Tuesday, 30 December 2008

Privind peste umăr

Anul 2008 va fi memorabil prin locuri, chipuri şi revelaţii. Îmi voi aminti imaginea mişcată a unui oraş superb, Amsterdam, cu gustul său dulce-amar rezultat din mixul de tăcere, purple haze şi diverse licori. Va rămâne şi Innsbruck-ul, cu peisajul său de basm, două nunţi ca-n poveşti şi noul superstar al familiei, mica prinţesă Bubu. A fost anul în care am acceptat şi apreciat mai mult ca oricând ce am primit, lucru care îmi dă linişte şi convingerea că mă aşteaptă surprize fantastice şi-n 2009. Am lăsat multe temeri în urmă şi am ironizat întâmplări care până nu demult păreau a fi adevărate drame. Am regăsit prieteni, am consolidat legături. Am respirat şi am deschis ochii, am savurat o toamnă de vis în care magnificul se încăpăţâna să se împiedice de mine; pe parcursul a doar 3 zile mi s-a născut nepoţica, am cunoscut-o pe Alina şi am aterizat în cel mai frumos oraş din lume.
Aşa că dacă ar fi să aleg o imagine reprezentativă din acest an, m-aş urca în gând la etajul 70 al unei clădiri faimoase din New York, aş face cu ochiul ştrengăreşte către Empire State, apoi m-aş întoarce şi aş zâmbi cu mare drag la cameră.
Vă doresc un An Nou fabulos!

From New York 6-17 oct 2008

Monday, 29 December 2008

Corijent la lb. şi literatura română

de mai mult vreme vreau să vă zic că numi place deloc limba română. Da deloc, frate. Ete aja de greoaie încît nici măcar noi ăjtia care estem cât de cât educaţi nu ştie so vorbim cum trebe. Pentru engleji cred că ie un adevărat chin so învetze. Ei are o limbă aşa melodioasă şi simplă, se ecsprimă tare uşor. Totu are logică, nene. Şi nici nu folosex dicariticile alea sau cum leo zice, virgulele şi căciulitzili care se pune pe litere. Di ce ne place noo să ne complicăm ajea fără rost? Şi cum de sună aşea vulgar prostiile? Noi spunem "pulă" (ce urât!), ei spun "cock" (care înseamnă şi "cocoş") sau "dick" (care e chiar prenume deseori). Noi zicem "fut" (îhhhhhh, caca!) ei spun "fuck", şi nu sună deloc oribil. La fel, cum rezonează "balls" versus "coae"? Ok ok, a-ţi prins idea. Folosim un i, doi de i, trei de i... până când dracu mai jtie câţi trebuiesc folosiţi corect. Un vecin de scară, în copilărie, atunci când era moda săţi scri cu pastă de dinţi pe spate numărul şi numele jucătorului preferat, trecuse aşa: 10 HAGII, omul confuzând accentul pronunţiei cu logica gramaticală.

Scriem cu cratime, da de ce?! Avem o groază de conjugări şi alte tâmpeni. Schimbăm permanent reguli de scriere: "sînt" cu "sunt", "nici o" cu "nicio" şi aşa mai departe. Nui aşa că româna e cea mai dificilă limbă străină pe care a-ţi vrut so studiaţi vreodată? Asta face parte din arta românaşului de a se complica şi de a se martiriza fără sens, aşa ca întotdeauna. Iar această îndobitocire atacă încă din şcoala generalî, acolo unde copii sunt forţaţi să studieze opere idioate care trebuiesc scoase din programa şcolară. În "Sobieski şi români", de ex., ni-i se spune despre nijte tâmpiţi care, în loc să se predea ca orice om cu scaun la cap, în faţa unui dujman mult mai numeros şi mai bine dotat, aleg să moară pe capete, din patriotism. "Mioriţa", balada tembelizării poporului romînesc, ne zice despre un cioban care, în loc să fugă sau să lupte cu cei carei unelteau moartea, se resemnează şişi face testamentul. Halal! Şi miar place să închei aceste egzemple cu poezioara tâmpiţică a lu Alexei Mateevici, "Limba noastră", care ie o minciună şi un falş, aşa cum ar spune coana Leana. Iea zice aşa:

Limba noastra-i o comoara
In adancuri infundata,

(mda, atât de adânc înfundată că cu greu o desfundăm pentru a vorbi corect)
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.

Limba noastra-i foc ce arde
Intr-un neam ce fara veste
S-a trezit din somn de moarte,
Ca viteazul din poveste.

(gimme a fuckin' break, will ya?! românu nu sa trezit încă şi nici no va face curând....)

Limba noastra-i numai cantec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere ce spintec
Nouri negri, zari albastre.

(îmi place mai mult cântecele în ingliş, fără mijto)

Limba noastra-i graiul painii,
Cand de vant se misca vara;
In rostirea ei batranii
Cu sudori sfintit-au tara.

(nu văd legătura cu pomu de iarnă, să mă lumineze careva, roguvă)

Limba noastra-i frunza verde,
Zbuciumul din codri vesnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfesnici.

(deja intrăm în chestii foarte adânci....)

Limba noastra-s vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri;
Si citindu-le-nsirate,
Te-nfiori adanc si tremuri.

(oare dacă le ceteam în italiană nu mă mai înfioram?)

Limba noastra ii aleasa
Sa ridice slava-n ceruri,
Sa ne spuie-n hram s-acasa
Vesnicele adevaruri.

(opa, sărim la religie acum...iar deja la partea finală mă pierd total)

Limba noastra-i limba sfanta,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plang si care-o canta
Pe la vatra lor taranii.
Inviati-va dar graiul
Ruginit de multa vreme,
Stergeti slimul, mucegaiul
Al uitarii-n care geme.
Strangeti piatra lucitoare,
Ce din soare se aprinde,
Si-ti avea in revarsare
Un potop nou de cuvinte.
Nu veti plange-atunci amarnic
Ca vi-i limba prea saraca
Si-ti vedea cat ii de darnic
Graiul tarii noastre draga.
Rasari-va o comoara
In adancuri infundata,
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.


(pam pam!)

Notă: Acest articol este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Greşelile întâlnite aici (doar cele legate de limba română, ideile sunt reale şi cred cu patos în ele) sunt făcute în mod intenţionat. Acest lucru nu este valabil şi pentru erorile gramaticale sau de altă natură pe care le-aţi întâlnit pănă acum în paginile acestui blog şi pentru care autorul îşi cere scuze. Dar tocmai acele greşeli, venite pe fondul dificultăţii limbii în care aceste articole sunt redactate şi pe care o folosim zi de zi, au născut ideea textului publicat astăzi.

(Hâc!) Părerea mea: avem o limbă mult prea complicată, vulgară şi deseori lipsită de logică.

Sunday, 28 December 2008

Culmea inactivităţii pe un forum

Se atinge atunci când cei mai activi useri ai acestuia nu au mai postat nici măcar un articol de 3 (trei!) ani dar, cu toate astea, ei deţin în continuare cele mai multe posturi pe respectivul forum. Şi, ca bonus, culmea scuzelor care se oferă (mai ales noilor veniţi): "Eh, e lumea în vacanţă"...
Da, aşa e. Acea comunitate se află într-o vacanţă prelungită, de 3 ani.



Saturday, 27 December 2008

A Peaceful Mind

Astă-primăvară vă povesteam despre un eveniment foarte frumos la care am luat parte. La Târgu Mureş am asistat la înregistrarea DVD-ului unplugged al trupei Byron, numit Acoustic Drama şi lansat atunci când eram în State, acesta fiind unul din motivele pentru care nu am mai pomenit nimic despre acest material. O fac acum, prezentându-vă o melodie din acel concert care se va afla pe următorul album de studio al trupei. A Peaceful Mind este coloana sonoră cea mai adecvată pentru aceste zile liniştite şi frumoase. Şi, în general vorbind, este o piesă care îţi aşează un zâmbet larg pe faţă şi multă exuberanţă în suflet. De ascultat dimineaţa.


Thursday, 25 December 2008

Aptitude for Making Desirable Discoveries by Accident

Doar zăpada lipseşte pentru ca acest Crăciun să fie perfect. Moşul a venit nerăbdător aseară, când am servit şi masa împreună cu părinţii şi sorella. Hruşcă a asigurat fundalul sonor iar cea mai frumoasă fiinţă a istoriei recente (şi nu numai) m-a copleşit cu atenţia ei. Este un Crăciun sincer, în care-mi colind doar persoanele dragi cu adevărat şi în care sunt foarte onest cu mine însumi.
Ne-am uitat şi la filme şi astfel am revăzut cu mare drag Serendipity, recunoscând acum mai toate locaţiile new-yorkeze înfăţişate de această peliculă perfectă de Sărbători. Începând cu imensul magazin Bloomingdale's, mergând apoi, imediat lângă, la localul care dă numele filmului, pe unde treceam aproape zilnic atunci când autobuzul mă aducea din Queens în Manhattan, ajungând după la patinoarul din Central Park şi terminând cu luxosul hotel Waldorf-Astoria. Este o scenă superbă la început, când ei doi sunt pe patinoar şi se supun unui tir reciproc de întrebări pentru a se cunoaşte mai bine. It goes something like this...

Kate Beckinsale: "Your favorite New York moment?"
John Cusack (după un moment de gândire): "I think this one is climbing up the charts..."

