Wednesday, 27 February 2008

A Real Pisces

Mă aflu în faţa celei mai demente aniversări, fără doar şi poate. Nu vreau cadouri, am învăţat să le primesc când nu le aştept. Vreau doar un pic de răsfăţ. Şi câteva surprize fără fundă roşie.
Spuneam înainte de Revelion că 2008 va fi a kick ass year. După 2 luni de stand by, încep să cred c-am avut dreptate.
Se făcea că era anul 1979 (exact titlul piesei de mai jos) şi eu apăream în această lume nebună, nebună de tot.
28 februarie, 12.30 a.m.
..........................
Ne revedem peste puţin timp. Mai altfel.

Sunday, 24 February 2008

A Walk In My Hood


Azi am venit la muncă pentru a trage tare înainte de mica vacanţă care mă aşteaptă. Vremea de-a dreptul superbă m-a făcut să iau şoseaua Giurgiului la pas, din Drumul Găzarului până la City Mall. Iar dispoziţia excelentă în care sunt a proiectat sub un cu totul alt unghi cartierul în care locuiesc de aproape 3 luni. Dacă până acum treceam pe acolo doar în tramvaiul plin de pensionari fără somn (dimineaţa) sau plin de manelişti şi cocalari (seara) şi tot ce doream era să ajung mai repede la destinaţie, ei bine, azi m-am plimbat la pas şi am savurat fiecare moment. Aceleaşi zone cenuşii, aceleaşi reminiscenţe comuniste erau azi scăldate de un soare superb care le oferea o nouă tentă.
Întotdeauna am asociat locurile cu stările de spirit şi cu figurile oamenilor dragi. Du-mă în cel mai oribil cartier, dacă eu mă simt bine, s-ar putea să-mi placă. Azi, pentru o juma de oră, am putut spune că nu există loc mai fain decât odiosul meu cartier.
Mi-e şi frică să mă gândesc cât o să-mi placă Amsterdamul.

Friday, 22 February 2008

I AMsterdam

Sometimes it just takes a second. An e-mail. An idea. A spark. A moment of craziness.
It takes a kick ass band. A phone call. A wonderful city.
It takes a great mom. It takes a lot of bullshit to swallow until you finally deserve it.
It takes chemistry. It takes an amazing woman.
Take me to Amsterdam.

Wednesday, 20 February 2008

Civil Twilight

Graţie colegului Eugen, am descoperit această trupă din Africa de Sud. Sunt noi, de curând au lansat primul album, intitulat Human, mai nimeni nu a auzit de ei şi nici măcar pe net nu găseşti foarte multe versuri. M-au cucerit cu sunetul incredibil, care te face să-i asculţi la modul obsesiv. Sunt ferm convins că vor deveni foarte cunoscuţi.
Mai multe nu are sens să spun. Vă las cu câteva linkuri şi cu o piesă extraordinară.

Official Site
Facebook
MySpace

Letters From The Sky

One of these days the sky's gonna break and everything will escape and I'll know
One of these days the mountains are gonna fall into the sea and they'll know
That you and I were made for this
I was made to taste your kiss
We were made to never fall away
Never fall away

One of these days letters are gonna fall from the sky telling us all to go free
But until that day I'll find a way to let everybody know that you're coming back, you're coming back for me
'Cause even though you left me here I have nothing left to fear
These are only walls that hold me here
Hold me here, hold me here

One day soon I'll hold you like the sun holds the moon
And we will hear those planes overhead and we won't have to be scared
We won't have to be, we won't have to be scared

