Saturday, 29 December 2007

Un fel de rezumat

2007. Fu(tu)se si se duse.
Un an început în forţă prin demonstraţia acelei legi nescrise conform căreia după ce cauţi şi nu găseşti ajungi să dai peste prea multe opţiuni şi eşti pus să alegi. A fostul anul reluării unui mic vis, care se va revedea publicat foarte curând în 2008. Au apărut şi atacurile de panică, peste care am reuşit să trec, documentându-mă intensiv despre ele şi având multă voinţă. În 2007 m-am bucurat şi de o importantă regăsire, ale cărei roade s-au văzut dar pe care încă le aştept, la modul năucitor. Au fost şi mari deziluzii, ca întotdeauna, dar nici astea nu pot dura la nesfărşit.
Lunile, anotimpurile, anii...nu sunt până la urmă decât simple repere în timp. De ce facem bilanţuri şi ne punem dorinţe doar acum nu prea înţeleg. Viaţa te poate lăsa perplex oricând, în orice moment, când îţi sorbi cafeaua şi cineva îţi răstoarnă lumea cu susul în jos, fie noapte sau zi. Cineva, ceva, orice. Toate vin, unele pleacă, contează ce rămâne.
Şi am sentimentul că voi aduna multe în curând. 2008 will be a kick ass year.

Thursday, 27 December 2007

As vrea sa pot

...sa-ti spun mai multe lucruri. Cum ma gandesc la tine, cum imi lipsesti.
As vrea sa fie simplu. De ce atata complicatie de fiecare data? Tu ma placi, eu te plac. E simplu. Sau ar trebui sa fie.
...sa-ti spun cat de interesanta esti. Si ce frumos comunic cu tine. Cum ai merita un sarut pentru fiecare replica geniala pe care stii sa o dai.
...sa nu fie nevoie de atatea planuri, de atatea strategii, de atatea reprimari. Sa pot sa-ti citesc gandurile si ele sa fie bune. Sa nu-mi fie teama de soarta, de tine, de maine.
As vrea sa nu fie necesar "sa fac pe durul", doar pentru ca "asa da bine uneori" si asa ma sfatuiesc unii. As vrea sa nu-mi planific niciun gest. As vrea sa fie totul natural. As vrea sa ma vezi cum sunt si sa fie de ajuns.
As mai vrea sa nu citesti aceste randuri. Si ele sa-ti arate latura mea moale si neincitanta. As vrea sa nu mai existe deloc prefacatorie. As vrea sa joc poker pe dezbracatelea, cu cartile pe fata.
As vrea sa fie ALTFEL de data asta. Sa construiesc si eu ceva CONCRET. As vrea sa nu mai existe iluzii, apa rece pentru betivii de ocazie si valuri de abur. As vrea sa dau telefon si sa mi se raspunda.
As vrea sa cred ca suntem mult prea potriviti. Culmea, asta chiar imi iese. Chiar cred asta.
...sa-ti spun toate astea in fatza. Dar cum sunt prea cacacios sa fac asta, nu-mi ramane decat sa aberez in acest blog nenorocit.

3 ani in oglinda

Urmariti pozele de mai jos. Prima este surprinsa pe 26 decembrie 2004, a doua ieri, adica exact 3 ani mai tarziu. Culmea, eu sunt imbracat la fel, ai jura ca sunt facute in aceeasi zi.
Iar dansul este Corsy, nebunul de frati'miu, pe care il vad tare rar, numai cand ajung pe la Campina.



Wednesday, 26 December 2007

The Joshua Tree

Astazi public un nou pasaj din carte, asa cum sper ca v-ati obisnuit deja. Vom vorbi putin despre The Joshua Tree, albumul considerat de unii drept cel mai bun din istoria muzicii, apoi despre piesa care il deschide, Where The Streets Have No Name.
Pentru ca observ, din statisticile de pe blog, ca tot mai multa lume cauta pe google chestii de genul "the fly on a wall, carte, cand muzica" etc., va sfatuiesc sa urmariti aceasta sectiune a blogului meu pentru a fi la curent cu lansarea, care va fi probabil in ianuarie sau februarie.
Thanks & enjoy!



