Wednesday, 26 December 2007

The Joshua Tree

Astazi public un nou pasaj din carte, asa cum sper ca v-ati obisnuit deja. Vom vorbi putin despre The Joshua Tree, albumul considerat de unii drept cel mai bun din istoria muzicii, apoi despre piesa care il deschide, Where The Streets Have No Name.
Pentru ca observ, din statisticile de pe blog, ca tot mai multa lume cauta pe google chestii de genul "the fly on a wall, carte, cand muzica" etc., va sfatuiesc sa urmariti aceasta sectiune a blogului meu pentru a fi la curent cu lansarea, care va fi probabil in ianuarie sau februarie.
Thanks & enjoy!



Referindu-ne acum la versuri, putem spune că întâlnim mai multe teme în cadrul acestui disc fabulos. Apa şi deşertul ar reprezenta o primă astfel de temă. Chiar pe coperta discului îi vedem pe cei patru membri în mijlocul deşertului californian, în Death Valley National Park, imortalizaţi de către Anton Corbijn, fotograful trupei încă de la începuturile sale. Acesta a văzut copacul în timp ce autobuzul care îi ducea pe U2 prin America trecea prin acea zonă. A cerut imediat să se oprească şi a alergat până la copac fascinat de ideea de a-l fotografia.
Pe parcursul albumului întâlnim nu mai puţin de 46 de trimiteri către cuvinte cum ar fi “ploaie, cascadă, inundaţie, apă, fântână, mare, ocean şi râu”. Există şi 17 trimiteri către deşert sau uscăciune: “uscat, căldură, praf, soare”. Apa şi deşertul reprezintă echivalentele poetice pentru viaţă şi moarte, înstrăinare şi mântuire, precum şi pentru alţi termeni diametrali opuşi. Aceste concepte au fost inserate de Bono în versuri pentru a se resemna cu moartea lui Greg Carroll, pentru a sublinia dualitatea spiritului american sau pentru a conferi o nuanţă rustică, pământească, în concordanţă cu tonul country/blues al albumului.
America este o altă temă pe care nu o putem ignora pe acest disc. În timpul înregistrărilor, membrii U2 au discutat cu producătorul Brian Eno ideea muzicii cinematice, prin care să creeze în mintea ascultătorului imaginea unui loc anume. Astfel, ei au ales şi o locaţie pentru asta, plasându-şi muzica în deşertul din sud-vestul Americii. Bono era realmente fascinat de America, de tradiţii sau peisaje (iubea deşerturile), dar totodată dezaproba politica. Mai mult, pe acest album, liderul U2 se lupta cu anumiţi demoni, hoinărind prin peisaje dezolante. Un alt titlu luat în calcul atunci fusese The Desert Songs. De aceea, deşertul devenea cea mai potrivită imagine pentru coperta albumului. În acelaşi timp, U2 investiga şi descoperea tradiţiile americane, literatura, geografia, muzica gospel, R&B, country (mai exact stiluri muzicale pe care le ignoraseră până atunci).
De asemenea, durerea şi pierderea constituie un alt concept des întâlnit în The Joshua Tree. Multe cântece conţin o tristeţe acută, pe care Bono o numeşte chiar “durere irlandeză”. Dacă studiem cu atenţie versurile, descoperim că fiecare piesă semnalează, mai mult sau mai puţin, o absenţă, a unei persoane, loc sau obiect. Stilul ambiguu în care Bono scrie versuri accentuează acest sentiment de absenţă. Iar acest lucru se adaugă fundalului sonor vocal, unde acelaşi Bono atinge note foarte înalte şi furioase, întregul său talent părând să atingă apogeul în cadrul acestui album. Analizând şi mai profund acest sentiment de absenţă, trebuie să menţionăm că până şi Edge foloseşte multe acorduri lipsite de terţă, mai exact el evitând să cuprindă în acorduri acele note fără de care sunetul pare ambiguu si nesigur. Peisajul sonor astfel creat, pare misterios şi oarecum dezolant, generând o contopire magică şi dureroasă între calitatea incontestabilă a sunetului şi decorul sugerat în mintea ascultătorului.
Aşa cum am menţionat, albumul The Joshua Tree este dedicat memoriei lui Greg Carroll, bun prieten cu trupa şi asistent personal al lui Bono. Maur din Noua Zeelandă, U2 l-au cunoscut pe Greg în timpul turneului The Unforgettable Fire, el mutându-se în Dublin şi asistând ulterior la înregistrările de la The Joshua Tree. Prezenţa sa este simţită în acest album şi amintirea sa constituie o altă temă printre cele deja menţionate.
În fine, un ultim concept major ce poate defini acest album este chiar copacul de la care-i vine numele. Joshua (Iosua) a fost prima dată menţionat în Biblie, purtătorul său fiind succesorul lui Moise ca lider al israeliţilor din perioada eliberării de sub sclavia egiptenilor. Acest nume a fost transformat în greceşte în Iesous, el devenind apoi, în latină, Iisus. Aplicând acest lucru la albumul lui U2, ne dăm imediat seama de puternica sa conotaţie religioasă. Referindu-ne strict la copacul Joshua din deşertul american (cel fotografiat pe copeta albumului a dispărut în anul 2000), el a fost numit aşa de către mormonii care călătoreau prin zonă, datorită ramurilor sale întortocheate, care le sugerau acestora imaginea lui Iosua călăuzind evreii către Pământul Făgăduinţei. Ulterior a apărut chiar Parcul Naţional Joshua Tree.
Ordinea melodiilor de pe album a fost stabilită de cântăreaţa britanică Kirsty MacColl (1959-2000). Ea a aşezat piesele în ordinea preferată, asta după ce a fost rugată să înceapă cu Where the Streets Have No Name şi să termine cu Mothers of the Disappeared. Restul pieselor, de la doi la zece, reprezintă exact ordinea preferinţelor ei, de la cea mai plăcută la cea mai puţin plăcută.