You're coming back for me
You're coming back for me
You're coming back to me


Tuesday, 19 February 2008

Cili


Mâine este ziua ei dar eu scriu de azi, pentru că articolul trebuie să fie gata. Ea este abonată la acest blog si primeşte fiecare post pe mail. Foarte probabil îl va citi chiar mâine. O cheamă Roxana, dar toţi prietenii îi spun Cili, derivând din numele de familie. And she's my best (girl)friend.
Culmea, tot mâine se împlinesc 6 luni de când ne ştim, pe 20 august 2007 ea angajându-se la firma unde lucrez şi eu. Este amuzant acum când ne gândim, pentru că ulterior ne-am mărturisit că fiecare se uita lung la celălalt, dar nu neapărat admirativ, ci mai degrabă curioşi, tocmai pentru că eram convinşi că privirile celuilalt sunt admirative, la modul erotic. Bineînţeles, am ajuns să ne înţelegem foarte bine şi să tot stăm împreună, astfel încât multă lume e convinsă şi acum că e ceva între noi. Unii chiar au spus că ne stă bine împreună şi că ne potrivim. Haha.
Dar nu e cazul. Pe noi ne amuză toate aceste aprecieri. Iar prietenia noastră este exact aşa cum trebuie să fie. Ea îmi spune "dragule", eu o alint "Cilioara" iar în zilele când nu vine la muncă sunt ciufut şi sec. Îmi este foarte dragă, are multe calităţi şi multe chestii faine în jurul ei, pentru care o invidiez cu bucurie.
Melodia din final mi-a fost oferită de ea mai demult, eu am învăţat-o la chitară şi acum aşteptăm un moment s-o cântăm împreună.
La mulţi ani memorabili, Cilioară!

Monday, 18 February 2008

Eşti cuminte? Nu te vreau.

Nu-mi plac fetele cuminţi. Cele devreme acasă, care prin baruri îşi comandă un Santal inofensiv. Îmi plac nebunele, ador fetele tâmpite. Cele care fumează şi ştiu să spună "fuck" atunci când e cazul, dar totuşi nu-şi bagă p¤la niciodată. Îmi plac cele care râd la bancurile deochiate şi nu fetele care se înroşesc atunci când le aud. Îmi plac zvăpăiatele, fetele cu zvâc. Cele care te sună noaptea să te cheme la ele acasă. Ador imprevizibilul, deşi el are întotdeauna şi o latură nasoală. Mă cuceresc aiuritele care sunt în stare să facă nebunii pe stradă, aşa, doar pentru că se simt bine. Cuminţenia duce întotdeauna la banal şi la rutină, mult mai repede decât nebunia.
Îmi plac foarte mult fetele cu imaginaţie. Sau, mai bine zis, cele care dau frâu liber şi-şi trăiesc propria fantezie. Nu de alta, dar şi fetele cuminţi pot avea imaginaţie seara la duş, dar e mai greu cu pusul în practică. Îmi plac cele care nu se jenează să-ţi spună că ai o tunsoare oribilă sau un outfit demodat. Îmi plac fetele care spun ce gândesc şi cele care gândesc mai puţin ce spun, chiar dacă uneori scot porumbei. Nu-mi plac cele care analizează prea mult. Eu vreau bucăţi dintr-o bucată.
Mă dau în vânt după fetele care se joacă. Dar nu şi după cele care o fac la infinit. Îmi plac provocările, îmi place flirtul. Totuşi nu-mi plac cele care joacă hard to get. Îmi plac fetele care râd mult, cele care nu suferă de constipaţie cronică la anumite glume. Mă fac să mă simt lejer. Îmi plac focoasele, cele foarte sigure pe senzualitatea lor, dar care nu epatează cu asta. Sunt nebun după tipele cu iniţiativă, după cele cu idei năstruşnice. O fată care ştie cluburile şi localurile precum îşi cunoaşte propriul apartament are şanse mult mai mari cu mine decât una care e mai bine pusă la punct cu programul tv şi cu emisiunile pentru gospodine. Ador fetele care nu obosesc şi nu se plictisesc repede.
Deci nu. Nu-mi plac fetele cuminţi. Doar cele cu minţi nebune.