Referindu-ne acum la versuri, putem spune că întâlnim mai multe teme în cadrul acestui disc fabulos. Apa şi deşertul ar reprezenta o primă astfel de temă. Chiar pe coperta discului îi vedem pe cei patru membri în mijlocul deşertului californian, în Death Valley National Park, imortalizaţi de către Anton Corbijn, fotograful trupei încă de la începuturile sale. Acesta a văzut copacul în timp ce autobuzul care îi ducea pe U2 prin America trecea prin acea zonă. A cerut imediat să se oprească şi a alergat până la copac fascinat de ideea de a-l fotografia.
Pe parcursul albumului întâlnim nu mai puţin de 46 de trimiteri către cuvinte cum ar fi “ploaie, cascadă, inundaţie, apă, fântână, mare, ocean şi râu”. Există şi 17 trimiteri către deşert sau uscăciune: “uscat, căldură, praf, soare”. Apa şi deşertul reprezintă echivalentele poetice pentru viaţă şi moarte, înstrăinare şi mântuire, precum şi pentru alţi termeni diametrali opuşi. Aceste concepte au fost inserate de Bono în versuri pentru a se resemna cu moartea lui Greg Carroll, pentru a sublinia dualitatea spiritului american sau pentru a conferi o nuanţă rustică, pământească, în concordanţă cu tonul country/blues al albumului.
America este o altă temă pe care nu o putem ignora pe acest disc. În timpul înregistrărilor, membrii U2 au discutat cu producătorul Brian Eno ideea muzicii cinematice, prin care să creeze în mintea ascultătorului imaginea unui loc anume. Astfel, ei au ales şi o locaţie pentru asta, plasându-şi muzica în deşertul din sud-vestul Americii. Bono era realmente fascinat de America, de tradiţii sau peisaje (iubea deşerturile), dar totodată dezaproba politica. Mai mult, pe acest album, liderul U2 se lupta cu anumiţi demoni, hoinărind prin peisaje dezolante. Un alt titlu luat în calcul atunci fusese The Desert Songs. De aceea, deşertul devenea cea mai potrivită imagine pentru coperta albumului. În acelaşi timp, U2 investiga şi descoperea tradiţiile americane, literatura, geografia, muzica gospel, R&B, country (mai exact stiluri muzicale pe care le ignoraseră până atunci).
De asemenea, durerea şi pierderea constituie un alt concept des întâlnit în The Joshua Tree. Multe cântece conţin o tristeţe acută, pe care Bono o numeşte chiar “durere irlandeză”. Dacă studiem cu atenţie versurile, descoperim că fiecare piesă semnalează, mai mult sau mai puţin, o absenţă, a unei persoane, loc sau obiect. Stilul ambiguu în care Bono scrie versuri accentuează acest sentiment de absenţă. Iar acest lucru se adaugă fundalului sonor vocal, unde acelaşi Bono atinge note foarte înalte şi furioase, întregul său talent părând să atingă apogeul în cadrul acestui album. Analizând şi mai profund acest sentiment de absenţă, trebuie să menţionăm că până şi Edge foloseşte multe acorduri lipsite de terţă, mai exact el evitând să cuprindă în acorduri acele note fără de care sunetul pare ambiguu si nesigur. Peisajul sonor astfel creat, pare misterios şi oarecum dezolant, generând o contopire magică şi dureroasă între calitatea incontestabilă a sunetului şi decorul sugerat în mintea ascultătorului.
Aşa cum am menţionat, albumul The Joshua Tree este dedicat memoriei lui Greg Carroll, bun prieten cu trupa şi asistent personal al lui Bono. Maur din Noua Zeelandă, U2 l-au cunoscut pe Greg în timpul turneului The Unforgettable Fire, el mutându-se în Dublin şi asistând ulterior la înregistrările de la The Joshua Tree. Prezenţa sa este simţită în acest album şi amintirea sa constituie o altă temă printre cele deja menţionate.
În fine, un ultim concept major ce poate defini acest album este chiar copacul de la care-i vine numele. Joshua (Iosua) a fost prima dată menţionat în Biblie, purtătorul său fiind succesorul lui Moise ca lider al israeliţilor din perioada eliberării de sub sclavia egiptenilor. Acest nume a fost transformat în greceşte în Iesous, el devenind apoi, în latină, Iisus. Aplicând acest lucru la albumul lui U2, ne dăm imediat seama de puternica sa conotaţie religioasă. Referindu-ne strict la copacul Joshua din deşertul american (cel fotografiat pe copeta albumului a dispărut în anul 2000), el a fost numit aşa de către mormonii care călătoreau prin zonă, datorită ramurilor sale întortocheate, care le sugerau acestora imaginea lui Iosua călăuzind evreii către Pământul Făgăduinţei. Ulterior a apărut chiar Parcul Naţional Joshua Tree.
Ordinea melodiilor de pe album a fost stabilită de cântăreaţa britanică Kirsty MacColl (1959-2000). Ea a aşezat piesele în ordinea preferată, asta după ce a fost rugată să înceapă cu Where the Streets Have No Name şi să termine cu Mothers of the Disappeared. Restul pieselor, de la doi la zece, reprezintă exact ordinea preferinţelor ei, de la cea mai plăcută la cea mai puţin plăcută.