Vă urez o mulţime de astfel de momente, în orice colţ al lumii v-aţi afla.
Sărbători Fericite.


Tuesday, 23 December 2008

Un fel de melancolie


Crăciunul nu mai e cum era. Nu mă refer la modul în care îl aşteptăm şi-l sărbătorim, nici la kitsch-urile pe care unii le blamează, ci pur şi simplu la modul în care îl simt eu. A dispărut magia aceea de neuitat, acel Christmas feeling care în trecut mă cuprindea încă de pe la sfârşitul lui noiembrie. Ascultam colinde de tot soiul şi lăsam casetofonul să meargă în timp ce adormeam iar toată luna decembrie era cu adevărat specială. Sărbătorile de iarnă reprezintă şi acum perioada mea favorită din an, dar oricât m-aş strădui nu mă mai bucur de ele ca pe vremuri şi nu reuşesc să intru în acea stare specială ce s-a estompat uşor în timp. Este la fel ca-n dragoste - sentimentele trăite în adolescenţă nu mai revin vreodată. Cam aşa şi cu feeria Crăciunului.

Dar asta nu înseamnă că nu putem să ne bucurăm. A fost un an liniştit şi frumos iar deseară merg acasă la Ploieşti unde tradiţiile au rămas nealterate. Vom face bradul iar Moşul va veni la fel cum o făcea când eu sau sora mea nu ştiam sau nu acceptam inexistenţa sa.

Crăciun frumos!


Monday, 22 December 2008

The O2, Dublin


Săptămâna trecută a fost inaugurată la Dublin noua arenă O2, pe locul legendarului teatru Point Depot. Bono şi The Edge au fost prezenţi la eveniment, ocazie cu care au apelat la cutiuţa cu amintiri şi au prestat melodia Van Diemen's Land, pe care o înregistraseră chiar aici, acum 20 de ani, pentru materialul audio-video intitulat Rattle and Hum. Vă invit să vizionaţi înregistrarea, nu înainte de a vă oferi un nou şi foarte scurt pasaj din încă nepublicatul meu manuscris, cu precizarea că mă apuc de treabă să-l finisez pentru că, aşa cum v-am spus, noul album U2 se apropie cu paşi repezi şi ar cam trebui să profit de asta.

VAN DIEMEN’S LAND. Melodia este dedicată poetului irlandez John Boyle O’Reilly (1844 - 1890), exilat în Tasmania (al cărei nume iniţial era Van Diemen’s Land) vreme de 20 de ani, din cauza versurilor politico-sociale pe care le scria, îndreptate împotriva guvernului britanic.
Este o piesă compusă de The Edge, în care îl putem auzi exclusiv pe chitarisul U2, atât vocal cât şi instrumental. Inspiraţia i-a venit atunci când a vizitat monumentul lui John Boyle O’Reilly, din comitatul Meath, împreună cu soţia sa de atunci, Aislinn.

©Bogdan Anghel - "U2 - Sunete şi sensuri"



Sunday, 21 December 2008

Seven Pounds - probabil filmul anului

Pentru că vine vacanţa şi o să stăm să lenevim prin casă avem ocazia să vedem mai multe filme ca de obicei. Aşa că o să vă spun câteva vorbe despre ce am văzut recent şi voi începe cu Seven Pounds, film care a avut premiera acum două zile şi care îl reuneşte pe Will Smith cu regizorul Gabriele Muccino (cei doi au colaborat şi la extraordinarul The Pursuit of Happyness). Ei bine, dacă mai aveam vreo îndoială că Will a depăşit de mult stadiul de rapper care joacă în comedioare, ea s-a risipit total odată cu acest film. Deja de două ori nominalizat pentru statuetă, acest actor aflat într-o continuă creştere are şansa să o obţină la anul pentru rolul din acest film, care ne prezintă un om care ajută necondiţionat nişte străini pentru a-şi repara o greşeală din trecut. Din ce am citit pe net legat de Seven Pounds remarc o diferenţă între părerile extaziate ale spectatorilor de rând şi cele ale criticilor, care sunt mai rezervate. Eu vin şi spun doar că nu trebuie să rataţi acest film, apoi puteţi aprecia singuri calitatea sa şi coarda sensibilă pe care o atinge.
Mergem mai departe la Eden Lake, un horror incredibil de dur şi revoltător, în care băieţii răi sunt reprezentaţi de o gaşcă de puşti. De vacanţă aşa merge şi Bangkok Dangerous, un film de acţiune cu Nicolas Cage care a făcut şi roluri mult mai bune. Blindness reprezintă adaptarea romanului "Eseu despre orbire" scris de José Saramago (am aflat după ce am văzut filmul că este chiar cartea preferată a unei prietene). Filmul nu m-a dat totuşi pe spate, rezistând până la capăt mai mult de dragul lui Julianne Moore. 
Trecem la filme mult mai bune cu Traitor, un thriller foarte interesant despre Jihad, atentate cu bombă şi fanatici religioşi, cu Don Cheadle şi Guy Pearce în rolurile principale. Iar dacă vă era dor de un western vă recomand Appaloosa, film în care se reface cuplul Ed Harris - Viggo Mortensen, cei doi jucând împreună şi în A History of Violence. Distribuţia este completată cu Jeremy Irons şi Renée Zellweger, iar Harris este totodată regizor, scenarist şi producător.
Mă întorc la obsesia mea new-yorkeză şi vă sfătuiesc să vedeţi Ghost Town, o comedie cu accent şi umor britanic. Revederea oraşului în acest film, cu ochi (re)cunoscători, a reprezentat o adevărată desfătare pentru mine. 
Urmează să văd două filme foarte bune: Changeling şi Milk. Şi ca să nu spuneţi că nu recomand niciun film de Crăciun, pe lângă revederea celor clasice (care mie îmi face o mare plăcere) menţionez două cu Vince Vaughn: Fred Claus şi Four Christmases.
Gata, aveţi ce vedea, vizionare plăcută.

Saturday, 20 December 2008

Despre petrecerile în ciorapi

Într-un anume context mi-am amintit acest subiect şi, având efectiv oroare de aşa ceva, am zis că e musai să scriu despre el. Sunt absolut convins că vi s-a întâmplat, poate nu de puţine ori, să mergeţi la un party unde gazda ţi-a sugerat să te descalţi sau unde tu (un mic mare ţărănel fiind în acest caz) te-ai descălţat din proprie iniţiativă. Mare greşeală! Nu este nimic mai jenant şi mai oribil decât să participi la o petrecere (aniversare, revelion etc.) la care invitaţii (de multe ori îmbrăcaţi "de oraş", ca să nu zic "elegant" că poate unora nu le iese) să stea în papuci sau, mai rău, direct în şosete. Acest lucru este valabil şi dacă te afli pur şi simplu în vizită undeva. Regula bunului simţ, a bunelor maniere sau doar propria voce interioară ar trebui să-ţi urle că nu e deloc în regulă aşa ceva. Mai mult, gazda însăşi trebuie să se încalţe atunci când primeşte oaspeţi, pentru a nu-l obliga pe invitat să îşi scoată încălţările. Invitat care ar putea fi pus chiar în situaţii ridicole dacă vine în vizită după o zi întreagă de stat in pantofi sau dacă din întâmplare a păţit un mic accident şi un cartof i-a penetrat şosetuţa, ieşind mândru şi rebel afară.
Dacă aceste lucruri ţi se par bizare sau mă consideri fiţos, documentează-te puţin şi vorbim după. Dar vezi, nu-l întreba pe prietenul tău cocalar, el nu-mi va da dreptate.
Desigur, nu mă refer acum la situaţiile de genul "vine vecinul să-mi ceară nişte ulei sau să bem o bere la meci". Chestiile foarte restrânse sau intime nu impun manierele despre care vorbeam mai sus. Poţi sta foarte bine cu nişte prieteni la un meci, desculţi pe canapea, bând bere, înjurând şi scuipând seminţe. Dar la o petrecere, indiferent unde are loc aceasta şi care este motivul ei, invitaţii rămân încălţaţi. Una din multele mentalităţi cretinoide ale românaşului sună cam aşa: "Da' ce? Să stau să curăţ pe urmă după ei?!" Mă, da. Sau, dacă nu vrei să cureţi, nu mai dai petrecerea (sau bairamul, în cazul tău, cred că ţi-e mai familiar acest cuvânt). Nu vi se bat ochii când vedeţi bărbaţi la cămaşă, sacou, cravată, pantaloni de stofă (doar una din astea e de ajuns...) şi în ciorapi? Nu e de-a dreptul uncool, unsexy şi unstylish să vezi o domnişoară în rochie şi-n papuci? Vă zic eu, este. Iar dacă ţie ţi se pare că nu, atunci eşti un cocalar care şi-a pierdut deja prea multă vreme citind aici şi pe care acest articol nu-l va pune probabil nici măcar pe gânduri.
Ştiu că suntem mai aproape de Orient decât de Occident, mai ales ca mentalităţi, abia apoi şi geografic, dar suntem europeni până una alta şi ar trebui să învăţăm să ne comportăm în societate. Mută-te în Asia dacă îţi place să te descalţi peste tot. De abia ar scădea astfel şansele să fiu invitat la o petrecere în şosete.
Because a socks party sucks, my friend.