Sunday, 17 February 2008

A Weekend At The Movies

În acest weekend am realizat un mic maraton de filme, printre care am strecurat şi un concert Kumm în Lăptărie aseară. Iată ce am reuşit să văd şi câteva impresii.
Charlie Wilson's War. Un film bazat pe un caz real, în care congresmanul texan Charlie Wilson, jucat de Tom Hanks, mobilizează importante sume de bani care sunt investite în armament pentru afganii care luptau cu sovieticii în anii '80. Hanks este impecabil ca întotdeauna, iar Philip Seymour Hoffman, un actor care-mi place tot mai mult, face un rol inteligent, sarcastic şi pe alocuri plin de umor. Julia Roberts rămâne neschimbată la chip, dar scurta scenă în care apare în costum de baie m-a făcut să realizez că toate trec. Trebuie să mai spun că traducerea de care m-am bucurat a fost bestială (ex.: "get the fuck out of my office!" a fost tradus "ieşi în suzeta mea afară din birou!").
Awake. Foarte interesant. Un film a cărui idee pleacă de la faptul conform căruia 1 din 700 de pacienţi se trezeşte din anestezie pe masa de operaţie. Pornind de la această intrigă (deşi e oarecum impropriu spus) asistăm la mai multe răsturnări de situaţie şi la un final interesant al unui film care începe ca o dramă dar devine treptat un thriller. Notă bună pentu Terrence Howard, un alt actor care a intrat deja în topul meu personal.
The Air I Breathe. Aici avem de a face cu o distribuţie promiţătoare (Kevin Bacon, Andy Garcia, Forest Whitaker, Julie Delpy şi l-aş menţiona chiar şi pe Brendan Fraser, care de data asta nu mai joacă unul din eternele lui roluri prostuţe de comedie). Filmul pleacă de la un proverb chinezesc care împarte viaţa în 4 nivele emoţionale: fericire, plăcere, tristeţe şi dragoste. Acestora le este ataşat în scenariu câte un personaj şi o întâmplare care îi leagă pe fiecare de un mafiot interpretat de Andy Garcia. Singura chestie pe care recunosc că nu am înţeles-o este titlul filmului.
Things We Lost In The Fire. Acesta este probabil cel mai fain din cele enumerate până acum. Un film emoţional care mi-a adus aminte de Monster's Ball, poate şi pentru faptul că Halle Berry joacă un rol asemănător. Benicio Del Toro este magistral, iar David Duchovny din ce în ce mai plăcut, asta după ce nu prea puteam să-l sufăr dar a reuşit să-mi schimbe părerea despre el cu doar câteva episoade din Californication. De reţinut tagline-ul ("hope comes with letting go") precum şi o replică aparent banală dar pe care trebuie să o băgăm în seamă cu toată atenţia: "accept the good".
9 Songs. Ei bine, atenţie mare acu'! Ăsta s-ar putea să vă şocheze niţel. Este porno de-a binelea. Da da, nu mint. Scene explicite de sex, de la început până la sfărşit: blow jobs, hand jobs, penetrations, even a fuckin' cumshot! Faza tare o reprezintă faptul că nu este un film xxx clasic, cu actori care şi-o trag artistic în draci pentru camere. Aici avem de-a face cu o filmare cât se poate de reală, e ca şi cum te-ai uita prin gaura cheii la un cuplu care face nebunele.
În rest, filmul n-are niciun Dumnezeu (iertat să fiu de expresie). Timp de o oră şi zece minute se alternează scenele de sex cu cele în care sunt prezentate trupe cântând live pe scena de la Brixton Academy, Londra (vezi doamne, acolo se cunoscuseră cei doi, care sunt practic singurii actori din film, şi tot acolo era locul lor preferat de hang out). Deci astfel avem ocazia să combinăm finuţa pornografie cu muzica rock, printre trupele care se perindă pe scenă putănd menţiona Primal Scream şi Franz Ferdinand. Legat de latura explicită a filmului, iată ce aflăm de pe Imdb: The first sexually explicit film to be directly awarded a French mainstream certificate (and not the "X classification" created in 1975 for "pornographic or violence-inciting movies").
9 Songs a câştigat chiar şi un premiu la Festivalul de la San Sebastian, pentru Best Cinematography. O da.

În rest, am încercat să văd Slipstream, părea foarte interesant, un film făcut şi jucat de Anthony Hopkins. Însă nu am rezistat nici măcar 15 minute şi ofer o bere unuia care poate mai mult. Filmul te ameţeşte din start cu tot felul de flashuri, împletiri între realitate şi iluzie, este ciudat şi greu de urmărit. Cel puţin pentru mine.
Zilele astea am pe listă aşa:
The Secret (am auzit că este un documentar foarte interesant care îţi poate schimba modul de a gândi).
Control (un film despre Ian Curtis, solistul trupei Joy Division, care s-a sinucis la doar 23 de ani. Bono spunea despre el că ar fi fost cea mai mare voce a generaţiei sale, generaţie din care a făcut parte chiar şi liderul U2).
The Good German. Despre ăsta nu ştiu prea multe, decât că acţiunea se petrece în cel de-al Doilea Război Mondial şi că în distribuţie îi avem pe Cate Blanchett şi pe George Clooney. Deci suficient pentru o reclamă eficientă.
Pop some corn!

