Movin' Out

Gata. M-am mutat. Am predat apartamentul din Berceni și am dus o parte din catrafuse în noua locație, nu foarte îndepărtată de precedenta. Cu restul am umplut până la refuz mașina mamei și am venit la Ploiești. Abia pe 9 decembrie mă voi muta efectiv în noul apartament.
Contrar firii mele, nu am simțit niciun pic de melancolie, deși am locuit mai bine de 2 ani acolo. Veneam azi de la o ședință și mă gândeam că e ultima oară când mai cobor la acea stație de metrou sau când de acolo iau acel troleu spre casă. Însă niciun sentiment patetic sau lacrimogen. Chiar mă bucuram că voi scăpa de balcanismul pieței Sudului, de manele, de cocalari, de bălți și de mizerie, de mirosul de prăjeală ieftină. Desigur, voi regăsi toate astea prin alte locuri. Însă schimbarea asta de locație simt că-mi prinde bine.
E oficial. De azi încep să visez la Crăciun.

Not This Year

Tocmai am aflat că nu voi mai lansa cartea anul ăsta. Redactorul este prins cu alt proiect momentan şi va reveni la cartea mea abia după Sărbători. Mi s-a spus că nu va mai dura mult din acel moment, dar este foarte nasol că nu s-a lansat înainte de Crăciun.
Rând pe rând, tot ce visam pentru acest final de an dispare. În fine, sunt şi părţi bune (eterna consolare patetică). Până una alta, am altele de făcut. Şi m-am gândit ca până la lansare să postez săptămânal mici pasaje din carte, as little teasers, însoţite de câte o melodie corespunzătoare. Stay tuned.

Byron - 1 an

Prin februarie 2006 m-am întâlnit cu el la metrou, întâmplător, apoi am mers să bem o bere. O săptămână mai târziu compunea Blow Up My Tears, prima piesă din cele 13 care urmau să formeze un album creat cu noua lui trupă, în octombrie 2007.
Mi-a dat să ascult această melodie chiar atunci. Doar el cu o chitară şi un soft de computer. Se jucase foarte bine, piesa suna excelent şi la fel sună şi acum pe album, deşi e mult diferită de varianta iniţială. M-am bucurat ulterior de alte piese în "primă audiţie", doar cu Dan şi chitara, cum ar fi On The Road sau Crossroads.
Pe 1 decembrie 2006 a avut primul concert, în Lăptărie, iar acum aniversează un an, printr-un concert la Clubul Ţăranului, apoi din nou în Lăptărie. Acest răsfăţat nu mai are nevoie de reclamă, dar îi fac puţină totuşi, pentru că este un amic drag şi un muzician excelent.
Din păcate, nu cred că pot să ajung la vreunul din concerte, pentru că exact în perioada aia fac naveta de la Ploieşti, homeless temporar fiind în capitală, în urma mutării într-o nouă locuinţă.

Dan & the rest of the Byrons

Forbidden Dilemma

This spring I was writing about choosing. And bombs. Red and blue wires to cut. Which is the right one?
History repeats itself. The difference is there's no choosing this time. The colours will blow me up. I don't have any control. Now there's C, who made angels & clowns out of me in the last months. But here's D also and the animal instinct. And they definitely seem to be into flies.
But they're both hooked up. So, that's not even a dilemma. Someone has to unfuck the situation.

Urne valorice

În curând va avea loc tragerea la sorţi a grupelor Euro 2008, unde ne-am calificat şi noi, din fericire. Urnele "valorice" au fost stabilite după criterii oarecum logice, dar într-un final stupide, din moment ce echipe ca Austria sau Elveţia (doar pentru că vor fi gazde...) sunt în prima urnă valorică, iar vicecampiona mondială, Franţa, e în ultima.


