Thursday, 31 January 2008

Mixed Imaginary

Uneori ea poartă o rochie neagră de seară, are părul desfăcut şi trage senzual din ţigara al cărei scrum stă să cadă. Dar ei nu-i pasă. Probabil la fel de nepăsător priveşte şi la mine, acolo pe canapea, unde am rămas ţintuit de aroma Tendre Poison care mă leagă submisiv de ea, precum şi de privirea de criminal latent, cu care mă bagă ocazional în seamă. E aproape dimineaţă, sticlele sunt goale şi scrumierele pline. Geamul e deschis, aerul rece frige ca-n august iar jazz-ul din fundal merge pe repeat.

În alte dăţi însă doar o ţin în braţe şi mă pierd prin părul ei.



Wednesday, 30 January 2008

Shine


Mă bucur de o poziţie foarte tare în firma în care lucrez. Acuma, corporatiştii disperaţi să iasă afară şi să închidă uşa, pentru că mă refer la aşezarea fizică a biroului meu şi nu la altceva. Cei mai boemi să rămână.
Soarele se înalţă pe cer de undeva din stânga mea, peste Casa Poporului, luminând foarte frumos casele amorţite ce se întind atât cât mă ţin ochii, până la intersecţia lor cu blocurile comuniste. Ultimele dimineţi (şi mai ales asta de azi) au fost extrem de blânde şi strălucitoare. Până şi afară e cald, poţi ieşi fără probleme pe terasă la o ţigară fără să-ţi iei haina pe tine. Cafeaua are alt gust, muzica din căşti sună mai bine, iar faptul că am biroul atăt de aproape de geam mă face să am senzaţia că plutesc peste oraş.
Se simte primăvara, se simte ceva în aer. Vin schimbări, noi începuturi. Iar soarele ăsta cu dinţi muşcă adânc din mine, proiectând tot felul de umbre în birou dar nereuşind să umbrească un loc şi pe cineva anume.

Monday, 28 January 2008

Lege nescrisă

Când îţi place o persoană, momentan indisponibilă, apare întotdeauna altcineva, disponibil. Fără excepţie aproape. Bineînţeles, eşti mult mai tentat de cea al cărei telefon sună ocupat. Nu neapărat pentru că e în firea omului să vrea ce nu poate avea. Ci din simplul fapt că viaţa este foarte ironică. Începi să te gândeşti la ciori, vrăbii, garduri şi alte prostii din astea, fără a putea ignora însă fluturii din stomac.
Ceapa mă'sii de treabă.

Sunday, 27 January 2008

Beautiful Day

BEAUTIFUL DAY. Aceasta este povestea unui om care pierde tot ce avea, dar realizează că nu a fost niciodată mai fericit. El descoperă splendoarea lumii din jurul său, descrisă atât de frumos în cele şapte versuri care încep cu “see”. Ultimele două versuri ale acestei părţi fac aluzie la speranţa care a renăscut în arca lui Noe după potop, când porumbelul pe care el l-a trimis s-a întors cu o ramură în cioc (“See the bird with the leaf in her mouth”). Atunci a apărut pentru prima oară curcubeul, simbolul speranţei (“after the flood all the colours came out”). Personajul acestei superbe melodii realizează că nu mai are nevoie de nimic (“what you don’t have you don’t need it now”). El ar putea fi personajul biblic Iov, cel care deşi ducea o viaţă fără de păcat, a pierdut tot ce preţuia mai mult pentru că Dumnezeu a vrut să-i testeze credinţa. Pentru că Iov nu s-a îndoit nici o clipă si nu şi-a întors faţa de la el, Dumnezeu i-a redăruit fericirea (“touch me / take me to that other place / reach me / I know I’m not a hopeless case”).
Bono a spus că a cunoscut pe cineva care a fost diagnosticat cu o boală incurabilă. Respectiva persoană a pierdut atunci tot, şi-a abandonat slujba, şi-a vândut casa, însă a început să-şi trăiască viaţa cu o şi mai mare intensitate, bucurându-se de fiecare clipa. Ulterior, a descoperit că medicii îi puseseră greşit diagnosticul, însă nu a mai revenit asupra vechiului stil de viaţă, trăind în continuare aşa cum învăţase în faţa perspectivei morţii, adică la maximă intensitate.
O altă sursă de inspiraţie pentru scrierea acestui cântec este munca susţinută de Bono în cadrul proiectului Jubileului 2000. El a declarat că îi place ideea de a o lua de la capăt, de a te abate de la ce ţi-a hotărât destinul şi de a decide singur drumul pe care vrei să te îndrepţi. Viaţa este plină de recompense atunci când perseverăm în situaţii aparent lipsite de speranţă.
Atunci când Bono cântă „you thought you found a friend / to take you out of this place", The Edge spune în fundal „always”, ci nu „out of this place", aşa cum este impresia generală. Always era titlul iniţial al melodiei, ulterior apărând chiar o piesă cu acest titlu, pe EP-ul U2:7, lansat în anul 2002, exclusiv în Statele Unite.
Michael Stipe de la REM a declarat că iubeşte această piesă, că îl face să danseze şi că ar fi dorit s-o fi compus chiar el. Beautiful Day a câştigat trei premii Grammy în anul 2001.