Saturday, 16 February 2008

Phonics


Se numesc Stereophonics şi constituie ultima mea obsesie muzicală. Îi ştiam de acum vreo 2-3 ani, de când hitul Dakota îi relansase după o perioadă mai puţin fastă (so I've heard). Cineva mi-a reamintit de această trupă, pe care am început s-o ascult intensiv în ultimele săptămâni (atât de mult încât Phonics deja se află în top 10 pe pagina mea de la last.fm).
Mi-am procurat toată discografia, pe care nu am avut timp s-o parcurg integral din simplul motiv că mă opresc la câte o melodie pe care rămân blocat zile întregi. Ultimul exemplu în acest sens este piesa din clipul de mai jos, I'm Alright (You Gotta Go There To Come Back), live from Dakota, adică din acelaşi excelent concert din care este şi bijuteria de care vă vorbeam acum câteva zile.
Ultimul album al trupei, Pull The Pin, lansat anul trecut, este foarte bine făcut. Piese de pe acest disc, cum ar fi It Means Nothing, Daisy Lane sau Drowning, completează excelent în peisajul meu muzical pe cele două menţionate mai sus, alături de Maybe Tomorrow, Rewind, Superman, Devil, Mr.Writer, Maybe, Hurry Up And Wait şi altele pe care le voi descoperi în curând.

Recommended links:
Official Website
MySpace Page
Wiki

Wednesday, 13 February 2008

Există momente

...şi momente, care îţi pot defini ziua. Ca acela de azi când am ieşit cu urechile ei roşii la o ţigară pe care oricum a scăpat-o pe jos şi a trebuit să-şi aprindă alta.
And by the way, fuck Valentine's.

Tuesday, 12 February 2008

Dakota

Aceasta este melodia care constituie obsesia mea din ultimele zile, mai ales în varianta live prezentată mai jos. A fost scrisă într-un hotel din Paris, dar nu mă întrebaţi care este legătura acestor faine versuri cu titlul, că nu ştiu.
Just enjoy.

Thinking back, thinking of you
Summertime, think it was June
Yeah think it was June
Laying back, head on the grass
Chewing gum, having some laughs
Yeah having some laughs

You made me feel like the one
You made me feel like the one
The one

You made me feel like the one
You made me feel like the one
The one

Drinking back, drinking for two
Drinking with you
When drinking was new

Sleeping in the back of my car
We never went far
Didn't need to go far

You made me feel like the one
You made me feel like the one
The one

You made me feel like the one
You made me feel like the one
The one

I don't know where we are going now
I don't know where we are going now

Wake up call, coffee and juice
Remembering you
What happened to you

I wonder if we'll meet again
And talk about life since then
Talk about why did it end

You made me feel like the one
You made me feel like the one
The one

You made me feel like the one
You made me feel like the one
The one

I don't know where we are going now
I don't know where we are going now

So take a look at me now
So take a look at me now
So take a look at me now
So take a look at me now
So take a look at me now


Monday, 11 February 2008

Targets

1.Un alt job, cu alte posibilităţi de dezvoltare şi alte recompense. Pentru a putea susţine nr.2, adică...
2.Achiziţionarea unui apartament şi, în prealabil, pregătirea materială şi mentală pentru susţinerea ratelor la bănci pentru un car de ani.
3.O excursie la New York. Am banii, am găsit se pare şi cu cine să merg. Mai trebuie ochită doar varianta optimă.
4.Să-mi public cartea. Deja voi fi reorientat în curând către altă editură.
5.Exerciţii fizice zilnice. Trebuie să fiu iar în formă (deja încep în seara asta).
6.Mai multă nebunie, mai multă detaşare. În orice.
7.Mai multă încredere.

*mai există un punct dar el nu poate fi dezvăluit sau clasificat.

Sec

Am ajuns la birou şi savurez a doua plăcere a dimineţii. După citirea ziarului în tramvai şi-n metrou, acum beau o cafea. Era viscol, acum s-a potolit şi a dat soarele. Îmi place cum cad razele pe biroul meu.
Şi aici mă cam opresc pentru că nu mai îmi vin în minte prea multe plăceri pe care le pot savura momentan.