Thursday, 18 December 2008

Noul album U2 se va lansa pe 2 martie 2009

În sfârşit, veşti oficiale! Site-ul u2.com a confirmat zvonurile care circulau de mai multe luni: noul album se va numi No Line On The Horizon şi se va lansa la doar două zile după aniversarea mea, acesta fiind probabil unul din cele mai faine cadouri pe care le voi primi. Producătorii care au făcut istorie cu U2 vreme de mai bine de două decenii vorbesc despre un album care va reinventa muzica rock încă o dată. Dar iată comunicatul oficial:

No Line On The Horizon, the new studio album from U2, will be released on Monday 2nd March 2009.
Written and recorded in various locations, No Line On The Horizon is the group’s 12th studio album and is their first release since the 9 million selling album How To Dismantle An Atomic Bomb, released in late 2004.
Sessions for No Line On The Horizon began last year in Fez, Morocco, continued in the band’s own studio in Dublin, before moving to New York’s Platinum Sound Recording Studios, and finally being completed at Olympic Studios in London.
The album calls on the production talents of long-time collaborators Brian Eno and Danny Lanois, with additional production by Steve Lillywhite.


Iată şi un scurt pasaj dintr-un interviu cu The Edge realizat luna trecută:

It sounds like a U2 album but it doesn't sound like anything we've done before and it doesn't really sound like anything that's happening at the moment [...]
No line on the horizon...it's an image. It's an image, Bono tells me [laughs]. It's like when you're moving forward, but you're not exactly sure what you're heading towards -- that moment where the sea and the sky blend into one. It's an image of infinity, I suppose -- a kind of Zen image.


Proiect de lege

Presupunând prin absurd că aş face parte din proaspătul parlament, uninominal ales, aş propune o lege prin care pensionarii să nu aibă dreptul să circule cu mijloacele de transport în comun decât după ora 10.00 dimineaţa. Mamaie, tataie, ai o vârstă, eşti la pensie? Bun, atunci stai matale frumuşel acasă, nu încurca şi nu enerva clasa muncitoare care trage tare inclusiv pentru pensia ta. Nu aglomera tramvaiele şi autobuzele aşa devreme, lasă-i pe ei să meargă la muncă, tu n-ai de ce să te grăbeşti aşa. Ştiu, te culci cu găinile şi te scoli odată cu cocoşii, e grea bătrăneţea, dar alină-ţi-o frumos acasă, nu pe străzi. Sau cel puţin nu de la prima oră. Dacă arde, ia un taxi. N-ai bani din pensie, asta e, poate aşa vei realiza că morcovii de la piaţa din colţ sunt la fel de frumoşi şi de ieftini ca ăia din cartierul celălalt, unde încerci mata să ajungi la prima oră a dimineţii şi astfel mă aglomerezi pe mine, cetăţeanul activ. Şi te foieşti cu 3 staţii înainte să-ţi fac loc la coborâre sau e musai să-ţi ofer locul meu pe scaun.
Uite cam aşa gândeşte ipoteticul şi mitocanul politican din mine.

O altă semnificaţie

...a titlului acestui blog (nu şi a conţinutului) am găsit ieri în articolul Mariei Andrieş:

Există un tip de documentar cunoscut în televizune sub numele de “musca pe perete”. E unul dintre cele mai grele şi mai costisitoare formate, dar merită toţi banii. În principiu, constă în obişnuirea treptată a personajelor cu camerele TV, pînă într-atît, încît nu se mai sinchisesc de ele. Îşi văd de treburile zilnice fără să ţină cont că sînt filmaţi.

Ok deci, nu-i aşa că voi v-aţi obişnuit de mult cu camerele?

Tuesday, 16 December 2008

Sărbători fericite, pur şi simplu

Românul s-a născut poet, nu? iar de Sărbători este pătruns de un spirit cu totul aparte şi scoate tot ce e mai "bun" din el în materie de lirism. Sau fură şi dă mai departe. Da, la mesajele de Crăciun vreau să mă refer acum. Anume la alea date la toată agenda din mobil sau din e-mail, lipsite de orice urmă de respect. Chiar şi Cabral, care este un blogger foarte bun, după cum am descoperit recent, a scris de câteva ori pe această temă.
Decât să trimiţi un astfel de mesaj constipat, la toată lista, mai bine fă-te că ignori respectivele persoane. Pe bune. Eu apreciez doar mesajele personificate, cele care-mi arată că expeditorul s-a gândit la mine în mod special atunci când a trimis acel mesaj. Şi vreau ceva scurt şi cât mai pur, nu chestii idioate de genul "Fie ca lumina Sărbătorilor să-ţi coboare în suflet..." şi alte aberaţii.
Guilty as charge! - recunosc că şi eu trimiteam într-o vreme aceste mesaje. De câţiva ani am renunţat şi prefer să felicit doar persoanele care îmi sunt cu adevărat apropiate şi doar pe cele care ştiu să răspundă unei urări sincere. Dacă de Crăciun nu auzi nimic de la mine, nu te supăra, înseamnă că te-am uitat sau că nu e cazul să-ţi scriu. Şi prefer să fiu tratat cu aceeaşi crudă lipsă de prefăcătorie.
Mulţumesc şi Sărbători Fericite!

Monday, 15 December 2008

Revelion liniştit

Se pare că tot mai multă lume optează anu' ăsta (cel puţin la nivel declarativ) pentru un Revelion calm. Din ce-am întrebat şi eu în stânga şi-n dreapta am aflat că oamenii preferă să rămână acasă cu familia sau cel mult să ofere (sau să participe la) un party restrâns, cu prietenii apropiaţi. Unii apelează la deja clasica idee cum că "e o noapte ca oricare alta, ce atâta tam-tam?" în timp ce adevăratul motiv poate fi de fapt reflectarea crizei financiare în buzunarele noastre.
Tu ce faci de Revelion şi de ce?

Sunday, 14 December 2008

Sunday Night Plugged

Tocmai vin dintr-un studio unde am petrecut 4 ore cântând împreună cu nişte colegi. Nu mai cântasem cu o trupă, fie ea şi improvizată, de vreo 3 ani de când făceam tributurile U2. Am avut 2 electrice, o acustică, clape, un bas şi tobe; perfect pentru a mă scoate din monotonia cântatului de unul singur la mine în sufragerie pe o chitară pe care acum îmi vine să o arunc după ce am ţinut în mână  scule mai profesioniste. Sper ca această seară să devină un obicei şi după ce vom fi cântat (aşa cum am făcut-o azi) piese de la U2, Foo Fighters, Radiohead, Stereophonics, Coldplay, Nirvana, Oasis, Byron sau Urma, să scoatem prin cabluri şi propriile creaţii. 
Acum îmi voi încheia seara cu o Mărie însângerată de mine preparată, iar pe voi vă las cu o piesă pe care am cântat-o astă-seară (în varianta originală, desigur), ocazie cu care am putut să-mi folosesc şi eu slide-ul pentru prima dată pe o chitară electrică. Surpriză: nu vă aşteptaţi la ceva rock. Cum aiuristic se spunea pe vremuri în discoteci, "vă invit la un bluzzzzzz".


Saturday, 13 December 2008

Misoginism parţial

Ce-o fi asta? Nu ştiu exact, acum mi-a venit. Dacă anul trecut eram declarat misogin şi recunoşteam asta, acum vreau să nuanţez puţin, deşi ceea ce vă voi spune nu e chiar o noutate. V-am zis că am dezvoltat o prejudecată legată de domniţele tinere; ei bine, ea se accentuează pe zi ce trece. Nici nu are cum altfel. Ultimele zile pun grav în balanţă puştoaicele vs. doamnele. Acrit de fandoselile şi ipocrizia primelor, descopăr acum la o minunată femeie (să-i spunem A), al cărei prefix este 3 la fel cum va fi şi al meu peste vreo 2 luni, o prestanţă şi nişte calităţi cu câteva clase peste. Rafinamentul, umorul, inteligenţa, ce mai... toate sunt din alt film, dragilor. Unul de statuetă adică, în timp ce tinerele zglobii (a căror insultă mi-o asum fără rezerve) ar putea presta cel mult într-o parodie. La 20 de ani ai tupeu şi-ţi permiţi să ieşi cu cineva doar în urma unor avantaje materiale (fie ele şi rambursabile). Tot la vârsta asta (pe care în mod imbecil şi-o doresc cei de la Voltaj fără să realizeze că o posedă de fapt) ai orgoliul pe măsura naivităţii care nu te lasă să realizezi, la momentul oportun, că trebuie să profiţi de ocaziile care ţi se oferă şi că roata întotdeauna se întoarce. Prefăcătorie, fiţe, impresii... sunt sătul de ele. Şi de oamenii care nu ştiu să piardă.
Între timp A mă invită să o descopăr pas cu pas, pe terasa din faţa casei sale, iar eu onorez bucuros această invitaţie, convins fiind că la un moment dat îi voi descoperi şi grădina secretă.

Friday, 12 December 2008

The Invisible Man

Săptămâna trecută a avut loc party-ul firmei, la Turabo Society Club. Fără să vreau am reuşit incredibila performanţă ca din sute de poze să nu apar decât într-una singură, cea pe care o vedeţi mai sus. În restul nu apar nici măcar accidental în fundal. Dar nu e nicio problemă pentru că, după cum vedeţi, am fost înconjurat de fiinţe deosebite.