Echipa noastră, fiind în a 3-a urnă, poate avea, în cel mai fericit caz, o grupă cu Austria, Suedia şi Turcia. Dar putem pica şi cu Olanda, Italia şi Franţa, în cazul cel mai nasol posibil. M-am amuzat foarte tare citind pe un site de sport cum analiza un cititor şansele noastre. Priviţi:

Prefer Austria, Rusia şi Olanda.
Olanda pentru că o să se descopere mai mult ca să se
răzbune.
Croaţia ne bate tradiţional prin determinare.
Turcia poate să facă la fel, dar mai greu. Depinde.
Suedia ne face bucata ca de obicei mai spre final din faze fixe.
Italia ne face tactic şi cu chestii simple.
Franţa ne mucifică din orice poziţie.

Deluxe Edition

Pe 2 aprilie 1987, U2 lansează noul turneu, The Joshua Tree Tour. Prima locaţie este cum nu se poate mai potrivită: Tempe, un oraş aflat în mijlocul deşertului Arizona. Aici se găsea specia de cactus numită Joshua, adică exact copacul care devenise deja un simbol al spiritului uman care răzbate prin condiţii aride, personale, politice sau economice, precum o plantă în mijlocul deşertului.



Acesta este un pasaj din cartea mea, aflată momentan la o nouă corectură şi aproape de a fi lansată (cu puţin noroc va fi în rafturi înainte de Crăciun, dacă nu, probabil în ianuarie). De ce l-am ales acum? Pentru că U2 tocmai au lansat ediţia de lux The Joshua Tree, după 20 de ani de la cea originală. Acum câteva zile am postat un clipuleţ în care Bono vorbea despre o piesă din acea perioadă, căreia i-a adăugat acum voce. Melodia se auzea în fundal, dar acum ea este deja disponibilă în varianta ei finală. Clipul de mai jos nu este original, ci făcut de către fani, dar prezintă imagini foarte faine cu copacul Joshua, chiar şi după dispariţia sa.

WAVE OF SORROW



Heat haze rising
On hell's own hill

You wake up this morning
It took an act of will
You walk through the night
To get here today
To bring your children
To give them away

Oh... oh this cruel sun
Is daylight never done
Cruelty just begun
To make a shadow of everyone

And if the rain came
And if the rain came

Souls bent over without a breeze
Blankets on burning trees
I am sick without disease
Nobility on it's knees

And if the rain came
And if the rain came... now
Would it wash us all away
On a wave of sorrow
Wave
On a wave of sorrow

Where now the holy cities?
Where the ancient holy scrolls?
Where now Emperor Menelek?
And the Queen of Sheba's gold

You're my bride, you wear her crown
And on your finger precious stones
As every good thing now been sold

Son, of shepherd boy, now king
What wisdom can you bring?
What lyric would you sing?
Where is the music of the Seraphim?

And if the rain came
And if the rain came... now
Would it wash us all away
On a wave of sorrow
Wave
A wave of sorrow
Wave.

Blessed are the meek who scratch in the dirt
For they shall inherit what's left of the earth
Blessed are the kings who've left their thrones
They are buried in this valley of dry bones

Blessed all of you with an empty heart
For you got nothing from which you cannot part
Blessed is the ego
It's all we got this hour

Blessed is the voice that speaks truth to power
Blessed is the sex worker who sold her body tonight
She used what she got
To save her children's life

Blessed are you, the deaf cannot hear a scream
Blessed are the stupid who can dream
Blessed are the tin canned cardboard slums
Blessed is the spirit that overcomes

Red Hill Mining Town

Incredibil! Nu ştiu încă de unde a apărut clipul ăsta, dar se pare că nimeni nu ştia de el. Probabil de pe noua ediţie The Joshua Tree, lansată acum pe DVD.
După 20 de ani, iată-l.
Andrei, thanks man!

Over and Out

Îţi poţi da seama cât de mult îţi place o melodie sau cât de apropiată de suflet îţi este atunci când o asculţi pe repeat zile întregi chiar şi după ani de la lansarea ei.
Pentru mine un astfel de exemplu este piesa de mai jos. Over and Out a apărut pe albumul Foo Fighters din 2005, intitulat In Your Honor, iar varianta live din clipul de faţă se află pe albumul acustic Skin & Bones, din 2006.
Remarcaţi câtă intensitate poate avea un cântec acustic şi ce blândeţe, în acelaşi timp.