Saturday, 9 February 2008

The Tongue of Angels

În ultimele 2 luni am publicat în paginile acestui blog pasaje din manuscrisul intitulat "U2 - Sunete şi sensuri". Mi-a venit această idee în urma amânării datei iniţiale de publicare, care se dorea undeva pe la sfârşitul lunii noiembrie. Primând asigurări din partea editurii că materialul va fi lansat cât mai repede după sărbători, am considerat că aceste extrase din carte, postate pe blog, vor incita cititorii. Nu ştiu în ce măsură am reuşit acest lucru. Astăzi public al 11-lea extras (ultimul) considerând că ele sunt deja arhisuficiente pentru a stârni (sau nu) interesul.
Din păcate, s-a ajuns la un impas cu editura cu care eram în discuţii. După mai bine de 4 luni de când am predat manuscrisul (nu mă întrebaţi de ce au avut nevoie de atâta vreme), redactorii respectivei edituri au ajuns la concluzia că manuscrisul nu poate fi publicat. Trecând peste faptul că mi s-a comunicat acest lucru foarte sec şi fără explicaţii, printr-o secretară de redacţie, cu tot subiectivismul inevitabil consider că este o mare greşeală, acest material fiind mult mai bun decât cel pe care l-am publicat în 2002.
Îi mulţumesc Danei Papadima care mi-a detaliat situaţia ca să pot şi eu înţelege. Momentan nu ştiu dacă această carte va mai fi sau nu publicată, însă este cert faptul că voi încerca şi la alte edituri. Îmi pare rău pentru cei care aşteptau cu nerăbdare apariţia acestei cărţi. Poate se va întâmpla într-o zi, de ce nu mai prin toamnă, odată cu lansarea noului album U2. Keep your fingers crossed.
Astăzi vom vorbi puţin despre implicarea spirituală a trupei U2. Iar clipul de mai jos este probabil cel mai potrivit generic de final. Cel puţin până când voi publica veşti bune în această secţiune a blogului meu.
How long to sing this song...?