Thursday, 11 December 2008

Oral cu Mutu şi Gigi

Aseară am îngheţat ca un prost în Ghencea, împreună cu doi prieteni, pentru a asista la o nouă umilinţă a Stelei în Champions League. După ce că jocul a fost sub orice critică, timp de două ore am auzit numai "Sugi p¤la, Gigi" şi "Mutule, drogatule, să-ţi dăm la m¤ie", lucruri absolut normale pentru intelectul ultraşilor din tribună. Concluzia săptâmânii a venit de la colegul meu Costin, care a izbucnit la un moment dat, sătul de scandările acelor giboni:
"Bă, să se legalizeze dracu' casele de toleranţă odată, să dăm şi noi m¤ie la femei, că aşa frustraţi suntem că am ajuns să dăm la bărbaţi!"
Ptiu drace, nu putem contrazice omul!
p.s.1. Dacă ne luăm după joc şi rezultat, Mutu ne-a cam dat-o nouă, nicidecum invers.
p.s.2. Sunt celebru! Geaca mea de un portocaliu fosforescent m-a ajutat să mă identific într-o poză cu peluza sud, publicată astăzi pe prima pagină a Gazetei.
p.s.3. Cu siguranţă tata se felicită acum (şi bine face) pentru că a ales să stea acasă la tv, deşi avea bilet la meci.
p.s.4. În timp ce Dorinel Munteanu este lamentabil ca de obicei, invocând ghinionul pentru necalificarea Stelei, cea mai pertinentă şi mai nemiloasă analiză vine tot de la Adrian Georgescu.

You've Got Mail

Recomandarea mea cinefilă pentru aceste săptămâni frumoase ce preced Sărbătorile poate nu va surprinde multă lume. You've Got Mail a fost lansat acum 10 ani şi l-am văzut deja de câteva ori, poate şi voi, dar acum am un chef nebun să-l revăd. Iată de ce. 
Acţiunea se petrece la New York, în preajma Crăciunului. Bine, pentru mine unul, acestea fiind spuse, ar fi de ajuns. Apropo, sunt atât de fascinat de filme şi de locuri încât am fost în Riverside Park (care oricum este superb şi merită vizitat indiferent de motiv) doar pentru că acolo este trasă scena finală din film. Dar, mai important, doresc să revăd această poveste pentru că acum mă regăsesc în ea. 
Ea (nu povestea) îmi devastează zilnic inbox-ul şi nici măcar n-a văzut filmul încă. Dar o va face în curând. Sunt gata şi eu să apăs butonul play, dar imediat ce-mi citesc mesajele, pentru că... I've got mail!

p.s. Cât îmi verific eu căsuţa poştală, citiţi acest pasaj care ne este oferit de site-ul oficial al filmului şi călătoriţi cu gândul. Don't you love New York in the fall?



Wednesday, 10 December 2008

Seducţie

La naiba, total întâmplător (spuse Pinocchio...) mi-am adus aminte de o piesă de la Direcţia 5, una veche de pe vremea când trupa asta ştia să facă diferenţa între o compoziţie stilată şi muzica miorlăită adresată adolescentelor cuprinse de primii fiori ai amorului. Până la urmă această diferenţă de calitate muzicală este la fel de mare ca discrepanţa de stil şi gândire existentă între o fată şi o femeie.
Melodia se numeşte Seducţie şi ţi-o ofer acum ambalată în acel pârâit de pick-up care este, paradoxal poate, sinonim cu calitatea unor sunete de neuitat venite din trecut.  



Directia 5 - Seductie

One Day for Human Rights



Astăzi se împlinesc 60 de ani de la apariţia Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Poate vă lasă rece, e normal. E simplu când nu eşti afectat de nerespectarea drepturilor tale fundamentale, e foarte uşor să nu-ţi pese. Dar la fel de simplu este să iei aminte, să spui şi altora, să dai un click aici, să semnezi o petiţie, să ieşi un pic din letargie. Cu o mişcare din deget puteţi ajuta la stoparea sclaviei, torturii sau abuzării copiilor. 
Have a nice day!

Tuesday, 9 December 2008

Din Berceni în Manhattan

Scotoceam prin arhiva messengerului deunăzi, omorând timp prezent şi aducând la viaţă puţin din trecut, şi astfel am dat peste următorul schimb de replici cu Alina, una din prietenele mele din New York. Era un weekend leneş, de la sfârşitul verii lui 2007, eu eram în Berceni iar ea acasă în Queens. De multe ori spunem lucruri la care visăm deşi credem foarte puţin în ele, dar ele sună bine pentru urechile noastre şi ne oferă un pic de confort. Aşa m-am trezit şi eu spunând că...

Alina Stan (25/08/2007 17:14:07): restaurantul e intr-o zona cu multe teatre cinema-uri
TheFly (25/08/2007 17:14:13): oricum, tot ajung si eu sa bem o cafea in manhattan
Alina Stan (25/08/2007 17:14:46): si te trezesti ca tu servesti la masa si vizavi se intinde un covor rosu pentru premiera la hairspray unde apare john travolta
TheFly (25/08/2007 17:14:55): hahahahahahahha bestial!!
Alina Stan (25/08/2007 17:14:58): te astept

Aproape 14 luni mai târziu, serveam acea cafea cu Alina şi făceam poza de mai jos, undeva pe 6th Avenue în Manhattan. Nici nu bănuiam atunci că mi se poate pregăti aşa repede o cafea la New York.


Monday, 8 December 2008

Imaginaţie

Un început ploios de săptămână nu te poate binedispune foarte mult. Pleci spre birou dorindu-ţi o mână în plus pentru a putea ţine umbrela în timp ce dai paginile ziarului prin aburii staţiei, iar apoi o mână în minus în aglomeraţia din tramvai. Înjuri printre dinţi modul cretin în care sunt făcute staţiile, acele trotuare înguste, fără protecţie, unde oamenii din tramvai coboară în capul celor aflaţi jos. Driblezi abil băltocile care n-ar trebui să existe, îţi stropeşti pantalonii descoperind inevitabil noi sudalme ce se adaugă repertoriului de băiat de băiat astfel transformat de jungla cotidiană. Îţi ridici ochii printre stropii de ploaie şi vezi doar blocurile gri, comuniste, pe care însă azi am decis să le transform în zgărie-nori falnici printre care mă plimb la braţ cu o doamnă. Ne pierdem în miresmele oraşului în timp ce eu îi proiectez imaginea în beton şi-n imaterial.
Mi-e dor de New York.



Sunday, 7 December 2008

De toate şi nimic

Aşa se intitulează un email primit acum vreo 6 ore de la buna mea prietenă (şi fostă colegă) Suzana, aflată în Washington de vreun an. Pentru că acest mesaj reprezintă poate cea mai faină critică pe care am primit-o până acum la adresa acestui blog, îl voi publica în continuare, cu promisiunea că veţi citi în curând şi nişte poveşti americane pe care Suzi le relatează cu un farmec care m-a cucerit.

"Mai indragostitule, tot incerc sa indrug si eu ceva pe mail-ul asta si nu reusesc sa-mi duc la bun sfirsit ideile si nici sa le pun pe hirtia asta virtuala. Ieri m-ai intristat cu Anca Parghel, azi ma inveselesti si ma faci sa te invidiez pt relatia magica pe care o ai cu parintii, cu mai mult timp in urma m-ai distrat grozav cu povestea ta despre tipa batausa. Ei, da, imi face mare placere sa citesc ce scrii si chiar mi-am facut un obicei sa-ti urmaresc acest cyberspace-jurnal. Il tot bat la cap pe B al meu sa-l citeasca si el, doar ca el e mereu scufundat in tot felul de reviste politice si economice, pasiune care, culmea, mi s-a transmis si mie. Tot citind Newsweek-uri si Time-uri si uneori, n-ai crede: The Economist am ajuns sa citesc mai mult despre viata economica si politica americana (si nu numai) mai mult decit am citit vreodata despre cea romaneasca.
Desi sunt cumplit de confuza in ceea ce te priveste, neaparat vreau sa te felicit pt ceea ce scrii. As vrea, pe alocuri, sa te trag de maneca si sa-ti spun ca lucrurile nu sunt chiar asa cum le vezi tu, dar nu am reusit inca sa-mi fac timpul prieten cu adevarat asa ca aman si amanind tipul fuge odata cu ideile mele.
Sa stii ca de Anca Parghel eu auzisem si citesem despre ea (si cred ca am si auzit-o cantind, in tineretile mele, la Laptaria lui Enache), cu mai multi ani in urma, intr-un saptamanal care apare la noi si pe care sunt sigura ca nu-l citesti (Formula As). Este, ca sa zic asa, un fel de revista mondena a saracilor (multi spun si a pensionarilor si gospodinelor) dar scrisa cu mult profesionalism; promoveaza bunul gust si te pune la curent cu eveniment artistice ori artisti despre care prea putini pomenesc. Oricum, in oceanul de prost gust si "valori" de la noi e cam cat o picatura de apa intr-un ocean.
Cam atit deocamdata. Trebuie sa pun punct aici si sa-mi duc duc gandurile confuze la culcare cu baietii-cucuietii.
S"

Saturday, 6 December 2008

A Kind of Magic

Un fel de magie este atunci când îţi vin părinţii în vizită pentru a-l sărbători pe Moş Nicolae şi te trezeşti cu un câine uriaş de pluş în mijlocul sufrageriei fără să-ţi dai seama cum au reuşit să-l strecoare. Puţină magie este şi în deosebita lor încăpăţânare de a oferi cadourile precum un Moş autentic, chiar şi după 30 de ani. La fel de plăcut este să te trezeşti cu cafeaua făcută de mama iar mai pe seară să ieşiţi în oraş. Să mergi la Caru' cu Bere (unde eu mi-am servit berea irlandeză, evident, deşi berea casei este foarte bună) apoi, imediat lângă, la Chocolat, pentru desert. 
Un pic de magie este atunci când te plimbi seara cu părinţii prin centrul istoric pentru a ieşi apoi în bulevardul principal al unicei noastre metropole, pentru prima dată în acest an luminată ca de Sărbători. O magie aparte este şi atunci când admiri mult o femeie care nu poate fi a ta şi eşti absolut nepăsător la gândul că te-ai putea îndrăgosti.