©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"

Friday, 25 January 2008

Incomplet

Te trezeşti dimineaţa pentru că trebuie. Mănânci puţin înainte de a pleca ca să nu te ia cu leşin. Pleci la muncă pentru a avea din ce trăi. Iţi faci treaba, termini tot pe ziua respectivă, te întorci acasă. Faci duş ca să fii curat, mănânci ceva, fumezi o ţigară să te relaxezi, poate bei şi o tărie. Te speli pe dinţi, te culci.
Lucruri care trebuie făcute. Chestii zilnice, rutinate, având de fiecare dată o finalitate. Dar când te bagi în pat, capul ţi-e greu pe pernă şi gândurile îţi aleargă prin creier ca nişte cai sălbatici. Simţi că a lipsit ceva. Că ziua e terminată doar fizic, doar spaţial, doar temporal. Simţi că a lipsit secunda aia care poate scoate totul din banal. Nici nu vrei să adormi, nu aşa. De ce iar aşa? Încerci să speri că poate va fi mâine sau te întrebi peste câte zeci de secole o să apară acel moment. Într-un final adormi şi visele încearcă, fără succes, să înlocuiască acea secundă netraită.

Tuesday, 22 January 2008

Locuiesc în cel mai mare sat din ţară

Oripiliat de numărul incredibil de ţărani şi de cocalari peste care dau în tramvai, de puştii ifosaţi de prin licee, care epatează cu mobile din care răzbate muzică de rahat, de jegul şi noroaiele de peste tot (chiar şi din mijlocul magazinelor), de bălţile care domnesc săptămâni întregi după ce cad 3 fulgi şi 2 stropi de ploaie, precum şi de multe altele, doream să scriu un articol pe această temă.
Nu mai e cazul, am găsit unul perfect aici.
Recomand totodată şi articolul scris ieri de sorella, care se loveşte şi ea zi de zi de provincialitatea din jur.

