Saturday, 9 February 2008

The Tongue of Angels

În ultimele 2 luni am publicat în paginile acestui blog pasaje din manuscrisul intitulat "U2 - Sunete şi sensuri". Mi-a venit această idee în urma amânării datei iniţiale de publicare, care se dorea undeva pe la sfârşitul lunii noiembrie. Primând asigurări din partea editurii că materialul va fi lansat cât mai repede după sărbători, am considerat că aceste extrase din carte, postate pe blog, vor incita cititorii. Nu ştiu în ce măsură am reuşit acest lucru. Astăzi public al 11-lea extras (ultimul) considerând că ele sunt deja arhisuficiente pentru a stârni (sau nu) interesul.
Din păcate, s-a ajuns la un impas cu editura cu care eram în discuţii. După mai bine de 4 luni de când am predat manuscrisul (nu mă întrebaţi de ce au avut nevoie de atâta vreme), redactorii respectivei edituri au ajuns la concluzia că manuscrisul nu poate fi publicat. Trecând peste faptul că mi s-a comunicat acest lucru foarte sec şi fără explicaţii, printr-o secretară de redacţie, cu tot subiectivismul inevitabil consider că este o mare greşeală, acest material fiind mult mai bun decât cel pe care l-am publicat în 2002.
Îi mulţumesc Danei Papadima care mi-a detaliat situaţia ca să pot şi eu înţelege. Momentan nu ştiu dacă această carte va mai fi sau nu publicată, însă este cert faptul că voi încerca şi la alte edituri. Îmi pare rău pentru cei care aşteptau cu nerăbdare apariţia acestei cărţi. Poate se va întâmpla într-o zi, de ce nu mai prin toamnă, odată cu lansarea noului album U2. Keep your fingers crossed.
Astăzi vom vorbi puţin despre implicarea spirituală a trupei U2. Iar clipul de mai jos este probabil cel mai potrivit generic de final. Cel puţin până când voi publica veşti bune în această secţiune a blogului meu.
How long to sing this song...?