Recunosc că am vrut să am răbdarea de a citi Biblia de la cap la coadă şi încă nu am reuşit. Mărturisesc însă că U2 m-a făcut să descopăr şi să înţeleg mai mult din Cartea Sfântă decât simpla citire a acesteia. Iar acest lucru îl susţine până şi marele artist Bruce Springsteen, care afirmă că a învăţat mai multă istorie şi religie din piese de trei minute ale trupei U2, decât din ani de şcoală. “U2 au fost sala mea de curs vreme de 20 de ani”, afirmă Bruce Springsteen.
Verva muzicală a trupei U2, implicarea sa politică şi activismul religios au menţinut viu interesul fanilor şi criticilor din întreaga lume, vreme de decenii. Niciodată nu puteai ştii ce va urma, dar mereu erai curios să vezi ce mai pun la cale cei patru irlandezi. Toata lumea a analizat trupa U2 pe toate feţele, mulţi considerându-i chiar “fii preferaţi ai lui Dumnezeu”, deşi U2 a privit cu suspiciune, vreme de două decenii, orice formă de religie organizată.
În urmă cu peste 20 de ani, Bono afirmase despre religia sa creştină: “Ea îmi dă puterea să mă trezesc zi de zi şi să-mi folosesc întreg potenţialul de energie.” Mult mai recent, în ianuarie 2001, el a declarat revistei Rolling Stone: “Iisus spune că dacă iubeşti viaţa prea mult înseamnă că deja ai pierdut-o. Ţin minte că nu înţelegeam acest concept când eram tânăr, pentru că eu iubesc viaţa. Însă dacă te agăţi prea mult de ea devii incapabil să mai faci altceva. Este o chestie legată de frică.” Iar această idee se continuă într-un interviu acordat în cadrul Elevation Tour: “Muzica înseamnă dragoste. Aşa cred eu. La un anumit moment asta dorim de la muzică. Ea este limbajul spiritului. Prin muzică, Dumnezeu ne vorbeşte.” Iar în cadrul unui discurs susţinut la celebra Universitate Harvard, Bono a mai afirmat referitor la cum percepe el muzica: “Ea a fost ca un ceas deşteptător pentru mine în perioada adolescenţei. Chiar şi acum mă împiedică să adorm în comfortul libertăţii mele”.
Bono nu a văzut niciodată vreun motiv pentru care toate melodiile lui U2 ar trebui să fie pline de veselie sau de fericire şi este fascinat de legătura dintre muzica gospel şi cea blues. El descrie psalmii ca fiind muzica blues a Bibliei, cu David adresându-se lui Dumnezeu: “Unde erai când am avut nevoie de tine?” şi se inspiră din acest blues atunci când crează muzica lui U2.
Iată care este viziunea lui Bono legată de David: “Era un cântăreţ la harpă, iar talentul său era dorit la palatul regal ca fiind singurul tratament care ar fi alungat demonii regelui lui Israel, Saul. Această idee încă inspiră, dacă nu chiar explică de ce Marilyn Monroe cânta pentru John F.Kennedy sau de ce Spice Girls au plătit tribut la curte Prinţului Charles.
“La vârsta de 12 ani, eram fanul lui David”, spune Bono. “Era popular în acelaşi fel ca un star pop. Cuvintele psalmilor erau în acelaşi timp poetice şi religioase, era un adevărat star. Înainte ca el să îndeplinească profeţia şi să ajungă regele Israelului, a avut mult de suferit. A fost forţat să plece în exil şi a ajuns într-o peşteră, înfruntând prăbuşirea propriului său ego şi abandonul lui Dumnezeu. Aici se spune că David a compus primul său psalm, un blues. De aceea, mulţi dintre psalmii săi pentru mine sună ca un blues. Omul strigând la Dumnezeu: “Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? De ce nu mă ajuţi?” (Psalmul 22)”.
Psalmii preferaţi de liderul U2 sunt cei despre abandon sau respingere. Ei pot constitui baza muzicii gospel, dar pentru el reprezintă disperarea celui care i-a compus şi relaţia sa specială cu Dumnezeu. Chiar până în momentul în care apare furia. “Cât de mult, Doamne? Te vei ascunde în veci?” (Psalmul 89) sau “Răspunde-mi când te strig!” (Psalmul 5).
Psalmii şi imnurile au fost primul contact avut de Bono cu muzica dogmatică. “Îmi plăceau cuvintele, dar nu eram sigur în ce priveşte muzica – excepţie făcând Psalmul 23, Domnul este Pastorul meu. Mi le aduc aminte ca pe nişte incantaţii, nu ca pe nişte melodii” afirmă Bono. “Ei m-au pregătit pentru sinceritatea lui John Lennon, limbajul baroc al lui Bob Dylan, vocea deschisă a lui Al Green şi Stevie Wonder. Când ascult aceşti solişti mă reconectez cu o parte a mea pe care nu pot să o explic”.
“În orice caz, eu am renunţat să mai merg la biserică şi mi-am creat propria mea religie. Nu râdeţi: asta înseamnă să fii într-o formaţie rock. Muzica înseamnă Veneraţie. Chiar dacă venerezi femeile sau pe Creatorul lor, lumea sau pe cel care a distrus-o, fie că muzica vine din acel antic loc numit suflet sau din cortexul spinal, fie că rugăciunile sunt arzătoare sau sub forma unor porumbei albi, fumul o ia în sus, către Dumnezeu sau un înlocuitor al său, care poti fi tu însuţi”, spune Bono, apoi îşi aduce aminte de cum s-a născut melodia 40:
“Cu ani în urmă, mai aveam 40 de minute din timpul de înregistrare în studio şi ne gândeam la un cântec cu care să închidem albumul nostru, War. Doream să punem pe acel disc o melodie spirituală, care să contrabalanseze puternicul său conţinut politic. Ne-am gândit la psalmi şi anume la Psalmul 40. A fost o tevatură destul de mare pentru că noi eram o formaţie de albi pentru care asemenea subiecte erau tabu în acea vreme. Psalmul 40 este interesant pentru că sugerează o vreme în care Graţia va înlocui Karma, iar dragostea va înlocui legile stricte ale lui Moise. Ador această idee. David, cel care a comis printre cele mai egoiste, dar şi cele mai altruiste acţiuni, depindea de acea vreme. Faptul că scripturile sunt impregnate cu criminali, adulteri, laşi, prostituate sau mercenari, mă şoca. Acum acest lucru este o adevărată sursă de comfort”.
Melodia 40 a devenit, pentru multă vreme, cea cu care U2 încheiau spectacolele. Spectatorii cântau cu ei refrenul, împrumutat din Psalmul 6: “Câtă vreme (să cântăm acest cântec)?” Pentru Bono era o întrebare sarcastică. Câtă vreme mai urâm? Câtă vreme mai murim de foame? Câtă vreme până când creaţia se maturizează şi haosul creat de precocea sa adolescenţă dispare? “M-am gandit că transpunerea acestor întrebări în vocalize ar putea aduce comfort ascultătorilor, şi mie, deasemenea”, concluzionează Bono.