.......................................................................

WHERE THE STREETS HAVE NO NAME. Aceasta este una din piesele de referinţă ale trupei U2, ea născând, implicit, mai multe interpretări. Una din ele este reprezentată de faptul că acest cântec a fost scris în urma experienţei pe care Bono a trăit-o cu soţia sa în Etiopia, în timpul foametei care a distrus acest stat. Ei au stat într-o tabără de refugiaţi stabilită de organizaţia World Vision. Versul “when I go there / I go there with you” poate fi o referire directă la Ali. În plus, este ştiut faptul că oamenii trăiau acolo în corturi aliniate pe mai multe şiruri, neexistând nume de străzi (vezi titlul piesei).
Pe de altă parte, în aceste versuri poate fi vorba despre dorinţa lui Bono de a distruge zidurile dintre Pământ şi Paradis (“tear down the walls”) pentru a putea lua astfel contact cu Divinitatea (“touch the flame”). În cadrul PopMart Tour, melodia se încheia cu versurile biblice: “nu va mai fi tristeţe, nici durere sau timp, nu va mai fi moarte sau lacrimi iar vechea ordine a lucrurilor se va schimba.”
O altă versiune posibilă ar fi că piesa se referă la vizita făcută de U2 în Nicaragua, stat al cărei capitală, Managua, are străzi fără nume.
Mai avem însă un alt unghi interesant din care putem privi acest cântec. Oraşul Los Alamos din statul american New Mexico este locul în care a fost construită prima bombă nucleară. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Los Alamos era un oraş secret în care străzile nu aveau nume. În plus, oraşul este construit pe ceva ce am putea numi “high desert plain”, adică pe platoul Pajarito, aflat la o altitudine de aproximativ 2.250 metri.
Însă toate aceste teorii par a fi infirmate de ce a declarat Bono într-un interviu acordat revistei oficiale a fan club-ului U2, Propaganda: “Nu ştiu exact dacă mă refer la un loc anume în această melodie. Iniţial m-am gândit la Belfast, pentru că acolo puteai să spui ce religie are o persoană după strada pe care locuia. Trebuia doar să spui unde te-ai născut şi toţi ştiau dacă eşti catolic sau protestant. Puteai ştii şi cât de bogaţi sunt oamenii, în funcţie de unde se afla casa lor. Cred că de aici a pornit ideea cântecului. Am început să scriu despre un loc unde străzile nu au nume”. El a mărturisit şi faptul că primele două versuri au fost improvizate pe moment, la microfon.
Revenind la ideea numelor străzilor din Belfast, se ştie deja ce război exista între cele două religii, catolică şi protestantă. Iar atunci când a ajuns în Etiopia cu Ali, unde nu existau nume de străzi, Bono a realizat cât mult judecăm oamenii fără să-i cunoştem.
Where the Streets Have No Name este unul din cele mai iubite cântece U2. Mai mult decât atât, este în mod cert cel mai puternic şi mai spectaculos cântec live al formaţiei, iar Willie Williams a spus că Streets reprezintă punctul culminant al concertelor U2. A fost cea mai dificilă piesă la compunerea albumului The Joshua Tree, trupa lucrând la ea luni de zile şi încercând să găsească o trecere de la măsura 6/8, folosită la intro, la 4/4. Piesa a fost prima dată interpretată live pe 27 martie 1987, la Los Angeles, pe acoperişul unui magazin de băuturi alcoolice. A fost un mini-concert organizat ad-hoc de U2, mii de fani venind să vadă trupa şi blocând străzile. Atunci s-a filmat şi clipul piesei, care oferă material documentar autentic. Ideea de a cânta pe un acoperiş s-a dorit a fi un tribut adus trupei Beatles, care, la rândul ei, a cântat pe acoperişul Apple Records.