Sunday, 20 January 2008

PopMart

U2 nu mai absentase niciodată de pe scenă atât de mult. Se împlineau aproape trei ani şi jumătate de la ultimul show ZooTV, susţinut la Tokyo. Cum formaţia îşi stabilise standarde extrem de înalte cu acel turneu, atât din punct de vedere artistic, cât şi comercial, era o adevărată provocare acum să plece din nou la drum.
Willie Williams, la rugămintea lui Bono, vine cu ideea temei acestui turneu: dacă precedentul fusese o satiră la adresa televiziunii şi a mass-media, în general, PopMart avea să fie o ironie la adresa societăţii de consum. Mai exact, o „piaţă a muzicii pop”.
Biletele pentru PopMart se pun în vânzare la jumătatea lunii februarie 1997. În unele oraşe, concertele nu sunt însă vândute integral, în timp ce în altele trebuie adăugate alte show-uri pentru a satisface cererea. În ansamblu totuşi, nu mai există acea nerăbdare fără margini care însoţea fanii înaintea turneelor U2 şi nici nu mai asistăm la scene de isterie la cozile pentru bilete. Acest lucru se datora în principal preţului biletelor, mai piperat ca niciodată. O altă cauză era faptul că albumul Pop nu era privit ca un clasic, spre deosebire de The Joshua Tree sau Achtung Baby. Cu toate acestea, primul extras de pe disc, Discotheque, ajunge al doilea single de aur în America realizat de U2, cu vânzări de 500.000 de exemplare.
Un alt aspect important de menţionat este faptul că, în acest punct al carierei lor, presiunea exercitată asupra trupei era maximă. Niciodată aşteptările nu fuseseră atât de mari. Erau cea mai mare trupă din lume şi trebuiau să facă un turneu mai fastuos decât precedentul, iar vânzările albumului Pop trebuiau să se apropie considerabil de cele ale marilor albume U2 lansate anterior. Pentru prima dată în cariera lor, U2 avea nevoie să gândească întâi comercial şi abia apoi artistic. Faptul că nu existau sponsori pentru PopMart Tour era deosebit de riscant, putând trimite trupa în faliment. Dacă ZooTV costase 125.000 dolari pe zi, preţul PopMart urma să fie de 214.000 de dolari zilnic. Bono spunea că managerul lor, Paul McGuinness, era la fel de nebun ca ei şi că nu a încercat să-i convingă să nu facă acest turneu, deşi era conştient de riscurile imense. Pentru prima dată în toată cariera, Bono s-a temut atunci că întreaga corporaţie U2 ar putea intra în faliment dacă lucrurile nu mergeau bine.
Toată această presiune apăsa pe umerii formaţiei, care mai trebuia şi să se obişnuiască cu noua tehnologie de pe scenă, cu noile piese pe care nu le mai interpretase live, cât şi cu faptul de a evolua în faţa publicului, după o pauză de trei ani şi jumătate.
PopMart urma să ducă U2 pe 6 continente, în multe ţări în care trupa nu mai fusese niciodată până atunci, cum ar fi Polonia, Cehia, Bosnia-Herţegovina, Grecia, Israel, Brazilia, Argentina, Chile sau Africa de Sud. Personalul pentru acest turneu număra 250 de oameni, la care se adăugau alţi 200 în fiecare oraş în care trupa concerta. Scena avea nevoie de 36 de ore pentru a fi montată şi toată nebunia PopMart era transportată cu 75 de camioane, 16 autobuze şi două avioane.



©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"

Saturday, 19 January 2008

Crossroads

"Now I have come to the crossroads in my life. I always knew what the right path was. Without exception, I knew. But I never took it, you know why? It was too damn hard."
Al Pacino, Scent of a Woman

Cineva deja a lăsat în urma calea nepotrivită. S-ar putea întoarce pe ea, sau ar putea alege alta. E ora 3.15 a.m., nu am somn şi mă gândesc cum să semnalizez oare că un drum care pleacă din această intersecţie duce exact la mine.
E timpul să aprind un foc, să claxonez şi să setez farurile pe faza lungă.

Tuesday, 15 January 2008

Reality

Se pare că atunci când pleci din lumea virtuală, chiar şi pentru puţin timp, încep să se întâmple lucruri frumoase. Aşa că dispari de aici şi invită pe cineva în oraş, fredonează un cântec, citeşte ceva sau pur şi simplu fă o plimbare. O să vezi...
La dracu' oricum, scaunul ăla începuse să ia forma dosului tău.
Dismissed.