Friday, 5 December 2008

Dă-ne subiecte, Anca!

Am auzit prima dată de Anca Parghel anul trecut. Nu reţin exact pe ce canal am primit informaţia, dar era ceva de genul "Anca Parghel are cancer!" Wow, aşa şi? De ce ar trebui să ştiu eu asta? Cine e Anca Parghel? De ce se vorbeşte aşa mult despre ea acum şi de ce toată lumea, în special cea artistică, îşi manifestă compasiunea şi susţinerea?
Mi-am tratat ignoranţa şi am descoperit că dânsa ar fi cea mai mare interpretă de jazz din România. Foarte frumos, deşi nu mă puteam pronunţa pentru că nu o ascultasem cântând. Eu ştiam doar de Aura Urziceanu ca mare interpretă de gen. Am întrebat şi eu ca prostu' în stânga şi-n dreapta:
"Bă, ai auzit de Anca Parghel?"
"Da, mă, normal!"
"Adică ştiai de ea dinainte de mediatizarea asta cauzată de boala de care suferă?"
"A, nu, abia acum am aflat..."
"Aha!"
Concluzia (întărită şi de articolul de azi al cunoscutului blogger Dono) este că multă lume a aflat despre cea mai mare interpretă de jazz din ţară abia după ce aceasta s-a îmbolnăvit. Vă spun şi de ce. Pentru că publicul român, unul preponderent manelist şi înclinat către bârfă şi macabru, este mult mai repede atras de o ştire de genul "Anca Parghel are cancer!" decât de altele cum ar fi "Mare concert cu Anca Parghel! sau "Un nou album fenomenal de jazz se va lansa în curând". Prin urmare este mult mai simplu să ignori artistul când e bine şi sănătos pentru ca apoi să consumi tone de hârtie, cerneală sau spaţiu tv vorbind despre el când e pe ducă. Asta se consumă - asta se promovează.
Deci "Anca Parghel este grav bolnavă! Moaaaaa, dă drumul la tv şi adu-mi şerveţelele în caz că-mi dau lacrimile. Nu ştiu cine e tanti asta, dar uite, peste tot se vorbeşte despre ea aşa de frumos, vreau să-mi arăt şi eu compasiunea". Cam aşa se comportă românaşul nostru, meloman sau nu, ale cărui valori artistice nu sunt promovate cum trebuie în ţara asta de grobieni în care prostul gust te înconjoară de peste tot.
Din păcate, ştirile sună acum cam aşa: "Anca Parghel a murit astăzi de dimineaţă la Timişoara". Iar media poate exulta, va avea subiecte din plin pentru câteva zile.

Thursday, 4 December 2008

Duetul

Am menţionat de curând aici ultimul album Queen înregistrat cu Freddie Mercury şi intitulat Innuendo. Printre piesele cu aromă de generic final se numără şi These Are The Days of Our Lives, al cărei videoclip este ultimul în care apare marele vocal al trupei. Freddie arăta deja rău atunci, tonele de machiaj de pe faţa sa şi luminile folosite de către regizor nereuşind să mascheze acest lucru. Dar nu despre asta vom vorbi acum. Cu tot respectul pentru inegalabilul artist, există o variantă cover a acestei melodii care este mult mai bună decât originalul. Deşi poate "cover" este mult spus, trupa de pe scenă fiind tot Queen, dar cu George Michael şi Lisa Stansfield ca vocalişti. Interpretarea a avut loc în cadrul unui concert tribut Freddie Mercury care s-a petrecut pe 20 aprilie 1992 pe stadionul Wembley din Londra şi a fost televizat pentru o audienţă de 1 miliard de oameni. Cele 72.000 de bilete puse în vânzare pentru acest concert s-au epuizat în doar 2 ore.
Personal consider acest duet ca fiind cel mai frumos şi mai elegant la care am asistat vreodată. Asta în ciuda acelei roţi de metal pe care o veţi remarca în urechea lui George - fiţi blânzi, ne aflam la începutul anilor '90, hehe.

Now, straight back from Rochdale, would you please welcome Miss Lisa Stansfield!

Sometimes I get to feelin'
I was back in the old days, long ago
When we were kids, when we were young
Things seemed so perfect, you know
The days were endless, we were crazy, we were young
The sun was always shinin', we just lived for fun
Sometimes I feel like lately I just don't know
The rest of my life seems just a show

Those were the days of our lives
The bad things in life were so few
Those days are all gone now but one thing is true
When I look and I find I still love you

You can't turn back the clock, you can't turn back the tide
Ain't that a shame (ain't that a shame)
I'd like to go back one time on a roller coaster ride
When life was just a game
No use in sitting and thinkin' on what you did
When you can lay back and enjoy it through your kids
Sometimes it seems like lately I just don't know
Better sit back and go with the flow

'Cos these are the days of our lives
They've flown in the swiftness of time
Those days are all gone now but some things remain
When I look I find no change

Those were the days of our lives
The bad things in life were so few
Those days are all gone now but one thing's still true
When I look and I find I still love you

I still love you
I love you
Still love you


Tuesday, 2 December 2008

Castel din cărţi de joc

Am întâlnit recent o femeie atât de aparte încât nu voi încerca să vorbesc despre ea, considerând că orice descriere nu i-ar putea face dreptate, în ciuda experienţei mele de 2 ani în blogging şi chiar în ciuda înclinaţiei pe care o manifest către visare şi absolut, chestie inevitabilă (zic unii) pentru nativii zodiei din care fac parte. Şi nici măcar n-aş avea voie să povestesc despre ea, acest parfum interzis fiind astfel doar mai puternic.
Aşa că mă voi comporta ca un trişor ordinar şi voi invoca din nou piesa House of Cards a celor de la Radiohead, de data asta mai îndreptăţit ca niciodată. Thom, închide ochii pentru 5:28 minute şi lasă-mă să cred că eu am compus cântecul ăsta.




I don’t wanna be your friend
I just wanna be your lover
No matter how it ends
No matter how it starts

Forget about your house of cards
And I’ll do mine
Forget about your house of cards
And I’ll do mine

Fall off the table and get swept under

Denial, denial

The infrastructure will collapse
From voltage spikes
Throw your keys in the bowl
Kiss your husband goodnight

Forget about your house of cards
And I’ll do mine
Forget about your house of cards
And I’ll do mine

Fall off the table and get swept under

Denial, denial
Denial, denial
(Your ears should be burning)
Denial, denial
(Your ears should be burning) 

Monday, 1 December 2008

badea Mircea, bloggerul care nu e blogger

Eveniment marcant în blogosfera din ţărişoara noastră: Mircea Badea (sau badea Mircea, cu voia dumneavoastră)  şi-a tras blog săptămâna trecută. E pe bune, a spus-o chiar el la tv şi îl puteţi citi aici. O trecere din gura presei în gura celor care s-au grăbit să-l acuze că până acum nu rata nicio ocazie de a ironiza "blogăraşii cretinoizi" iar acum a devenit unul dintre ei. Dar vă înşelaţi, nu e aşa, există o explicaţie pe care ne-o oferă chiar dânsul în cadrul proaspătului blog (care nici el nu o fi blog). Cităm:

"Ieri am primit tone de mesaje triumfaliste de la pulifrici ca gata, degeaba am zis eu “de rau” despre bloggeri, ca acum uite, sunt unul dintre ei, fac parte din blogosfera, acu-i acu…etc. Cu alte cuvinte, in sinea mea tanjeam de mult sa fac si eu parte din nimic, sa acced la lumea lor de trepadusi.
Ca sa n-o mai lungesc, o data ca n-am nevoie, iar a doua ca mai am si alta treaba, nu sunt nici blogger, cum nu sunt nici jurnalist, nici analist politic, din simplul motiv ca n-am confuzii de identitate. Nu-mi trebuie o categorie in care sa ma integrez ca sa ma recomand fie doar si in sinea mea. Mesajele pe aceste teme vor fi respinse fara nici un fel de ezitare.
Aveam nevoie de un mediu in care sa ma manifest departe de rigorile si exigentele unei emisiuni de televiziune. Ba chiar mai mult, daca emisiunea de la Antena3, din diferite motive, foarte posibile de altfel, nu va mai exista, vreau sa pot sa-mi exprim punctele de vedere".

