Sunday, 17 February 2008

A Weekend At The Movies

În acest weekend am realizat un mic maraton de filme, printre care am strecurat şi un concert Kumm în Lăptărie aseară. Iată ce am reuşit să văd şi câteva impresii.
Charlie Wilson's War. Un film bazat pe un caz real, în care congresmanul texan Charlie Wilson, jucat de Tom Hanks, mobilizează importante sume de bani care sunt investite în armament pentru afganii care luptau cu sovieticii în anii '80. Hanks este impecabil ca întotdeauna, iar Philip Seymour Hoffman, un actor care-mi place tot mai mult, face un rol inteligent, sarcastic şi pe alocuri plin de umor. Julia Roberts rămâne neschimbată la chip, dar scurta scenă în care apare în costum de baie m-a făcut să realizez că toate trec. Trebuie să mai spun că traducerea de care m-am bucurat a fost bestială (ex.: "get the fuck out of my office!" a fost tradus "ieşi în suzeta mea afară din birou!").
Awake. Foarte interesant. Un film a cărui idee pleacă de la faptul conform căruia 1 din 700 de pacienţi se trezeşte din anestezie pe masa de operaţie. Pornind de la această intrigă (deşi e oarecum impropriu spus) asistăm la mai multe răsturnări de situaţie şi la un final interesant al unui film care începe ca o dramă dar devine treptat un thriller. Notă bună pentu Terrence Howard, un alt actor care a intrat deja în topul meu personal.
The Air I Breathe. Aici avem de a face cu o distribuţie promiţătoare (Kevin Bacon, Andy Garcia, Forest Whitaker, Julie Delpy şi l-aş menţiona chiar şi pe Brendan Fraser, care de data asta nu mai joacă unul din eternele lui roluri prostuţe de comedie). Filmul pleacă de la un proverb chinezesc care împarte viaţa în 4 nivele emoţionale: fericire, plăcere, tristeţe şi dragoste. Acestora le este ataşat în scenariu câte un personaj şi o întâmplare care îi leagă pe fiecare de un mafiot interpretat de Andy Garcia. Singura chestie pe care recunosc că nu am înţeles-o este titlul filmului.
Things We Lost In The Fire. Acesta este probabil cel mai fain din cele enumerate până acum. Un film emoţional care mi-a adus aminte de Monster's Ball, poate şi pentru faptul că Halle Berry joacă un rol asemănător. Benicio Del Toro este magistral, iar David Duchovny din ce în ce mai plăcut, asta după ce nu prea puteam să-l sufăr dar a reuşit să-mi schimbe părerea despre el cu doar câteva episoade din Californication. De reţinut tagline-ul ("hope comes with letting go") precum şi o replică aparent banală dar pe care trebuie să o băgăm în seamă cu toată atenţia: "accept the good".
9 Songs. Ei bine, atenţie mare acu'! Ăsta s-ar putea să vă şocheze niţel. Este porno de-a binelea. Da da, nu mint. Scene explicite de sex, de la început până la sfărşit: blow jobs, hand jobs, penetrations, even a fuckin' cumshot! Faza tare o reprezintă faptul că nu este un film xxx clasic, cu actori care şi-o trag artistic în draci pentru camere. Aici avem de-a face cu o filmare cât se poate de reală, e ca şi cum te-ai uita prin gaura cheii la un cuplu care face nebunele.
În rest, filmul n-are niciun Dumnezeu (iertat să fiu de expresie). Timp de o oră şi zece minute se alternează scenele de sex cu cele în care sunt prezentate trupe cântând live pe scena de la Brixton Academy, Londra (vezi doamne, acolo se cunoscuseră cei doi, care sunt practic singurii actori din film, şi tot acolo era locul lor preferat de hang out). Deci astfel avem ocazia să combinăm finuţa pornografie cu muzica rock, printre trupele care se perindă pe scenă putănd menţiona Primal Scream şi Franz Ferdinand. Legat de latura explicită a filmului, iată ce aflăm de pe Imdb: The first sexually explicit film to be directly awarded a French mainstream certificate (and not the "X classification" created in 1975 for "pornographic or violence-inciting movies").
9 Songs a câştigat chiar şi un premiu la Festivalul de la San Sebastian, pentru Best Cinematography. O da.

În rest, am încercat să văd Slipstream, părea foarte interesant, un film făcut şi jucat de Anthony Hopkins. Însă nu am rezistat nici măcar 15 minute şi ofer o bere unuia care poate mai mult. Filmul te ameţeşte din start cu tot felul de flashuri, împletiri între realitate şi iluzie, este ciudat şi greu de urmărit. Cel puţin pentru mine.
Zilele astea am pe listă aşa:
The Secret (am auzit că este un documentar foarte interesant care îţi poate schimba modul de a gândi).
Control (un film despre Ian Curtis, solistul trupei Joy Division, care s-a sinucis la doar 23 de ani. Bono spunea despre el că ar fi fost cea mai mare voce a generaţiei sale, generaţie din care a făcut parte chiar şi liderul U2).
The Good German. Despre ăsta nu ştiu prea multe, decât că acţiunea se petrece în cel de-al Doilea Război Mondial şi că în distribuţie îi avem pe Cate Blanchett şi pe George Clooney. Deci suficient pentru o reclamă eficientă.
Pop some corn!