Sunday, 13 January 2008

ZooTV

Dacă în trecut concertele U2 erau simple, spirituale, oneste, cu decoruri de scenă banale, ZooTV venea să schimbe totul, fiind un amestec de contradicţii, ironie şi infatuare. Era un exerciţiu de şoc asupra minţii, extrem de încărcat din punct de vedere senzorial, având chiar şi imagini transmise live prin satelit. Se folosea echipament de ultimă generaţie, ZooTV fiind practic propriul post de televiziune al lui U2, care mixa muzica rock şi televiziunea într-un singur concept. Abuzând de o multitudine de imagini, ZooTV voia să parodieze modul în care televiziunea şi publicitatea bombardau consumatorii cu uriaşe cantităţi de ştiri, reclame şi tele-shopping, saturând existenţa acestora. Mare parte din conceptul ZooTV a venit din intensa mediatizare a războiului din Golf. Bono şi The Edge urmăreau atunci la televizor imagini cu Războiul din Golf transmise în direct la ştiri. Pentru prima dată, lumea întreagă putea vedea rachete de croazieră explodând pe străzile din Bagdad. “Război în confortul propriului cămin”, spunea Bono. Această imagine i-a şocat pe membrii U2 şi astfel au hotărât să parodieze televiziunea care devenise un amalgam de reclame, imagini de război, filme, muzică şi aşa mai departe, între care puteai pendula cu o simplă apăsare a butonului. ZooTV era o lume croită după chipul şi asemănarea televizorului.
În cadrul ZooTV, se perindau într-o succesiune aleatorie şi ameţitoare filme de acţiune, jurnale de ştiri, reclame, telenovele, emisiuni sportive, pornografie, transmisiuni CNN despre războaie şi chiar preoţi care predicau la televizor (teleevanghelişti) pentru a lua banii privitorilor. Efectul din realitate, anume acela de a rămâne mut şi ameţit, era transmis în exact aceeaşi măsură şi unui spectator ZooTV. Realizat de Peter “Willie” Williams, show designer-ul U2, de către regizorii Ned O’Hanlon şi Carol Dodds, precum şi de către Brian Eno, ZooTV reflecta perfect atât aspectele seducătoare cât şi pe cele distructive ale televiziunii anilor ’90, oferind informaţie şi advertising până când din conceptul de televiziune nu mai rămânea decât o noţiune ambiguă şi năucitoare.
“În final, ZooTV nu era cinic. A fost doar distracţie şi strategie”, spune Bono. “Strategia era luată din judo: foloseşti forţa atacatorului pentru a te apăra”. El mai spune că, după Rattle and Hum, U2 au primit tot felul de critici, lumea considerând că ei se autoplasau lângă legende ale muzicii, cărora U2 nu doreau decât să le aducă un omagiu. Mesajul lor fusese interpretat exact pe dos. “Oamenii voiau megalomanie? Perfect, atunci le vom da megalomanie”, a spus Bono. Şi aşa s-a născut ZooTV. O metodă de a vorbi cu cei care nu considerau că U2 erau adevărate vedete rock, ci mai degrabă nişte naivi. Astfel, prin ZooTV, trupa a găsit metoda perfectă de a-şi exprima vechiul idealism într-un mod nou.