Ok deci, v-aţi lămurit, da? Omul nu e blogger doar pentru că are un blog, la fel cum nu e nici şofer atunci când se suie la volan şi nici jogger atunci când fuge prin Herăstrău, ce e aşa greu de înţeles? El n-are confuzii de identitate, el e badea Mircea şi atât, aşa că voi ăştia, pulifrici triumfaliste care sunteţi, ciocu' mic! Omul avea nevoie doar de un (alt) spaţiu unde să se exprime, mă-nţelegi, televiziunea şi radioul nepermiţându-i asta. 
Ei, şi acum gata cu glumiţele, se impune puţină seriozitate. Domnule, foarte bine că ţi-ai făcut blog. E dreptul tău să te exprimi aşa cum poţi mai bine şi în mediul în care-ţi convine. Dar faptul că unii "blogăraşi fără creier" te iau acum peste picior este îndreptăţit şi inevitabil. Asumă-ţi noua poziţie şi nu te eschiva prin insulte. Ştii cum pari acum, justificându-te aşa ca-n textul de mai sus? La fel de fals precum eşti la finalul emisiunilor tale, când şefii îţi bagă pe gât nişte cărţulii cărora trebuie să le faci puţină reclamă când de fapt tu nici nu te-ai obosi să le citeşti titlul. Eşti la fel de lipsit de cojones şi de mitocan ca atunci când insulţi la tv (acolo unde nu ţi se poate da replică) pe cei cărora le răspunzi politicos la radio, pentru că, ştim prea bine, e mult mai greu să susţii un dialog cu argumente decât să oferi un monolog impregnat cu frustrări personale. Te-am mai văzut prin alte emisiuni, unde nu eşti doar tu cu ziarele. Omule, să nu te recunosc! Tare cuminte erai. 
Sfatul meu de blogăraş tâmpit (care sunt blogger), de care nu vei ţine cont, este să lucrezi un pic aspectele astea, precum îţi lucrezi muşchii la sală. Mai puţină frustrare personală pe sticlă n-ar strica, deşi mulţi români se regăsesc în ea. Fă pe prostul mai puţin şi nu-i mai întreba pe cameramani chestii pe care le cunoşti dar cu care te jenezi. Nu te mai arăta scârbit şi siktirit chiar de orice şi nu mai poza în posesorul adevărului absolut. Ştii destule şi le ştii bine, le şi spui la fel de bine deseori. Nu te mai lua de Naşul şi nu te mai lăuda că-l baţi la audienţă. Ai pornit asta şi de la faptul că el susţine că emisiunea sa este cel mai urmărit talk show, iar tu vii şi spui că eşti mai urmărit. Ei bine, îţi scapă ceva: emisiunea ta nu este un talk show, bade dragă. Uite, te pot ajuta cu o definiţie:

talk show

–noun
a radio or television show in which a host interviews or chats with guests, esp. celebrity guests.
Tu nu intervievezi şi nu chatuieşti cu nimeni, ce faci tu cu acei cameramani nu se pune, pricepi? Şi poate lucrul cel mai important: învaţă să accepţi criticile. Şi laudele deopotrivă, pentru că şi pe astea trebuie să ştii cum să le gestionezi. Aşa îţi pot spune că, din punctul meu de vedere, emisiunea ta de joi a fost cea mai bună pe care am văzut-o până acum. Eşti dat dracului deseori. Stai calm, chiar nu încerc să te periez la final, cititorii mei (adică acei proşti care-şi pierd vremea prin blogosferă) ştiu bine că sunt lipsit de scrupule atunci când atac persoane sau idei. Dar oricât m-ar enerva cineva, oricând îi apreciez meritele, fără nicio urmă de rictus ce ar putea aduce cu aia pe care o ai tu când prezinţi cărţi la final de emisiune.
Mirciulică, trăieşti în blogosferă acum şi asta-ţi va ocupa ceva timp!

Cu consideraţie,
un blogger

Sunday, 30 November 2008

Nutshell

Înainte de a viziona dvd-ul Skin and Bones al celor de la Foo Fighters obişnuiam să spun că piesa pe care v-o prezint azi este preferata mea din toate concertele acustice pe care le-am văzut. O cântam cu mare plăcere pe 2 chitare cu un amic din Ploieşti iar dacă am fi avut şi un bas (care este realmente senzaţional în această piesă) am fi putut face un cover perfect. 
Melodia se numeşte Nutshell şi este cea care deschide concertul unplugged Alice in Chains susţinut în 1996 la Brooklyn Academy of Music (de ce toate concertele memorabile de acest gen au loc numai la New York..?) Solistul pe care îl veţi vedea în imagini, Layne Staley, era dependent de droguri iar acest lucru va culmina cu decesul său în anul 2002. Şi încă un fapt divers: trupa Metallica se afla în public la acest concert unplugged.



Trupa Staind face un cover foarte bun acestei piese şi îl puteţi vedea aici.


Saturday, 29 November 2008

Cântecul de lebădă al reginei

La începutul acestei săptămâni s-au împlinit 17 ani de când s-a stins una dintre cele mai mari voci de care ne-am putut bucura vreodată. Ea putea acoperi 4 octave şi a aparţinut unuia dintre cei mai marcanţi lideri de trupă din istoria muzicii rock. Freddie Mercury ne părăsea la doar 45 de ani, lăsând în urmă o carieră memorabilă, încheiată cu un album copleşitor care priveşte retrospectiv asupra vieţii sale şi tratează tema iminentului sfârşit. Materialul a fost înregistrat în timp ce boala lui Freddie avansa către ultimele faze iar una din piesele acestui disc este de-a dreptul inegalabilă. Ea conţine unul dintre versurile mele preferate dintotdeauna:
Inside my heart is breaking / my make-up may be flaking / but my smile still stays on.

Iar Wiki ne spune mai multe despre acest cântec:
"The song chronicles the effort of Freddie Mercury continuing to perform despite approaching the end of his life. Much of the lyrics and imagery of the song can also be construed to be a reflection on life and imminent death. It is regarded as one of Queen's most emotive, powerful songs by many fans.

After listening to John Deacon and Roger Taylor playing the chord sequence that later on would be the basis for almost the entire song, Brian May sat down with Freddie Mercury and the two of them decided the theme of the song and wrote some lyrics. May wrote down the rest of the words as well as the melody, and put a bridge with chord sequence inspired by Pachelbel's canon.

Demo versions featured May singing, having to sing some parts in falsetto because they were too high. When Brian May presented the final demo to Mercury, he had doubts that he would be physically capable of singing the song's highly demanding vocal line, due to the extent of his illness at the time. To May's surprise, Mercury consumed a measure of vodka, then proceeded to nail the vocal line without problems. To this day, Brian May regards this vocal performance as one of Mercury's finest ever".

Eu unul am ascultat prima oară Queen cu părinţii mei, mari admiratori ai acestei trupe. Pe atunci aveam discuri de vinil şi benzi de magnetofon. Acum avem DVD-uri, mp3uri şi YouTube, dar muzica a rămas aceeaşi şi ea nu va pieri vreodată, indiferent de suportul pe care se va găsi.

The Show Must Go On este melodia care încheie ultimul album Queen, intitulat Innuendo şi lansat în 1991.



Friday, 28 November 2008

Într-un târg Bizanţ, foc ardea

Aştept cu mare interes ziua când:
  • românii vor aştepta să ieşi din lift sau din metrou înainte ca ei să intre şi vor face asta NU în dreptul uşilor.
  • voi înţelege de ce, în 12 zile petrecute într-o metropolă care are de peste 4 ori populaţia Bucureştiului, nu am mers nici măcar o singură dată cu un autobuz sau cu un metrou plin. Bonus de dificultate în rezolvarea dilemei: doar 25% din rezidenţii acestei metropole au maşină. În Bucureşti proporţia posesorilor de autovehicule este de vreo 40%.
  • voi vedea cum persoana aflată în spatele meu la coadă, atunci când eu sunt la casă, lasă o distanţă de cel puţin un metru jumate între mine şi ea.
  • mă voi spovedi într-o biserică ortodoxă fără să-mi audă nimeni păcatele, cu excepţia părintelui, desigur, şi fără ca eu să le aud pe cele ale bătrâneilor tari de ureche.

Şi mai sunt multe altele, of course... Simţiti-vă liberi să completaţi această listă.

Thursday, 27 November 2008

Bărbaţi în umbră - o altă latură a violenţei în cuplu

Bună ziua. Probabil aţi aflat, ne aflăm în plină campanie contra violenţei împotriva femeilor. Hai să vedem despre ce este vorba (citez de pe stiriong.ro):

"Estimarile ONU arata ca abuzurile impotriva femeilor sunt in crestere. Cea mai frecventa forma de violenta asupra acestora, la nivel mondial, este violenta fizica. In medie, cel putin una din trei femei este batuta, obligata sa intretina relatii sexuale sau supusa altui tip de abuz. Mai multe rapoarte mondiale arata ca jumatate din crimele ale caror victime au fost femei sunt savarsite de partenerii acestora.
Femeile cu varste cuprinse intre 15 si 44 de ani sunt supuse unui risc mai mare sa fie abuzate decat sa se imbolnaveasca de cancer sau malarie, sa fie implicate in accidente rutiere sau razboaie.
Pentru a combate violenta asupra femeii, Fondul ONU pentru Populatie si Centrul de Informare ONU in Romania vor derula, in perioada 25 noiembrie - 10 decembrie, o campanie de combatere a violentei impotriva femeii. Campania se numeste "Femei in umbra. Umbre" si va aborda problema violentei impotriva femeii din perspectiva artistica. In cadrul campaniei se vor viziona filme documentare si piese de teatru, care vor face cunoscute dramele unor supravietuitoare ale abuzurilor.
Filmele documentare despre violenta impotriva femeii vor rula la Cinema Union (pe 6 si 7 decembrie), la Museo Cafe (in cadrul Muzeului de Geologie, pe 1 si 9 decembrie) si la Casa ONU (2 – 4 decembrie). La aceste vizionari intrarea este libera, in limita locurilor disponibile.
Tot in cadrul campaniei, la Teatrul Odeon se va juca piesa "Extrem". Aceasta trateaza problema violului, a agresiunii impotriva femeilor si a victimelor care, uneori, nu au castig de cauza in fata legii, din cauza lipsei de dovezi. Piesa va avea loc pe 29 noiembrie, de la ora 19".

