate singurele care nu intră în categoria acestui mix de idei sunt cele axate pe anumite teme, cum ar fi cele strict muzicale, politice, sociale, etc. Eram însă curios care este percepţia predominantă şi iată că există oameni care consideră acest blog un ghiveci şi nimic mai mult.

Aproape o cincime consideră aceste pagini ca fiind haioase. Aici este interesant oarecum, pentru că am pus această variantă de răspuns şi datorită faptului că ea poate fi atât pozitivă cât şi ironică. Neştiind ce a fost în mintea celor care au ales-o, nu comentez mai multe.

Dând credit majorităţii, sunt mulţumit că acest blog este just fine. Apropo, o amică din Ploieşti, pe nume Dora, m-a numit "domnul de cuvinte". Cum vi se pare?

Wednesday, 4 June 2008

Tu ştii în ce filme şi-o trage Halle Berry?

Multe bazaconii mai caută lumea pe google ajungând accidental pe blogul meu, dar asta e one of ză best:
"halle berry filme in care si-o trage"
Genialul autor al acestei căutări este probabil un onanist care poate fi identificat astfel:

Host Name
79-116-229-51.dynamic.brasov.rdsnet.ro
IP Address
79.116.229.51
Country
Romania
Region
Bucuresti
City
Bucharest

...deşi nimeni nu cred că vrea asta.

Oricum, îi recomand Monster's Ball, film pentru care Halle a luat Oscarul pentru cel mai bun rol feminin. Oare să fi contribuit la asta demenţiala scenă de sex pe care o are cu Billy Bob Thornton? Hmmm.

Tuesday, 3 June 2008

Purple Haze


This was the name of a soft drug we smoked in that enchanting city up north. It was also a soft drink I had at Hard Rock Cafe, a place where we often went, practically set on the beautiful Amstel river which caught our sight everytime the talking was paused.

It is also one of the best songs of Jimi Hendrix. And purple haze could mean many more.

All that just passed through my mind while I was having my coffee this morning, far away from that city.

Sunday, 1 June 2008

Shannyn

Am pomenit ieri de The Rules of Attraction. Drăguţ filmul, nu ştii dacă să-l iei ca pe o dramă sau ca pe o comedie. În primul rând mi-a plăcut însă pentru c-am făcut o descoperire, o actriţă care se pare c-a devenit noua mea febleţe a ecranului biggrin
Se numeşte Shannyn Sossamon şi, pe lângă actorie, a fost DJ şi a apărut în mai multe clipuri muzicale (veţi viziona mai jos unul dintre ele). Femeia asta are ceva atât de aparte încât a eclipsat-o în filmul de mai sus până şi pe Jessica Biel, my all time fav. Aşa că i-am studiat imediat filmografia şi am mai vizionat apoi următoarele:
  • A Knight's Tale. O poveste romantică despre cavalerism, în care partenerul lui Shannyn este răposatul Heath Ledger. Foarte funny soundtrack-ul, impregnat cu un rock aparent inadecvat vremurilor în care se petrece acţiunea. O acţiune deloc sângeroasă, pentru că este un film uşor din acest punct de vedere, o comedie în care chiar nu moare nimeni razz
  • One Missed Call. Ăsta e un thriller/horror peste nota extrem de exigentă de pe Imdb, dar în acelaşi timp mai slăbuţ decât ar fi putut fi. Aduce un pic cu Final Destination pentru că în film mor personajele pe capete în accidente bizare, numai că aici primesc în prealabil un telefon în care se aud pe ei însişi exact înainte să moară. Dă-mi un bip că sunt voinic lol
  • 40 Days and 40 Nights. Ei bine, acest film mi-a plăcut cel mai mult dintre cele enumerate aici şi iar nu sunt de acord cu ratingul său. O comedie romantică în care Josh Hartnett se angajează să nu facă sex (şi nimic altceva related mrgreen ) vreme de 40 de zile. Însă o cunoaşte pe Shannyn şi hmmm, tare greu devine, vă daţi seama lol
Voi fi cu ochii pe actriţa asta. Până una alta însă, let's rock with her, Mick and Lenny.