Bono, pe care mulţi fani extaziaţi îl considerau un fel de Dumnezeu, devine The Fly, atât pe scenă, cât şi în afara ei. Ideea acestui personaj este prezentată pentru prima dată publicului în clipul cu acelaşi nume al primului single de pe Achtung Baby. El reprezenta stereotipul starului rock. Ajutat fiind de stilistul trupei, Fintan Fitzgerald, Bono s-a transpus perfect în pielea acestui personaj, având gel în păr, ochelari de soare proeminenţi care sugerau chiar ochii unei muşte şi un costum negru şi lucios de piele. Era un personaj inspirat printre alţii de Jim Morrison şi Lou Reed. În timp ce înregistrau Achtung Baby, Fintan Fitzgerald a dat peste un set de ochelari mari, la modă în anii ’70. Bono a început să se joace cu ei şi să-i folosească atunci când se ajungea într-un impas (ceea ce se întâmpla deseori în timpul înregistrărilor la Achtung Baby) pentru a-şi destinde şi amuza colegii. Acei ochelari au ajuns să simbolizeze ‘noul U2’. Bono a preluat imediat acest personaj, ajungând să se descrie drept un ‘beţivan, autointitulat expert în dragoste şi politică, un filozof de doi lei care ocazional mai spune şi lucrurilor pe nume’.
În ZooTV, Bono intra pe scenă fiind The Fly, fumând şi aruncând scârbit ţigara, afişând gesturi provocatoare, sexuale, infatuate, pozând în ultimul star rock de pe planetă. Bono intră în pielea acestui personaj chiar şi în afara scenei, înjurând presa şi comportându-se într-un mod hedonistic. Astfel, el îşi creează un alter ego, pe arogantul The Fly, eliberându-se de imaginea lui candidă din ultimii 10 anii şi având, în acelaşi timp, posibilitatea să arate publicului anumite laturi ale personalităţii sale pe care până atunci le ţinuse ascunse. The Fly reprezenta şi un semn al deziluziei pe care Bono încă o mai încerca referitor la condiţia sa de mega-star. Felul în care poza pentru camere vroia să arate cât de trucat şi de impersonal devenise rockul. Bono a spus despre The Fly că reprezenta o combinaţie între geaca de piele a lui Elvis, pantalonii lui Jim Morrison, ochelarii lui Lou Reed, ghetele lui Jerry Lee Lewis şi stilul şleampăt al lui Gene Vincent. “Vreţi rock’n’roll? Ei bine, asta vă dau”, spunea Bono, un artist convins de faptul că un star rock posedă în suflet un gol la fel de mare precum orgoliul său.
Practic, de-abia acum U2 învăţau să devină staruri rock. Sexul şi ironia erau ingredientele principale ale unui concert ZooTV. TheFly îl ia în derâdere chiar şi pe Elvis, Bono efectuând mişcări din şolduri zeflemitoare şi spunând deseori că el ‘doar arată ridicolul faptului de a fi un star rock. Oamenii îşi pun prea multe speranţe în vedete şi în politicieni, în loc să se bazeze pe ei înşişi’.

Întins pe o perioadă de un an şi zece luni, ZooTV, în ansamblul etapelor sale, The Outside Broadcast, Zooropa şi Zoomerang (în Australia), a prezentat 157 de concerte, văzute de 5.400.000 de spectatori. În anul 2002, revista Q l-a denumit cel mai spectaculos turneu rock din toate timpurile. La sfârşitul său, U2 îşi ia practic prima vacanţă adevărată din cariera sa, relaxându-se mai bine de un an pentru a se putea gândi la următoarea mutare.



©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"

Saturday, 12 January 2008

From "Hello"

Un pic timidă, dar de o senzualitate rară, ea ştie mereu ce să spună. Şi mai ales cum să o facă. Da, atât de bine comunicăm şi atât de din prima ne-a ieşit asta, încât evident că nu îmi aduc aminte exact momentul când ne-am cunoscut. Senzaţia este că acel moment este ancorat undeva demult, nici nu contează. Inteligentă, matură şi având cojones cât pentru doi bărbaţi, fata asta mă face să răd, mă face să mă simt bine. Şi tare mult îmi place atunci când nu îşi prinde părul...
Dar gata cu dezvăluirile pentru moment. Mai multe nu vă spun. Poate doar când vom ajunge la alt nivel. Nu eu cu ea...nu nu. Pentru că "noi am fost la alt nivel din start".