Ok, foarte frumos, aplaud această iniţiativă. Mai mult decât atât (şi sunt cât se poate de serios), pentru aceşti agresori, dar şi pentru violatori şi pedofili, aş introduce ca pedeapsă castrarea în public. După ce câteva animale din astea îşi vor fi pierdut biluţele, restul agresorilor posibili le va pierde de asemenea, la figurat. Dar nu credeţi că ne scapă ceva totuşi? Întotdeauna vorbim numai şi numai despre agresarea femeilor. Credeţi că nu există bărbaţi care şi-o iau pe coajă de la vreo descreierată? Vă asigur că sunt, nu puţini. Iată ce ne spune site-ul Poliţiei române:

"Se numeste "violenta în familie" orice act vatamator, fizic sau emotional care are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni si familie, amenintari si atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Desi pâna de curând s-a presupus ca femeia este cel mai adesea victima violentei în familiei, în urma unor cercetari s-a descoperit ca de fapt numarul barbatilor agresati este destul de mare".

Dar nu am nevoie de un site sau de o definiţie din dicţionar ca să aflu treaba asta. Din păcate eu am simţit-o pe propria piele, la propriu şi la figurat. Şi înainte de a vă spune cum am procedat eu, vin cu o serie de întrebări şi cu nişte teme de gândire pentru voi. Ce te faci dacă eşti într-o relaţie cu o femeie care este violentă fizic? Cum procedezi dacă sare la bătaie nu de puţine ori şi dacă apelează la gesturi agresive atunci când o femeie normală cel mult ar ridica vocea? Eşti îndreptăţit să o pui la punct, să-i răspunzi cu aceeaşi monedă? Ai deveni, dacă ai face-o, un agresor mitocan la fel ca toţi ceilalţi?
Cel mai sănătos este să o părăseşti, deoarece niciun om nu merită să stea lângă o astfel de fiinţă, indiferent de calităţile pe care aceasta le-ar poseda. Desigur, e mai dificil să pleci după o perioadă, mai ales dacă s-au acumulat şi sentimente. Însă bine bine, oi părăsi-o tu, dar cum procedezi chiar în acel moment când ea începe să împartă palme şi pumni? Începi să parezi loviturile mai ceva ca Lucian Bute? Fugi, te piteşti? Încerci să o calmezi deşi tu în acel moment eşti un butoi cu pulbere şi i-ai fute câteva bucăţi până ai lăsa-o lată? Tare sunt curios cum reacţionează majoritatea bărbaţilor puşi într-o asemenea situaţie extrem de idioată.
Indiferent de codul după care ne-am ghida (juridic, moral, al bunelor maniere sau chiar religios dacă vreţi) am concluziona că nu este firesc să loveşti o femeie, chiar dacă ea este dezaxata de la care porneşte conflictul fizic. O femeie nu se atinge nici cu o floare, aşa m-a învăţat mama, lucru cu care sunt de acord. Însă în acele momente, când eşti agresat, raţiunea se stinge şi nu eşti altceva decât un animal zgândarit cu un băţ care în mod inevitabil sare să muşte. Am aplanat multe astfel de ieşiri (unele chiar în public), am strâns din dinţi, mi-am călcat mândria în picioare, doar pentru a menţine situaţia sub control şi pentru a nu degenera în chestii foarte urâte. Dar o dată am clacat şi am răspuns cu o palmă care a făcut-o K.O. pentru minute bune. Niciodată nu-mi voi aminti cu plăcere acest incident, dar pe de altă parte nu mă simt cu nimic vinovat şi nici nu regret că am comis acest gest, pentru că eu am fost cel agresat şi consider reacţia mea una firească, venită după multe alte momente în care mi-am înăbuşit astfel de gesturi (iar aici chiar cred că am dovedit răbdare cât 5 bărbaţi la un loc). Şi-a căutat-o cu lumânarea, a meritat-o. Atâta vreme cât nu o înşelam, nu o minţeam, nu o înjuram şi aşa mai departe, absolut nimic nu justifica ieşirile ei în decor. Oricum, între noi fie vorba, ce oare ar justifica asemenea reacţii...?
Aşadar, dragele noastre, nemiloşi vom fi cu gibonii care aleg total greşit să-şi demonstreze "bărbăţia", dar nu uitaţi că şi printre voi se află destule Nikite iute la mânie şi de sânge vărsătoare. Ia spuneţi, cum procedăm cu ele? Mă interesează în special răspunsurile care nu sunt desprinse din dicţionare sau din coduri etice.

Wednesday, 26 November 2008

Blogu-te



Eskobar - Fly on a Wall

Ai tot dat pe aici, vizitatorule, să-mi priveşti peretele, să asculţi muzica pe care o ascult şi eu, să-mi citeşti gândurile sau să te regăseşti în varietatea de sentimente oferită de de această expoziţie numită TheFly On A Wall. Ai aflat că pentru mine muzica se împarte în U2 şi restul, că nu ratez nicio ocazie de a servi o Guinness, că sunt îndrăgostit de New York şi de chitara mea. Ţi-am spus poveşti despre artiştii mei preferaţi, despre tărâmurile unde am călătorit şi despre familia mea minunată. Am crezut mereu în acea frază care atârnă acolo într-un colţ al peretelui şi care spune că muzica poate schimba lumea fiindcă muzica poate schimba oamenii. Şi astfel am încercat să aduc aici numai artişti şi melodii de calitate, promovând bunul gust în muzică precum sora mea promovează pe blogul ei bunul gust în general. Acesta este un perete cu boxe încorporate, un blog audio-vizual, un ghiveci compus din sunete, imagini, oameni şi locuri. 
Am dialogat cu Dumnezeu şi deseori m-am luat la harţă cu el. Ai putut afla ce filme urmăresc şi nu ai ratat nicio ironie la adresa oamenilor şi lucrurilor care merită o atenţie strict limitată la satiră. Ai citit şi despre sport din când în când dar nu aşa cum o faci în Gazeta Sporturilor. Te-ai amuzat sau te-ai întristat atunci când îmi exorcizam diverşi demoni sau când oftam după diverse domniţe. Dar asta s-a schimbat în timp pentru că am învăţat că o văicăreală atrage după sine alte văicăreli, în timp ce un tonus optimist aduce numai lucruri bune. Astfel sper că acest mediu virtual a devenit mai respirabil, mai plăcut ochiului şi simţurilor, atât ca formă dar în special ca fond. 
Au trecut 2 ani de la primul articol publicat în acest blog, unul tâmpiţel şi deprimant. Vreau să cred că de atunci am evoluat, atât ca mod de a vedea lumea cât şi prin felul în care redau în scris ceea ce văd. Mai treci pe aici, blogu-te, te voi găzdui cu drag şi în continuare. 

Monday, 24 November 2008

Vot în alb

Ai apărut iar acum, ca o ciupercă după ploaie, şi te văd peste tot cum cerşeşti atenţie şi promiţi gogoşi. Ca o ciupercă de piele care provoacă mâncărimi. Eşti pe toţi stâlpii, pe toate panourile, pe toate posturile tv şi mă rogi să te votez, mizând pe naivitatea mea. Îmi povoci silă, milogule. Eşti ridicol iar sloganurile tale electorale nu mă mai pot nici măcar amuza. De ce să te votez? Ca apoi să faci avere pe spinarea mea sau să le oferi cadouri celor care te-au ajutat în campanie? Tu, politicianul român, reprezinţi una dintre categoriile aflate cu mult sub nivelul mediu al acestui popor, dar n-ai pic de ruşine.

Ai speculat imediat votul uninominal, ca un şmecheraş autentic, şi ai atras în acest joc politic mai multe figuri publice. Ţopescule, Luminiţo, Călinescule şi care mai sunteţi: nu mă impresionaţi. Poate unii dintre voi sunt chiar bine intenţionaţi, dar ori nu au habar de politică şi de economie ori nu vor avea nicio şansă în faţa sistemului. Sau ambele. Aşa că scutiţi-mă cu promisiunile voastre penibile.

Priveşte, politicianule, nici cititorii mei nu te vor. Unul din trei (cel mai mare procent) e de-a dreptul scârbit de tine, unul din patru nu se va obosi să vină la urne, unul din cinci are dubii şi acum pe cine să voteze ("a vota răul mai mic" este o altă mare tâmpenie la români) şi doar un sfert e decis pe cine va vota.

Pentru acest an eu îndemn la un vot în alb. Este o noţiune prea puţin familiară nouă, dar ar trebui s-o aprofundăm. Un plic gol, fără nicio ştampilă pe el, asta merită aceşti ipocriţi, 'tu-le muma-n cur astăzi şi mâine.