Over And Out Lyrics

Virtuosity

Cineva tocmai mi-a arătat chestia asta. Ce părere aveţi...? Mereu o cânta la fel piesa asta? Jos pălăria, oricum.

A Mighty Heart

Am aflat despre acest film din blogul lui Tolontan. L-am descărcat şi l-am privit impresionat, nu neapărat datorită modului în care este jucat, cât mai ales datorită poveştii (100% reală) pe care o prezintă. Probabil vă aduceţi aminte de jurnalistul american Daniel Pearl. Cumplita lui soartă a ţinut, în 2002, prima pagină a ştirilor din întreaga lume. Mai spun doar că mi-a plăcut foarte mult cum a jucat Angelina Jolie, dar m-a marcat cât de scheletică a ajuns, efectiv piele şi os. Iar acum îl citez pe Tolo, despre acest film:

Angelina Jolie sotie de jurnalist rapit si decapitat de extremistii islamisti. Un rol pe care Stefan Dobroiu il considera “un vehicul pentru Oscarul Angelinei”. Un film captiv in narcisismul unei actrite. Probabil. Nu ma pricep la critica de film. Sint un cinefil entuziast si neofit. Se poate.

Altceva mi-a placut la Mighty Heart (Speranta moare ultima). Pakistanul. Karachi. Oamenii. Care se joaca pe ei insisi. Intimplarea a facut sa ajung, impreuna cu colegul meu Cristian Preda, fotoreporter, in Karachi, in ianuarie 2002, cu citeva zile inainte de a fi rapit Daniel Pearl. Cind ne-am intors noi din Afganistan, tot prin Karachi, cazul lui Pearl mobilizase orasul, aflat practic sub asediu militar.

O desfasurare inutila de forte, aveam sa aflam mai tirziu, cu totii. In primul rind pentru ca desfasurarea era, la rindul ei, inghitita de formidabila zbatere a unei metropole contorsionate, imposibil de controlat. Karachi este terenul inepuizabil de recrutare pentru teroristii islamisti.

In al doilea rind, si creatia lui Michael Winterbottom (”Drumul spre Guantanamo”) o spune intr-un fel discret, Pakistanul a jucat intotdeauna dublu, eforturile politistilor din film, identici cu detectivul incercanat al lui Raymond Chandler, fiind inghitite de miscarile de culise ale serviciilor secrete.

Avem o sinteza admirabila a Pakistanului, “esuat ca stat, dar posedind arma nucleara”. Rashid descrie relatia dintre armata si partidele islamiste: “Armata le favorizeaza, le finanteaza, le lichideaza cind devin prea puternice sau cind capata prea multa independenta”. Raspunsurile sale, oferite probabil cu cel putin saptamini, daca nu luni inainte, anticipeaza conflictul de azi din Pakistan, declansat de generalul Musharraf, care refuza sa dezbarce uniforma si sa intre pe scena politica, pentru ca s-a obisnuit sa o domine cu pusca.

Ma gindesc ca sint exact cuvintele pe care le-ar fi spus astazi Daniel Pearl, daca ar mai fi trait. Pentru ca Ahmed Rashid este el insusi jurnalist la Wall Street Journal, ziarul indoliat care amintea, in editia din 24 februarie 2002, cea care anunta moartea lui Daniel, ca acesta a compus un cintec cu titlul ”Lumea nu e un loc rau”.