Friday, 11 January 2008

Waiting For That Dance

E încă o zi. O nouă zi. După o altă noapte în care m-am băgat în pat având acel sentiment acut şi indescriptibil, rezumat cumva la "nu sunt unde ar trebui să fiu".
Printre linii subţiri, printre întrebări, printre diferenţele ipotetice produse de cuvintele nerostite. Ultimii ani nu m-au învăţat nimic, am luat din ei doar ce a fost urât. Şi am permis acestei mizerii să mă controleze, precum o marionetă în mâinile unor părţi de destin intuite prea clar.
E târziu. Întunericul domneşte de mult, contopit dizgraţios cu frigul ăsta infernal care îmi intră în oase atunci când îmi fumez ţigara pe geam. Iar gândurile mi se transformă în iluzii şubrede, mai fragile chiar decât fumul de ţigară care se pierde instantaneu în vânt. Mă abandonez nopţii, în patul meu gol şi strâmt, visând la gestul ăla genial, la clipa aia magică, la scânteia aia imprevizibilă. La cineva care va trezi dracului odată nebunul din mine şi mă va trimite să dansez pe străzi.
Deja mi-e dor de tine.

Thursday, 10 January 2008

Povestea unui album

În acest articol, Dave Grohl de la Foo Fighters descrie, piesă cu piesă, cum s-a născut ultimul album al trupei, intitulat Echoes, Silence, Patience & Grace.
Foarte fain, citiţi apoi ascultaţi acest album.

Wednesday, 9 January 2008

Innsbruck


Ieri am aflat că firma ne va duce la Innsbruck, în perioada 13-16 martie. Asta în locul obişnuitelor ieşiri la Poiana Braşov din ultimii ani. Foarte frumos, merităm şi de abia aştept. Oraş care a găzduit jocurile olimpice de iarnă din 1964 şi 1976, precum şi un foarte modern centru sportiv şi turistic, am auzit despre Innsbruck şi că este cât se poate de frumos.
Mai povestim în martie, la întoarcere.

Sunday, 6 January 2008

Achtung Baby

Lansarea noului album se produce pe 19 noiembrie 1991, când, după aproape doi ani de tăcere, pe piaţa muzicală explodează al şaptelea LP U2, intitulat Achtung Baby (după ce iniţial se gândiseră la denumirile Hansa Ton sau Man), material considerat a doua capodoperă a trupei, având grandoarea predecesorului său, The Joshua Tree, dar fiind totodată mult mai spontan şi mai distinct prin sunet. Rezultatul unei munci impresionante, acest material a revigorat şi chiar reinventat U2 ca o formaţie de rockeri cu charismă. “Sunt pregătit pentru ceea ce urmează”, atesta vocea distorsionată a lui Bono în deschiderea melodiei trance-dance Zoo Station, prima de pe albumul de debut U2 din anii ’90. Complet diferit de precedentele The Joshua Tree şi Rattle and Hum, Achtung Baby conţinea o întreagă lume nouă de sunete şi rafinament, care a semnalat o totală schimbare de direcţie din partea trupei. Chitara lui Edge se transformă, nemaifiind lirică, ci mecanică. Bono are o apariţie total nouă, iar vocea sa devine un pic mai agresivă şi supusă transformărilor în studio. În orice caz, această schimbare aduce numai beneficii. Primul single de pe acest album, The Fly, ajunge direct pe locul 1 în Marea Britanie, făcând uitată faima unicului cântec U2 ce mai reuşise această performanţă, Desire. Iar acesta era doar începutul. Se putea vedea însă deja clar faptul că aveam de-a face cu un clasic al anilor ’90, deşi deceniul se afla abia la început.

Pe Achtung Baby, idealismul tânăr pe care U2 îl dovedise în anii ’80 lasă loc unei profunde doze de realism. Mai multe piese conţin o notă de introspecţie, explorând partea întunecată a dragostei şi degajând un sentiment de singurătate şi de confuzie. Toate acestea răzbat prin zgomotul industrial şi prin ritmurile de dans pe care Achtung Baby le oferă. Teme ca neputinţa, relaţiile rupte sau violenţa în numele dragostei (Love Is Blindness), prezente din plin pe acest album, atestă faptul că puternicul caracter spiritual al trupei U2 din trecut, căpăta acum o nuanţă mai existenţială şi mai dramatică. Activismul politic al trupei se transformă acum în preocuparea pentru mediul înconjurător sau pentru criza SIDA. De asemenea, autoironia ia loc sincerităţii debordante pe care U2 o dovedise în primii zece ani de carieră. În loc să mai încerce să salveze lumea, U2 deveneau personali. Atunci când Bill Flanagan l-a întrebat pe The Edge care sunt temele principale ale acestui album, chitaristul a răspuns imediat: “Trădarea, dragostea, mortalitatea, spiritualitatea şi credinţa”.