©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete şi sensuri"

Wednesday, 6 February 2008

A Long Lost Friend

Oarecum ca o continuare fericită a ultimului meu articol (sau ca o dovadă că există şi părţi foarte faine ale acestui internet cu ochi şi urechi planetare), trebuie să vă spun că tocmai mi-am regăsit, online, un vechi prieten cu care nu mai vorbisem de foarte mult timp. Numele lui este Sylvan Borg şi vă povesteam astă-vară despre el şi despre trupa în care se afla, Stilair.
Cu bucuria unei prietenii reînnodate (like a long lost friend...cum spune piesa Icon) dar cu o frustrare foarte mare că această formaţie nu mai există şi temerile mi s-au confirmat, vă las să ascultaţi singurele melodii care au rămas în urma Stilair. Două melodii pe care nu le-aş da pe multe alte albume celebre şi care intră fără discuţie într-un top personal all time.

Icon


White Heat

Tuesday, 5 February 2008

The Walls Have Eyes

....myeah, including TheFly's wall, of course. Dragi bloggeri şi nu numai, citiţi acest articol. Şi nu vă arătaţi prea miraţi după că nu vă cred.

Monday, 4 February 2008

Simply Living

Cum e să afli că mai ai maxim un an de trăit? Te-ai apuca să faci în acest timp tot ce n-ai făcut o viaţă întreagă? Ai face sky-diving, te-ai tatua, ai călători prin toată lumea? În The Bucket List, Jack Nicholson şi Morgan Freeman exact asta aleg să facă.
Sau cum e să fii un tânăr absolvent de facultate, cu tot viitorul în faţă, dar să alegi să pleci la drum, prieten cu natura, liber, să-ţi dai foc la bani, să mergi unde vezi cu ochii, să dormi numai în cort, să uiţi de familie şi de toţi mai bine de un an de zile? Apoi să mergi în Alaska şi să înfrunţi cele mai aspre condiţii până când, în cele din urmă, mori? La doar 23 de ani, dar convins că ai trăit la maxim. Acesta este chiar un caz real, descris în filmul Into the Wild.
Am văzut aceste două filme în weekend şi mi-au oferit o grozavă poftă de viaţă.
Luaţi-o ca pe o recomandare. Abia în al doilea rând cinefilă.