Echoes, Silence, Patience & Grace

Aceeaşi împletire perfectă între balade superbe şi piese rock. Rock din ăla tare şi adevărat. Acelaşi amestec de acustic cu electric. Chiar acum ascult în premieră ultimul album Foo Fighters şi atest încă o dată faptul că trupa asta e una din preferatele mele.
Puneţi mâna şi ascultaţi. Deşi e greu, iată şi o recomandare:


But, Honestly Lyrics

Luis Lăbarus

E destul de târziu dar încă nu m-am culcat. Îmi pierd vremea fără sens uitându-mă siderat la OTV, ca la un adevărat freak show. Pentru amuzament şi nimic mai mult. Dat fiind faptul că sunt multi-tasking, în acelaşi timp îmi pierd vremea (cu folos de data asta) vizionând un film despre care o să vă spun în curând.
Mă refer acum la zero tv. Asist la acest circ interminabil cu cazul Elodia, conceput şi prestat de saltimbacii ăştia de toată jena, auto-proclamaţi mari jurnalişti de investigaţie, în frunte cu Luis Lazarus (atenţie, ăsta e doar un nume de scenă ales de posesor). Geni(t)alul, perspicacele analist, posesorul adevărurilor absolute, cel care nu scapă şi nu iartă nimic (la naiba, mi-a fost lene să pun atâtea ghilimele...) Luis Lăbarus, cu limbaj şi gesturi flegmatice (încercare eşuată de a-şi masca simplitatea) a călcat definitiv pe bec în seara asta. Acest Sherlock Holmes de cartier a atacat grosolan şi în mod repetat 3 jurnalişti care îi scuipă nonşalant seminţe în cap, dacă ne raportăm la prestanţă, experienţă, notorietate, calitate şi multe alte categorii. Este vorba de Cristian Tudor Popescu, Marius Tucă ("Ştiucă Şou" zice Lăbarus, ha ha ha - râs forţat) şi Robert Turcescu. S-a luat şi de Mircea Badea, dar aici nu-l învinuiesc prea mult, acesta nefiind jurnalist, după cum el însuşi susţine. Mai degrabă, aş adăuga eu, Badea e doar un cititor frustrat de titluri din ziare, un tip cu sistemul nervos afectat, căruia nu-i convine absolut nimic.
Dar, revenind la Lăbarus, mă întreb şi eu ajeeeeaaa...flegmatic mă întreb, în stilul lui....mă întreb....hmmmm... De fapt nu mă mai întreb nimic. Cine ştie, poate dă de articolul meu şi porneşte o anchetă să-mi descopere ip-ul.
Mai jos vă prezint o parodie excelentă, luată de pe retusuri.blogspot.com. Ţinând cont că însuşi Ace Ventura era o parodie, gândiţi-vă de ce fecale arată Lăbarus, fiind deja o parodiere a parodiei.

p.s. Un simplu google search cu numele acestui lamentabil personaj vă va spune mai multe despre cine e el.

Wave of Sorrow

Luaţi o cafea şi aşezaţi-vă comod pe canapea. Lângă Bono. Mai jos vă prezint un clip în care liderul U2 vorbeşte despre melodia Wave of Sorrow, rămasă nelansată din perioada The Joshua Tree. Ea va figura însă pe noua ediţie a acestui fabulos album, ce va fi lansată foarte curând.
Cântecul descrie experienţa trăită de Bono şi de soţia sa în Etiopia, acum mai bine de 20 de ani. Abia aştept varianta finală, melodia e superbă.

Wounds of Indifference

Articol de pe hotnews.ro. Am subliniat partea în care mă regăsesc. Mult prea mult, din păcate. Fac precizarea că eu cred totuşi, dar sunt aproape definitiv convins că întotdeauna sunt numai alegerile lui, nu ale noastre. Iar când se întâmplă să se potrivească, atunci îl slăvim. Când nu, facă-se voia lui, ştie el mai bine... Am impresia că nu controlăm nimic.
Pe de altă parte, chiar intru destul de des în biserică în ultima vreme. Dar până la proba care să contrazică ideile de mai sus, probă pe care o tot aştept, îmi rezerv un mare drept la circumspecţie.

