Pregătiți-vă. Urmează încă un articol depresiv. Nu mai suportați, probabil. Nici eu. S-au adunat mult prea multe în ultimii 2-3 ani. Și oricât de patetic ar suna, adevărul e că sunt la pământ. Sincer, fără a o da cotită. Fără autosugestii și "părți pline ale paharului". Căcat. Astea-s lăbăreli menite a arunca praf în ochi. Întotdeauna e loc de mai bine și de mai rău. Dar când te simți în ultimul hal posibil, ca rezultat al tuturor bunelor și relelor din viața ta, atunci du dracului gunoiul că ceva pute rău de tot.
A accepta că treci printr-o perioadă lamentabilă nu e patetic. Poate doar amăgirea că totul e bine ar fi așa. Eu unul nu mai suport abureala. De orice natură. Nu mai suport căutarea "părților bune", când mie imi vine să sparg totul în jur. Nu mai suport șabloanele pe care le aud ca îmbărbătare de la cei din jur, de ani de zile, deși săracii chiar nu au ce să-mi spună altceva. Nu mai suport lume în jur, în spațiul meu personal, lume care-mi vorbește vrute și nevrute, chestii care nu mă interesează și care-mi fac să explodeze capul și așa mult prea greu. Vreau liniște. Vreau o secundă de tihnă în care să pot să-mi trag răsuflarea. Vreau un răspuns la monologul meu interminabil. Puțin sens în toată nebunia asta.
Aș mai vrea să pot asculta colinde și să mă bucur că vine Crăciunul, dar nu pot. Efectiv nu sunt în stare, pentru că nu simt nimic. Nici nu vreau să vină sărbătorile, aș vrea să le amâne cineva cumva. Pentru că nu mă pot bucura de ele. Sunt amorțit așa cum poate n-am fost niciodată.
Era o vorbă: these words I write keep me from total madness. Cam asta încerc și eu acum. Dar ăsta e doar ca un calmant injectabil pentru un bolnav psihic. Adevărata salvare trebuie să vină de altundeva.