Recunosc că am vrut să am răbdarea de a citi Biblia de la cap la coadă şi încă nu am reuşit. Mărturisesc însă că U2 m-a făcut să descopăr şi să înţeleg mai mult din Cartea Sfântă decât simpla citire a acesteia. Iar acest lucru îl susţine până şi marele artist Bruce Springsteen, care afirmă că a învăţat mai multă istorie şi religie din piese de trei minute ale trupei U2, decât din ani de şcoală. “U2 au fost sala mea de curs vreme de 20 de ani”, afirmă Bruce Springsteen.
Verva muzicală a trupei U2, implicarea sa politică şi activismul religios au menţinut viu interesul fanilor şi criticilor din întreaga lume, vreme de decenii. Niciodată nu puteai ştii ce va urma, dar mereu erai curios să vezi ce mai pun la cale cei patru irlandezi. Toata lumea a analizat trupa U2 pe toate feţele, mulţi considerându-i chiar “fii preferaţi ai lui Dumnezeu”, deşi U2 a privit cu suspiciune, vreme de două decenii, orice formă de religie organizată.
În urmă cu peste 20 de ani, Bono afirmase despre religia sa creştină: “Ea îmi dă puterea să mă trezesc zi de zi şi să-mi folosesc întreg potenţialul de energie.” Mult mai recent, în ianuarie 2001, el a declarat revistei Rolling Stone: “Iisus spune că dacă iubeşti viaţa prea mult înseamnă că deja ai pierdut-o. Ţin minte că nu înţelegeam acest concept când eram tânăr, pentru că eu iubesc viaţa. Însă dacă te agăţi prea mult de ea devii incapabil să mai faci altceva. Este o chestie legată de frică.” Iar această idee se continuă într-un interviu acordat în cadrul Elevation Tour: “Muzica înseamnă dragoste. Aşa cred eu. La un anumit moment asta dorim de la muzică. Ea este limbajul spiritului. Prin muzică, Dumnezeu ne vorbeşte.” Iar în cadrul unui discurs susţinut la celebra Universitate Harvard, Bono a mai afirmat referitor la cum percepe el muzica: “Ea a fost ca un ceas deşteptător pentru mine în perioada adolescenţei. Chiar şi acum mă împiedică să adorm în comfortul libertăţii mele”.
Bono nu a văzut niciodată vreun motiv pentru care toate melodiile lui U2 ar trebui să fie pline de veselie sau de fericire şi este fascinat de legătura dintre muzica gospel şi cea blues. El descrie psalmii ca fiind muzica blues a Bibliei, cu David adresându-se lui Dumnezeu: “Unde erai când am avut nevoie de tine?” şi se inspiră din acest blues atunci când crează muzica lui U2.
Iată care este viziunea lui Bono legată de David: “Era un cântăreţ la harpă, iar talentul său era dorit la palatul regal ca fiind singurul tratament care ar fi alungat demonii regelui lui Israel, Saul. Această idee încă inspiră, dacă nu chiar explică de ce Marilyn Monroe cânta pentru John F.Kennedy sau de ce Spice Girls au plătit tribut la curte Prinţului Charles.
“La vârsta de 12 ani, eram fanul lui David”, spune Bono. “Era popular în acelaşi fel ca un star pop. Cuvintele psalmilor erau în acelaşi timp poetice şi religioase, era un adevărat star. Înainte ca el să îndeplinească profeţia şi să ajungă regele Israelului, a avut mult de suferit. A fost forţat să plece în exil şi a ajuns într-o peşteră, înfruntând prăbuşirea propriului său ego şi abandonul lui Dumnezeu. Aici se spune că David a compus primul său psalm, un blues. De aceea, mulţi dintre psalmii săi pentru mine sună ca un blues. Omul strigând la Dumnezeu: “Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? De ce nu mă ajuţi?” (Psalmul 22)”.
Psalmii preferaţi de liderul U2 sunt cei despre abandon sau respingere. Ei pot constitui baza muzicii gospel, dar pentru el reprezintă disperarea celui care i-a compus şi relaţia sa specială cu Dumnezeu. Chiar până în momentul în care apare furia. “Cât de mult, Doamne? Te vei ascunde în veci?” (Psalmul 89) sau “Răspunde-mi când te strig!” (Psalmul 5).
Psalmii şi imnurile au fost primul contact avut de Bono cu muzica dogmatică. “Îmi plăceau cuvintele, dar nu eram sigur în ce priveşte muzica – excepţie făcând Psalmul 23, Domnul este Pastorul meu. Mi le aduc aminte ca pe nişte incantaţii, nu ca pe nişte melodii” afirmă Bono. “Ei m-au pregătit pentru sinceritatea lui John Lennon, limbajul baroc al lui Bob Dylan, vocea deschisă a lui Al Green şi Stevie Wonder. Când ascult aceşti solişti mă reconectez cu o parte a mea pe care nu pot să o explic”.
“În orice caz, eu am renunţat să mai merg la biserică şi mi-am creat propria mea religie. Nu râdeţi: asta înseamnă să fii într-o formaţie rock. Muzica înseamnă Veneraţie. Chiar dacă venerezi femeile sau pe Creatorul lor, lumea sau pe cel care a distrus-o, fie că muzica vine din acel antic loc numit suflet sau din cortexul spinal, fie că rugăciunile sunt arzătoare sau sub forma unor porumbei albi, fumul o ia în sus, către Dumnezeu sau un înlocuitor al său, care poti fi tu însuţi”, spune Bono, apoi îşi aduce aminte de cum s-a născut melodia 40:
“Cu ani în urmă, mai aveam 40 de minute din timpul de înregistrare în studio şi ne gândeam la un cântec cu care să închidem albumul nostru, War. Doream să punem pe acel disc o melodie spirituală, care să contrabalanseze puternicul său conţinut politic. Ne-am gândit la psalmi şi anume la Psalmul 40. A fost o tevatură destul de mare pentru că noi eram o formaţie de albi pentru care asemenea subiecte erau tabu în acea vreme. Psalmul 40 este interesant pentru că sugerează o vreme în care Graţia va înlocui Karma, iar dragostea va înlocui legile stricte ale lui Moise. Ador această idee. David, cel care a comis printre cele mai egoiste, dar şi cele mai altruiste acţiuni, depindea de acea vreme. Faptul că scripturile sunt impregnate cu criminali, adulteri, laşi, prostituate sau mercenari, mă şoca. Acum acest lucru este o adevărată sursă de comfort”.
Melodia 40 a devenit, pentru multă vreme, cea cu care U2 încheiau spectacolele. Spectatorii cântau cu ei refrenul, împrumutat din Psalmul 6: “Câtă vreme (să cântăm acest cântec)?” Pentru Bono era o întrebare sarcastică. Câtă vreme mai urâm? Câtă vreme mai murim de foame? Câtă vreme până când creaţia se maturizează şi haosul creat de precocea sa adolescenţă dispare? “M-am gandit că transpunerea acestor întrebări în vocalize ar putea aduce comfort ascultătorilor, şi mie, deasemenea”, concluzionează Bono.




©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete şi sensuri"