Timp de cateva saptamani, preotul englez Pete Goulding a batut pe la usile a sute de credinciosi, intrebandu-i de ce cred ei ca nu mai merg oamenii la biserica? Cei mai multi au dat vina pe lipsa de timp, insa nu putini au recunoscut ca au trait experiente neplacute care ii tin departe de biserica. Raspunsurile lor au fost grupate intr-un top publicat pe site-ul fulllifechurch.org.uk.

Sunt prea ocupat! Nu am timp! Cei mai multi se scuza ca nu au timp, desi, de cele mai multe ori, nu au nimic de facut: se uita la televizor, citesc ziarul, navigheaza pe internet sau se plimba prin magazine. Toate acestea sunt activitati pe care nu ne obliga nimeni sa le facem.

In schimb, pentru lucruri care ne sunt de folos, dar care se desfasoara peste program, cum ar fi o ora de aerobic, nu ne gasim timp decat atunci cand suntem constransi.

Este plictisitor si irelevant! Sunt foarte multi care cred in Dumnezeu si stiu ce scrie in biblie, insa nu merg la biserica. Oamenii spun ca nu au rabdare sa asiste la slujba si prefera sa se roage de acasa. Ei motiveaza ca nu le foloseste la nimic, in viata de zi cu zi, sa mearga la biserica.

Nu m-a dus nimeni niciodata la biserica! Multi nu calca pe la biserica pentru ca nu au fost obisnuiti sa faca acest lucru. Ei arunca vina pe bunici si pe parinti care nu i-au dus in copilarie.

Am o experienta neplacuta in legatura cu biserica. Unii spun ca, la un moment dat, cand au avut un necaz, au mers la biserica sa gaseasca alinare, insa preotii nu i-au ascultat. Putini sunt cei care isi mai amintesc de biserica atunci cand au un serviciu unde colegii ii critica pe nedrept, un sot sau o sotie cu care nu se inteleg si de care nu au puterea sa se desprinda.

Mi s-au intamplat prea multe in viata ca sa mai cred ca exista Dumnezeu! Este vorba despre cei care cred ca Dumnezeu nu le-a ascultat rugile cand au avut nevoie de el. Sunt cei care au pierdut pe cineva drag sau care au fost martori la accidente, masacre, violuri. Altii sunt de parere ca biserica a pornit cele mai multe razboaie din lume.

Te poti ruga si de acasa! Exista foarte multe persoane care spun ca nu este necesar sa mergi la biserica pentru a fi un bun crestin. Multi sustin ca se roaga foarte bine si acasa si nu este nevoie sa mearga la biserica.

Chiar nu m-am gandit serios la asta! Spun asta persoanele care sunt sincere si nu le este jena sa afirme ca nu merg la biserica pentru ca nu s-au gandit niciodata la asa ceva. In aceasta categorie intra in special tinerii.

Obisnuiam sa merg cand eram mai tanar! Dupa cum v-ati dat seama, este scuza oamenilor mai in varsta. Asa se creeaza un cerc vicios. Daca parintii nu-si duc copiii la biserica, atunci va creste numarul celor care spun: “Nu m-a dus nimeni niciodata la biserica!”

Partenerul meu nu este interesat de Dumnezeu! Acesta este unul dintre cele mai triste motive, pentru ca aduce tensiune in familie. In general, foarte mult femei se feresc sa mearga la biserica de teama sotilor, care se opun credintei lor.

Acum un an, la Hanul Lupilor

Am descoperit azi, la muncă, un filmuleţ din octombrie 2006, de la Hanul Lupilor din Râşnov. Eram cu colegii la team building.