Saturday, 22 November 2008

Comfy

La capătul unei săptămâni foarte încărcate, am terminat cu bine treburile la job iar vineri am susţinut un examen în urma căruia am devenit inspector în resurse umane. Rămâne de văzut cum mă va ajuta practic chestia asta. Azi am venit acasă la Ploieşti, unde am savurat o havană cu mama, proaspăt întoarsă din Cuba şi de pe alte meleaguri sud-americane. Timpul încetineşte frumos, îmi trag răsuflarea şi dau undă verde ramurilor verzi. De brad. Crăciunul se apropie.
Acum vă las să savuraţi o poză genială cu finuţa Bubu. Ţin minte că v-am spus în ce poziţii haioase doarme... "C'mon, people! I'm tryin' to have a quiet moment here!"
(mai multe poze cu nepoţica puteţi vedea pe blogul sorellei).

heavy night last night!

Friday, 21 November 2008

John şi olteanul

Sorin Cârţu este un fost mare jucător al Craiovei Maxima. A câştigat de 3 ori campionatul şi de 4 ori Cupa României, apoi a realizat eventul campionat-cupă ca antrenor, tot cu Craiova. Momentan poate fi considerat unul din antrenorii buni ai ţării şi, ca mulţi alţii, un tip foarte vulcanic. Deseori îl poţi vedea vociferând la marginea terenului şi fiind oprit cu greu să nu se repeadă la vreun arbitru. Sulele băgate, citite pe buzele lui nu doar de surdo-muţi, sunt la ordinea zilei. Episodul s-a repetat şi în seara aceasta, la meciul pe care actuala s-a echipă, Pandurii Tg.Jiu, l-a disputat cu CFR Cluj. Ei bine, nu-i nimic foarte rău în asta. Toţi ne-o băgăm cu patos deseori, să nu fim ipocriţi. Singura problemă este că nu prea-ţi şade bine să faci asta când toate camerele sunt pe tine sau când eşti o persoană publică. Dar l-am iertat instantaneu în seara asta. Să vă explic de ce.
Venit la conferinţa de presă de după meci, asudat şi încă bolborosind tot felul de invective la adresa el-ştie-cui, Cârţu s-a calmat până la urmă şi a început să vorbească despre meci. Parcă din cu totul alt film, din senin a început să se audă undeva în fundal melodia Imagine a lui John Lennon. După vreo 2-3 secunde în care am realizat că este imposibil ca această piesă să fi fost aleasă ca background pentru conferinţa de presă a unui meci banal de Liga I, m-am lămurit că aceasta era de fapt soneria telefonului mobil al antrenorului. L-a scos, a refuzat apelul, apoi a continuat să vorbească. Într-o lume fotbalistică mocirloasă, cu patroni şi antrenori grobieni şi cu jucători manelişti care umblă pe stradă în trening şi nu în costum ca omologii lor de la Real Madrid, să descoperi că un antrenor oltean specialist în trivialităţi îşi alege ca ringtone una din cele mai frumoase melodii din istoria muzicii este o adevărată revelaţie.
John, acum o lună eram în New York şi călcam pe acolo pe unde ai păşit şi tu ultima oară. Nici prin cap nu-mi trecea că te iubesc chiar şi oltenii, maestre.



Thursday, 20 November 2008

De la Foos citire

Fiecare cântec bun are o poveste. Uneori este fascinant să o afli, alteori ea nici nu contează. În primul rând sunt importante mesajul şi feelingul care îţi sunt transmise. O astfel de piesă este şi cea care urmează. Te face să te simţi puternic, îţi oferă încrederea să o iei de la capăt. Mai mult chiar, pentru mine acest cântec reprezintă întruchiparea spiritului liber şi este unul din preferatele mele atunci când iau chitara în braţe.
Varianta originală este mult mai alertă, mult mai rock. Ulterior au apărut mai multe versiuni acustice care o surclasează, acest lucru dovedind faptul că o melodie nu e niciodată finisată. Ea este doar o bucată de plastilină cu care artistul se poate juca, time and time again
Atenţie la acel interlude format dintr-o armonie repetitivă, dar care creşte superb în intensitate. Şi apreciaţi alternanţa momentelor explozive cu cele lente, unul din motivele pentru care eu admir atât de mult trupa asta.

Foo Fighters - Times Like These

Monday, 17 November 2008

Dezamăgiri discografice

Azi se lansează noul album Dido, intitulat Safe Trip Home. Trăiască pirateria - eu îl am deja de 2 zile şi l-am ascultat. Prima impresie (probabil şi cea finală) este că albumul este slab. Nu-şi justifică timpul îndelungat în care a fost conceput. Piesele sunt monotone, te ia somnul când le asculţi şi nu-ţi trezesc niciun sentiment.
În aceeaşi categorie a dezamăgirilor se încadrează şi noile materiale lansate de Oasis şi de Keane luna trecută. Deloc pe placul meu, nu-mi spun nimic. Dacă în cazul celor de la Oasis pot fi mai îngăduitor, pentru că au o carieră fulminantă în spate, cu Keane m-am cam lămurit şi nu mă voi mai keanui cu ei. E al treilea album al lor şi al doilea consecutiv slab. Doar discul de debut merită ascultat.
Păcat, aşteptam cu maxim interes aceste muzici şi iată că nici măcar nu mă voi obosi să le copiez în iPod.

Sunday, 16 November 2008

Jack & Rose Reunited

Circulă pe net un trailer la ceea ce pare a fi Titanic 2. Bine, de vreo doi ani se întâmplă asta, dar de abia acum am dat şi eu de el. Da, m-am crucit iniţial, mai ales auzind intriga: Jack este descoperit congelat într-un bloc de gheaţă, este adus la suprafaţă şi omul, astfel bine conservat, îşi reia viaţa în zilele noastre. Am descoperit repede că este un fake, însă unul foarte bine făcut, cu secvenţe decupate din alte filme. Înainte de a vă oferi clipul spre amuzament, vreau să menţionez că Di Caprio şi Kate Winslet se reunesc pe ecran, pe bune de data asta, în filmul Revolutionary Road, care va fi lansat în ianuarie şi care pare a fi foarte bun. Mai bine aşa decât într-un sequel fâsâit al Titanicului, ce nu şi-ar mai avea rostul. Oricum, felicitări celor care au făcut acest trailer.


Saturday, 15 November 2008

Ţăranul român

Ar fi fost bine să rămână la ţară acolo, să sporească producţia şi să citeşti despre el în romanele lui Slavici, Rebreanu sau Duiliu Zamfirescu. Dar el a migrat masiv şi acum îl întâlneşti peste tot, sub toate formele. E drept, nu a fost vina lui la acea vreme, a fost forţat s-o facă, dar iată că acum încă păstrează acest obicei. Ţăranul român e plimbăreţ, găseşte mereu câte o trebuşoară de rezolvat la oraş. Îl identifici imediat, în metrou, în tramvai.. după vorbă, după port. După privirea-i tâmpă. Sau după mâinile lui bătătorite.
Nimic prea grav până aici. Totul se complică însă când ţăranul român vrea să iasă în evidenţă. Când vorbeşte tare şi prost şi îţi poluează timpanul. Când răsare peste tot şi-ţi marchează retina. Ţăranul român vrea să fie cool. Rezultatul unui ţăran supus unui proces de transformare în ceva ce doar el consideră a fi cool este cocalarul. O specie în mare expansiune care deja şi-a format şi propriul limbaj.
Ţăranul român ascultă şi face muzică. De la porţile Orientului preluată şi adaptată celor cu intelect subdezvoltat. Apoi o ascultă pe celula cu ecran, în locuri cât mai aglomerate. Căştile nu-s pentru el.. dar aici sunt puţin indulgent: nu m-ar mira foarte tare să nu fi auzit că există un asemenea accesoriu.
Acest specimen este inconfundabil. L-am văzut în mai multe aeroporturi. Vă jur, îl scanezi doar 3 secunde şi-ţi spui "Băi nene, ăsta e român". În 99% din cazuri ai dreptate. Este exact procesul opus de identificare a unui străin la noi în ţară. Ştiţi voi, dăm deseori peste indivizi rasaţi, care emană altceva, la propriu şi la figurat, şi imediat îi recunoşti că nu-s români.
Ţăranul român este sărac. Cu duhul, cu gândul, cu banul. Şi cum v-am spus la început că îi place să umble, a pus stâpânire pe mijloacele de transport. El nu mai poartă ii şi opinci. Acum avem pantofi lucioşi în completarea blugilor, geci cu sclipici şi tricouri pe care invariabil scrie "De Puta Madre" sau "Gigolo Italiano". Ţăranul român este la ani lumină de bunul gust predat de cineva aici. Nimeni nu va putea să-l educe vreodată.
Ţăranul român s-a deplasat şi a involuat. Nu-l mai vreau la oraş, să se retragă de unde a venit. Să populeze din nou satele şi să muncească pământul. Să ne lase. L-aş fi primit aici, dar au trecut zeci de ani şi el mi-a dovedit că nu ştie să se adapteze. Şi nu mai pot arăta clemenţă. M-am săturat de Gheorghe şi de Ion iar George & John sună mai bine.
Desigur, retragerea ţăranul român nu va avea loc. Şi nici schimbarea lui. Va rămâne la fel. Împânzit, coclit, neobosit. Dar obosindu-i pe alţii. Mai vorbim peste câteva decenii.