Titlul albumului, Achtung Baby (‘achtung’ însemnând ‘atenţie’ în limba germană) reprezenta o expresie des folosită în cadrul înregistrărilor de la Berlin de către Joe O’Herlihy, inginerul de sunet U2. Ea este preluată din filmul The Producers al lui Mel Brooks, iar alegerea sa ca titlu de album se voia doar o mică distragere a atenţiei de la versurile sale extrem de serioase şi de întunecate. Larry Mullen avea să declare cu umor în legătură cu acest titlu: “Achtung Baby! Nici măcar nu pot pronunţa nenorocitul ăsta de cuvânt!”
Acest album este unanim recunoscut ca unul dintre cele mai mari din istoria muzicii. În anul 1998, cititorii revistei Q l-au plasat pe locul 15 în topul celor mai bune albume apărute vreodată, cinci ani mai târziu, aceiaşi cititori votând melodia One drept cel mai bun cântec înregistrat vreodată. Tot în 2003, revista Spin a plasat Achtung Baby pe locul 11 în cadrul unui top al celor mai bune albume din ultimii 25 de ani.
Această renaştere crucială pe care U2 o izbuteşte din plin prin Achtung Baby este cum nu se poate mai bine venită după doi ani de absenţă. Succesul comercial al noului album este fără precedent: discul se vinde în şapte milioane exemplare încă înainte ca turneul de promovare să înceapă. Zvonuri legate de acest turneu circulau încă din toamna anului 1990, deci cu un an înaintea apariţiei albumului. Ziarele britanice anunţau ca sigură plecarea la drum a trupei U2 în cadrul unui turneu extravagant de doi ani, ce avea să fie unul dintre cele mai mari din istoria muzicii rock.



©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"

Friday, 4 January 2008

Everlong

Mulţi consideră această melodie ca fiind cea mai bună de la Foo Fighters. Cei care se hazardează afirmă că e chiar una din cele mai faine scrise vreodată. Nu pot subscrie la aşa ceva, însă este cu siguranţă o piesă de nota 10.
Mai jos este varianta acustică din Skin And Bones, pe care Dave Grohl o duce de unul singur trei sferturi din timp.
Beautiful.
(voi mai posta melodii din acest concert acustic, este mult prea adevărat)

Hello
I've waited here for you
Everlong

Tonight
I throw myself into
And out of the red, out of her head she sang

Come down
And waste away with me
Down with me

Slow how
You wanted it to be
I'm over my head, out of her head she sang

And I wonder
When I sing along with you
If everything could ever feel this real forever
If anything could ever be this good again

The only thing I'll ever ask of you
You've got to promise not to stop when I say when
She sang

Breathe out
So I could breathe you in
Hold you in

And now
I know you've always been
Out of your head, out of my head I sang

And I wonder
When I sing along with you
If everything could ever feel this real forever
If anything could ever be this good again

The only thing I'll ever ask of you
You've got to promise not to stop when I say when
She sang

And I wonder
If everything could ever feel this real forever
If anything could ever be this good again

The only thing I'll ever ask of you
You've got to promise not to stop when I say when
She sang