Misogin

Doua colege mi-au spus, mai in gluma mai in serios (dar asta doar ca sa indulceasca tonul si sa nu sune ca o insulta) ca sunt misogin. Nu le contrazic, chiar si eu simteam ca am devenit asa. Dar nu ma invinuiesc si nici macar nu voi incerca sa ma schimb. Intr-o lume plina de fufe care habar n-au ce vor, balansand intre a visa la un barbat dulce si atent si intre a-i da cu flit atunci cand il gasesc (tocmai pentru ca e prea dulce si atent...) nici nu poti fi altfel. Mai ales in vremurile astea, in care conteaza in principal functia detinuta de posesorul de scula (eventual cat mai lunga), casa pe care o are si masina parcata in fatza. Desigur, mai sunt si femeile care nu au astfel de pretentii. Dar, din pacate, au si ele o buba: suspina dupa fostul.
Deci vedeti..? Cum dracu' sa nu devii misogin? Probabil e un cerc vicios. Dar pana l-o sparge careva vreodata, toti barbatii e porci (am vrea noi - orgasmul la porc tine 30 de minute!) si toate femeile e curve.

Fifa Manager

Daca nu esti pasionat de jocuri pe calculator, poti sa inchizi pagina sau macar sa ramai doar pentru a-mi asculta muzica din playlist. O sa povestesc doua vorbe despre Fifa Manager 08, un joculetz proaspat lansat. Ca in fiecare an, EA Sports lanseaza Fifa, apoi Fifa Manager. Daca primul este un joc bazat 95% pe actiune si pe indemanarea degetelor pe taste, ei bine, Manager-ul este mult mai complex si axat exclusiv pe dexteritatea mintii. Ai ocazia sa conduci un club (oricare din lume, cu jucatori reali), precum si sa fii antrenorul unei echipe nationale. Controlezi bugete, baze sportive, discuti cu jucatorii, ii antrenezi, faci tactica, vorbesti cu presa si inca multe, foarte multe chestii, totul in cel mai mic detaliu. Ai nevoie de rabdare sa te poti juca asa cum trebuie, dar daca esti pasionat de fotbal si de jocuri de strategie, asta e combinatia perfecta. Nu spun mai multe, urmariti trailerul de mai jos pentru alte detalii.

Radacini, vechi si noi

Azi mi-am luat liber de la munca pentru a veni la Ploiesti sa-mi schimb carnetul de conducere, care expira. Am fost scutit de cozi si birocratie excesiva, totul a mers ca uns si deja detin noul carnet. Util, desi nu am mai condus de 2 ani.
E bine sa fi acasa. Orasul arata diferit cu fiecare revedere. Statiile de autobuz se schimba, se inchid strazi pentru a crea zone pietonale frumoase, apar cladiri noi. Ai mei sunt neschimbati, calzi si dragi ca intotdeauna. Azi am facut piatza cu tata si, desi urasc sa merg la cumparaturi de orice natura, m-am simtit foarte bine. Dupa ani de zile, lucrurile banale din trecut care iti displaceau pot fi percepute altfel.
Acum e seara si tocmai am revenit din pub-ul lui Doroftei, din centru, unde am fost impreuna cu unul din cei mai buni prieteni ai mei, pe care nu-l mai vazusem de vreo 6 luni jumate.
Vin destul de rar acasa si ma gandesc ca voi mai fi aici abia la Craciun. Orasul va fi impodobit si luminat la fel cum imi placea in copilarie. Bulevardul castanilor, ca un tunel de luminite. Mai este doar o luna si un pic pana atunci. In varianta optimista, la acel moment deja voi locui in noul apartament (din Bucuresti) pe care il voi viziona maine, cartea mea (la care voi lucra maine) va fi deja lansata iar ea (la care ma gandesc si ieri, si azi, si maine) va fi cu mine.
Varianta negativa nu exista. Ai bagat la cap, Mosule?

Pregătiţi covorul roşu

Vor lansa album la anul. Iar noul turneu mondial va avea loc abia in 2009. Pot baga mana in foc, stiu cum opereaza U2. Cu toate astea, zvonurile despre o iminenta aparitie, in premiera, in Romania, sunt tot mai multe. As vrea sa ma insel eu si sa adevereasca zicala conform careia nu iese fum fara foc. Pentru ca, desi au trecut de punctul culminant al carierei lor, they're still alive and kicking, si nu vreau sa-i revad abia peste multi ani, cand vor fi niste rasuflati ca majoritatea legendelor care vin pe la noi. Ar fi superb sa vedem cea mai mare trupa live din istorie in toata splendoarea ei.
We're waiting for you, lads!

