Sunday, 20 January 2008

PopMart

U2 nu mai absentase niciodată de pe scenă atât de mult. Se împlineau aproape trei ani şi jumătate de la ultimul show ZooTV, susţinut la Tokyo. Cum formaţia îşi stabilise standarde extrem de înalte cu acel turneu, atât din punct de vedere artistic, cât şi comercial, era o adevărată provocare acum să plece din nou la drum.
Willie Williams, la rugămintea lui Bono, vine cu ideea temei acestui turneu: dacă precedentul fusese o satiră la adresa televiziunii şi a mass-media, în general, PopMart avea să fie o ironie la adresa societăţii de consum. Mai exact, o „piaţă a muzicii pop”.
Biletele pentru PopMart se pun în vânzare la jumătatea lunii februarie 1997. În unele oraşe, concertele nu sunt însă vândute integral, în timp ce în altele trebuie adăugate alte show-uri pentru a satisface cererea. În ansamblu totuşi, nu mai există acea nerăbdare fără margini care însoţea fanii înaintea turneelor U2 şi nici nu mai asistăm la scene de isterie la cozile pentru bilete. Acest lucru se datora în principal preţului biletelor, mai piperat ca niciodată. O altă cauză era faptul că albumul Pop nu era privit ca un clasic, spre deosebire de The Joshua Tree sau Achtung Baby. Cu toate acestea, primul extras de pe disc, Discotheque, ajunge al doilea single de aur în America realizat de U2, cu vânzări de 500.000 de exemplare.
Un alt aspect important de menţionat este faptul că, în acest punct al carierei lor, presiunea exercitată asupra trupei era maximă. Niciodată aşteptările nu fuseseră atât de mari. Erau cea mai mare trupă din lume şi trebuiau să facă un turneu mai fastuos decât precedentul, iar vânzările albumului Pop trebuiau să se apropie considerabil de cele ale marilor albume U2 lansate anterior. Pentru prima dată în cariera lor, U2 avea nevoie să gândească întâi comercial şi abia apoi artistic. Faptul că nu existau sponsori pentru PopMart Tour era deosebit de riscant, putând trimite trupa în faliment. Dacă ZooTV costase 125.000 dolari pe zi, preţul PopMart urma să fie de 214.000 de dolari zilnic. Bono spunea că managerul lor, Paul McGuinness, era la fel de nebun ca ei şi că nu a încercat să-i convingă să nu facă acest turneu, deşi era conştient de riscurile imense. Pentru prima dată în toată cariera, Bono s-a temut atunci că întreaga corporaţie U2 ar putea intra în faliment dacă lucrurile nu mergeau bine.
Toată această presiune apăsa pe umerii formaţiei, care mai trebuia şi să se obişnuiască cu noua tehnologie de pe scenă, cu noile piese pe care nu le mai interpretase live, cât şi cu faptul de a evolua în faţa publicului, după o pauză de trei ani şi jumătate.
PopMart urma să ducă U2 pe 6 continente, în multe ţări în care trupa nu mai fusese niciodată până atunci, cum ar fi Polonia, Cehia, Bosnia-Herţegovina, Grecia, Israel, Brazilia, Argentina, Chile sau Africa de Sud. Personalul pentru acest turneu număra 250 de oameni, la care se adăugau alţi 200 în fiecare oraş în care trupa concerta. Scena avea nevoie de 36 de ore pentru a fi montată şi toată nebunia PopMart era transportată cu 75 de camioane, 16 autobuze şi două avioane.



©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"

2 comments:

andrei. said...

foarte bine puse chestiile astea; faci oamenii sa astepte cartea cu interes; la JT ai scris despre album, ai facut o analiza la ZooTV, acum treci in revista aspecte mai mult tehnice si de marketing.

sa vedem ce pui la ATYCLB/elevation... eu as zice ca mai tbs a ascrii exact 2 articole, unu cu asta si unu cu HTDAAB/vertigo.

btw, cand apare cartea? :D

The Fly said...

Astia de la editura nu raspund la mail si nici la telefon. Cam ciudat.
La Atyclb voi insista doar pe o piesa ;)

Post a Comment