Wednesday, 2 January 2008

Ce filme am văzut în vacanţă

Profitând de timpul avut în vacanţă, am reuşit să văd câteva filme. Iată cam ce pot spune despre ele.
Am început cu Death Sentence, un film care mi-a plăcut tare. Kevin Bacon, în rolul principal, încearcă să-şi protejeze familia în faţa unei bande, pe principiul ochi pentru ochi, atunci când justiţia nu face dreptate.
The Flock. Scuze pentru rezonanţa numelui, asta e. Destul de ok, deşi filmul e cam fucked up. Adică nu filmul în sine, cât ceea ce prezintă. Dacă vă era dor de Richard Gere, iată ocazia să-l revedeţi, deşi a mai îmbătrânit omul.
Atonement. O tâmpenie de film, nu vă pierdeţi vremea. L-am văzut cu sorella într-o seară şi amândoi ne întrebam când se va petrece ceva notabil. Nu s-a petrecut. Povestea mi se pare banală, nu înţeleg de ce acest film e aşa de bine cotat pe imdb.
Saw 4. Mă intreb când se vor opri cu seria asta. Aud că nu prea curând şi se vor mai face câteva continuări. În orice caz, pentru amatorii de horror, ăsta e de la mama lor. Însă nu faceţi ca mine: nu mâncaţi salată de boeuf în timp ce vizionaţi... Cantitatea impresionantă de creieri, maţe şi sânge vă va spune că e o idee proastă. Nu am înţeles exact finalul, dar poate mă prind la Saw 5.
Shoot'Em Up. Deci ăsta e cu împuşcături, mânca-ţi-aş. Da' ştii cum? Mai ceva ca în filmele de vis ale copilăriei. Clive Owen e eroul perfect, rade tot, în scene atât de trase de păr încât deja nu mai contează, devine amuzant, un fel de parodie de genul Kill Bill. A nu se rata scena când împuşcă some bad guys în timp ce face sex cu Monica Bellucci. Exact la ţanc ca să şi juiseze, măi să fie. Deci da, filmul ăsta e de văzut. Pe la început, pe soundtrack, auzim Nirvana - Breed, piesa de pe albumul Nevermind. A picat bine asta.
Something's Gotta Give. Ăsta e mai vechi niţel, dar excelent film. O comedie romantică cu un Jack Nicholson magistral ca întotdeauna. De văzut cu partenerul.
2 Days in Paris. O lăsasem pe Julie Delpy în Paris, cu Ethan Hawke, în Before Sunset, şi iată că tot acolo o regăsesc. Aceeaşi combinaţie, ea, franţuzoaică împreună cu un american, de data asta Adam Goldberg. Foarte frumos film, deşi nici pe departe aşa de romantic cum pare iniţial. Finalul este foarte tare, deci atenţie la concluzie.

Mda, cam astea. Urmează să văd:

Timber Falls
Joshua
Broken
...şi filmul primit de la draga mea prietenă, Cili, că mă bate de nu:
Bărbierul din Siberia.

Tuesday, 1 January 2008

New Year's Day

Iniţial un cântec de dragoste scris de Bono pentru soţia sa, Ali, ulterior el a derivat într-unul despre Mişcarea de Solidaritate, îndreptată împotriva comunismului şi desfăşurată în Polonia la începutul anilor ’80. Atunci, Lech Walesa, co-fondator al Mişcării de Solidaritate, a fost închis, el cucerind Premiul Nobel pentru Pace în 1983 şi devenind ulterior, în 1990, preşedintele Poloniei. Guvernul acestei ţări promisese luarea unor măsuri de îmbunătăţire a calitătii vieţii cetăţenilor, măsuri ce urmau să fie aplicate începând cu 1 ianuarie. În cele din urmă, acestea nu au mai fost aplicate (“nothing changes on new year’s day”). Melodia a pornit de la linia de bas inconfundabilă oferită de Adam Clayton, căreia Edge i-a adăugat apoi pianul.
New Year’s Day este al treilea cel mai interpretat cântec U2, el fiind o prezenţă constantă în toate turneele ce au urmat apariţiei sale (1983). A fost clasat pe locul 427 în topul celor mai bune piese din istorie, realizat de revista Rolling Stone.



©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"