Pretty Fly for a White Guy

Poze facute azi la job, impreuna cu dragele mele colege. Va rog sa apreciati mufa mea de pervers incurabil.

Blame the Angels and the Clowns

Pentru ca am decretat Angels & Clowns ca fiind piesa mea favorita dintre cele scrise de trupele romanesti, imi acord placerea de a publica, pentru a doua oara in ultimele zile, un clip live, fara a ma considera exagerat. Mai ales ca acum e vorba de altceva. Cu 17 zile inainte de concertul aniversar Kumm de la Opera, Byron isi lansa primul album cu propria trupa. La concertul de lansare a interpretat si Angels & Clowns, dupa cum puteti vedea mai jos. Daca ar fi dupa mine, i-as spune sa nu scoata vreodata melodia asta din playlist, pentru ca este si a lui si nici macar nu ar putea fi considerata 100% un cover dupa Kumm.
Pentru ca vremea e prea nasoala ca sa te imbie la discutii despre ea, iar vremurile sug chiar mai rau decat temperaturile, hai sa lasam doar muzica sa produca ecouri.

Apatie

Privesc orasul amortit (sau cel putin asa imi pare mie), prin geamul de la birou, peste copacii galbejitzi suprapunandu-se reflectia birourilor aproape goale, pentru ca multi colegi sunt plecati la un curs. E liniste. Mai iau o gura din cafeaua de la automat si incerc sa diluez, in cofeina, senzatia asta de incremenire. A timpului, a locului. E prea multa liniste.
Ar trebui sa inceapa sa miroasa a Craciun, dar nu vreau, nu inca. Pentru ca e liniste. Si nu simt nimic.
Nu mai am nici chef sa scriu. De fapt sa-mi retusez manuscrisul. Mi-e lene. Parca nici muzica nu mai suna la fel. E liniste.
Cand nu vrei sa raspunzi, te prefaci ca nu auzi. Si ca nu vezi. Iti pui mainile la urechi si inchizi ochii. E liniste.
Eu insumi sunt liniste, cautand inca un zgomot.

Recunoastere internationala

Doua evenimente recente, printre multe altele de-a lungul timpului, ma fac sa trag incontestabila concluzie ca mai trebuie sa treaca zeci de ani pana cand noi, romanii, ne vom putea (oare?) debarasa de imaginea mizerabila pe care o avem in lume. Dar pe care ne-o facem singuri, fara doar si poate. Acum cateva zile, trei pugilisti din lotul deplasat la mondiale au fost prinsi furand dintr-un magazin din Chicago. Ceva adidasi si nu mai stiu ce maruntisuri, deci niste gainari ordinari. Jenantul eveniment a fost relatat in toata lumea, iar presedintele federatiei romane de box, Rudel Obreja, a fost nevoit sa-si ceara public scuze. In acelasi spirit, al actiunilor monstruoase desfasurate de romanasi pe afara, un cocalar a ucis o italianca, la Roma. Acest lucru a pus capac sentimentelor de dezgust si respingere pe care localnicii le aveau la adresa imigrantilor veniti din Romania. Atat de mult incat deja se discuta deportarea in masa a nenorocitilor care fac tot felul de mizerii pe acolo.
Ce poti sa mai spui? Trebuie sa acceptam faptul ca strainii ne privesc ca pe niste paria. Ii inteleg perfect. Daca ei acolo, in mediul lor, se lovesc la tot pasul de romani abjecti, perceptia lor asupra Romaniei este inevitabila. Habar n-am ce poate face un roman cinstit, un om de rand, sa schimbe asta. Probabil nimic. Eventual doar sa-si rezerve dreptul de a-si pastra cat mai discreta nationalitatea atunci cand isi face o vacantza prin strainatate. Pentru ca deja nu mai e deloc rusinos sa te rusinezi cu faptul ca esti roman.