.......................................................................

WHERE THE STREETS HAVE NO NAME. Aceasta este una din piesele de referinţă ale trupei U2, ea născând, implicit, mai multe interpretări. Una din ele este reprezentată de faptul că acest cântec a fost scris în urma experienţei pe care Bono a trăit-o cu soţia sa în Etiopia, în timpul foametei care a distrus acest stat. Ei au stat într-o tabără de refugiaţi stabilită de organizaţia World Vision. Versul “when I go there / I go there with you” poate fi o referire directă la Ali. În plus, este ştiut faptul că oamenii trăiau acolo în corturi aliniate pe mai multe şiruri, neexistând nume de străzi (vezi titlul piesei).
Pe de altă parte, în aceste versuri poate fi vorba despre dorinţa lui Bono de a distruge zidurile dintre Pământ şi Paradis (“tear down the walls”) pentru a putea lua astfel contact cu Divinitatea (“touch the flame”). În cadrul PopMart Tour, melodia se încheia cu versurile biblice: “nu va mai fi tristeţe, nici durere sau timp, nu va mai fi moarte sau lacrimi iar vechea ordine a lucrurilor se va schimba.”
O altă versiune posibilă ar fi că piesa se referă la vizita făcută de U2 în Nicaragua, stat al cărei capitală, Managua, are străzi fără nume.
Mai avem însă un alt unghi interesant din care putem privi acest cântec. Oraşul Los Alamos din statul american New Mexico este locul în care a fost construită prima bombă nucleară. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Los Alamos era un oraş secret în care străzile nu aveau nume. În plus, oraşul este construit pe ceva ce am putea numi “high desert plain”, adică pe platoul Pajarito, aflat la o altitudine de aproximativ 2.250 metri.
Însă toate aceste teorii par a fi infirmate de ce a declarat Bono într-un interviu acordat revistei oficiale a fan club-ului U2, Propaganda: “Nu ştiu exact dacă mă refer la un loc anume în această melodie. Iniţial m-am gândit la Belfast, pentru că acolo puteai să spui ce religie are o persoană după strada pe care locuia. Trebuia doar să spui unde te-ai născut şi toţi ştiau dacă eşti catolic sau protestant. Puteai ştii şi cât de bogaţi sunt oamenii, în funcţie de unde se afla casa lor. Cred că de aici a pornit ideea cântecului. Am început să scriu despre un loc unde străzile nu au nume”. El a mărturisit şi faptul că primele două versuri au fost improvizate pe moment, la microfon.
Revenind la ideea numelor străzilor din Belfast, se ştie deja ce război exista între cele două religii, catolică şi protestantă. Iar atunci când a ajuns în Etiopia cu Ali, unde nu existau nume de străzi, Bono a realizat cât mult judecăm oamenii fără să-i cunoştem.
Where the Streets Have No Name este unul din cele mai iubite cântece U2. Mai mult decât atât, este în mod cert cel mai puternic şi mai spectaculos cântec live al formaţiei, iar Willie Williams a spus că Streets reprezintă punctul culminant al concertelor U2. A fost cea mai dificilă piesă la compunerea albumului The Joshua Tree, trupa lucrând la ea luni de zile şi încercând să găsească o trecere de la măsura 6/8, folosită la intro, la 4/4. Piesa a fost prima dată interpretată live pe 27 martie 1987, la Los Angeles, pe acoperişul unui magazin de băuturi alcoolice. A fost un mini-concert organizat ad-hoc de U2, mii de fani venind să vadă trupa şi blocând străzile. Atunci s-a filmat şi clipul piesei, care oferă material documentar autentic. Ideea de a cânta pe un acoperiş s-a dorit a fi un tribut adus trupei Beatles, care, la rândul ei, a cântat pe acoperişul Apple Records.


©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"