Sunday, 3 February 2008

Carry Each Other

“Muzica poate schimba lumea, pentru că muzica poate schimba oamenii”, afirma oarecum idealist Bono, liderul unei trupe care nu a încetat niciodată să creadă în influenţa pe care fenomenul artistic o poate avea asupra lumii în care trăim. Încă din anii de început ai trupei şi până azi, atât prin mesajul transmis prin versuri, cât şi prin atitudinea de pe scenă şi prin faptele concrete realizate în afara ei, U2 a luptat permanent pentru idealurile în care a crezut. Implicarea în problemele sociale şi politice face din U2 poate cea mai marcantă trupă din istorie. În continuare, ne propunem să descoperim cum teme ca săracia extremă, războiul, nedreptatea socială sau calamităţile naturale au apărut mai întâi în versurile trupei, pentru ca apoi ele să rezulte într-o implicare reală şi foarte susţinută a formaţiei (şi mai ales a liderului ei, Bono) în încercarea de schimba ceva, de a crea o lume mai bună.
Provenind dintr-o ţară în care problemele politico-sociale erau la ordinea zilei şi crescând într-un mediu impregnat de ură şi violenţă, acest lucru nu avea cum să nu-i marcheze pe cei patru adolescenţi care, în anul 1976, s-au gândit să formeze o trupă. Iar acest lucru se oglindeşte cât se poate de clar în mesajul lor. Larry Mullen spune că, la acea vreme, în restul lumii puteai vorbi orice, mai puţin despre politică şi religie. În Irlanda, lucrurile stăteau exact invers: puteai vorbi doar despre politică şi religie. The Edge îl completează, spunând că muzica rock’n’roll a fost întotdeauna legată de politică, cele două aspecte fiind strâns împletite, începând poate cu Jimi Hendrix şi cântecele sale despre războiul din Vietnam. O muzică vie, activă, relevantă - acesta era genul de muzică pe care U2 a vrut să-l creeze dintotdeauna.
Iar acest lucru a fost realizat conştientizând pe deplin faptul că a vorbi despre probleme sociale cum ar fi anularea datoriilor ţărilor sărace sau foametea din Africa, putea fi interpretat (şi chiar a fost) ca o încercare a unor rockeri de a fi „cool”, la modă, pentru a atrage aprecieri şi publicitate. Acest gen de remarci face parte din tendinţa noastră veche de când lumea de a căuta pete în soare şi de a privi sceptic sau ironic chiar şi pe cei care fac într-adevăr ceva. Muzica rock poate schimba lumea? Sunt oare influenţi aceşti legendari muzicieni care investesc bani şi timp în probleme social-umanitare apoi se urcă într-o limuzină şi pleacă la următorul concert? Ne deranjează acest lucru? Îl privim oare ca pe o ipocrizie? În cazul trupei U2, activă în acest domeniu de mai bine de două decenii şi, indiscutabil, cea mai semnificativă, atât artistic, cât şi filantropic, din cadrul fenomenului muzical, chiar nu este cazul să ne punem problema astfel. Pentru U2, muzica a fost un refugiu şi un instrument prin care luptau cu propriile traume sau încercai să schimbi lumea în care trăieşti. Iar Bono afirmă că rockul este singurul gen de muzică în stare să te facă să porneşti o revoluţie, să îţi schimbi slujba, să dai un telefon unei persoane dragi sau să-ţi modifici percepţia asupra lucrurilor.
................................................................
Pe 2 iulie 2005, la exact 20 de ani de la Live Aid, are loc la Londra, în marele Hyde Park, concertul intitulat Live 8, cu trimitere la summit-ul G8 ce urma să aibă loc în Scoţia în perioada 6-8 iulie. Ţările ce alcătuiau grupul G8, care deţin împreună 65% din economia mondială (Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite), urmau să dezbată exact cele trei cerinţe principale ale campaniei Make Poverty History.
U2 au cântat chiar în deschiderea concertului, alături de Paul McCartney (care i-a furat lui Bono jacheta din culise, apărând cu ea pe scenă) piesa Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band. Apoi U2 au mai interpretat Beautiful Day (în cadrul căreia s-au eliberat către cer porumbei albi), Vertigo şi One. Bono a spus despre Live 8 că a reprezentat un moment extraordinar care a dat celor mai săraci din lume şansa de a avea, pentru prima dată, putere politică. El a mai adăugat că această mişcare va fi continuată de oamenii religioşi, de tinerii activişti, de economişti şi nu de vedetele rock.
Cu ocazia Live 8, U2 şi managerul Paul McGuinness au primit, din partea Amnesty International, premiul Ambassador of Conscience, pentru lupta lor de susţinere a drepturilor omului. De altfel, în cadrul Vertigo Tour, pe ecrane se difuza o parte a Declaraţiei Drepturilor Omului, în prezentarea lui Aung San Suu Kyi.


©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"

Saturday, 2 February 2008

Profesorul

Se spune că prietenii îi poţi alege, spre deosebire de rude. Şi se mai spune că despre cei duşi numai de bine. Aşa să fie. Iertaţi să fim cu toţii. Azi cineva intră-n pământ. Din pământ suntem şi tot acolo ne vom întoarce. Dar ne vom revedea altundeva, mai sus, într-o zi. Probabil mai buni, aşa ar trebui. Până atunci ne luăm la revedere. Nu există adio, niciodată.
A fost un profesor.

Rambo


S-a întors. Aşa cum vă anunţam de astă-vară. A reapărut. Nu mai ştii dacă îl cheamă Rocky, Rambo sau Stallone. Nu mai ştii ce vârstă are. Dar eroii nu au vârstă, nu? Şi nici nu mor vreodată. E o legendă. Rambo adică, într-un film exact aşa cum trebuie să fie un sequel al unei trilogii de poveste, după 20 de ani. Pasionant, uman, aproape deloc exagerat. Iar scenele de acţiune sunt incredibil de reale şi de detaliate. Stallone, scenarist şi regizor, se ridică la înâlţimea personajului său din film. M-a uimit anul trecut cu Rocky (nu mai ştiu al câtelea era), mă uimeşte şi acum. Dacă pentru Rambo "killing is as easy as breathing", ca să cităm o replică din film, pentru Stallone acting is as easy as that.
Să văd noul Rambo, ultimul, a fost ca şi cum încă mai eram copil şi am primit jucăria preferată.