©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"

Tuesday, 25 December 2007

Christmas This Year

Un timp al miracolelor dintre care doar foarte putine se intampla in realitate. Sau poate ca unele abia isi consolideaza temelia pentru a avea loc in curand. Foarte putin spirit in acest an, poate cele mai fade zile premergatoare pe care le-am avut vreodata. Ganduri, sperante, iluzii, inevitabile chiar si in cele mai aride conditii. Ironizarea mesajelor pe banda rulanta pe care le primesti, stiti, tipul stas care se trimite la toata lista si care uneori cuprinde o inclinare spre literar a expeditorului pe care nu o banuiai ("fie ca magia sarbatorilor sa va coboare in suflet caldura si bucurie, iar miracolul nasterii Domnului Nostru Iisus Hristos sa va faca mai buni etc. etc") C'mon. Prefer mesajele scurte si la obiect iar daca sunt si personalizate, cu atat mai bine. Din fericire, singurul mesaj pe care il asteptam cu emotie a fost decat pentru mine si semnat cu initiala numelui, desi nu era nevoie, insa asta ii confera ceva special.
O vreme in care iti poti revizui prietenii adevarati, fie doar rasfoind agenda telefonului sau pe cea din mail. Te gandesti: "Astuia nu-i dau mesaj ca niciodata nu raspunde, astuia nu-i dau ca niciodata nu da din proprie initiativa etc." Ati facut vreodata asa? Sau intotdeauna trimiteti la gramada, la toti, pentru ca e Craciunul si vreti sa pareti voua insiva mai buni? No way. Eu unul sunt foarte selectiv.
Este, desigur, un timp al colindelor. M-am trezit pe cele cantate de Hrusca auzite la vecinu' iar acum ii trezesc eu pe ai mei cu melodiile de poveste cantate de Sinatra, colinde care, atunci cand le asculti, iti aseaza inevitabil in suflet imaginea unei casute cu foc in semineu si multa, foarte multa zapada afara.
O reuniune de familie, aseara, cu sarmale, carnati, muraturi si alte cele (da, nu am mai avut rabdare) si inca una, maine, la Campina. Reintoarcerile la cuib, fie ele de Craciun sau nu, te incarca intotdeauna de energie. Si iti aduc liniste, in acelasi timp. O vreme in care apreciem ce avem, ne uitam la partile bune si multumim. Trebuie sa facem asta, desi uneori pare un praf in ochi, atunci cand am fi vrut un pic mai mult. De la o astfel de fundatie trebuie sa inceapa ascensiunea spre ceea ce tanjesti cu adevarat si poate ca, intr-un final, vei merita sa primesti tot ce-ti doresti. Apropo, eu nu cred ca fericirea e doar o stare de moment, asa cum sustin unii. Mi se pare o definitie incredibil de superficiala a acestui concept.
Desigur, este un timp al cadourilor, al bradului cu miros uneori abia perceptibil, dar care imi ofera flash backs din copilarie. Petrecuta in mare parte la Campina, unde suntem asteptati de bunici si de nebunul meu caine mos. E cu atat mai frumos cu cat, desi nu speram, e nitica zapada afara iar pomii sunt albi albi, plini de chiciura.
Un timp al ideii cum ca, macar ca simpla teorie a probabilitatilor, si tot trebuie sa fie altfel de data asta.
Cam asa este acest Craciun pentru mine.

Saturday, 22 December 2007

Live Aid


Această incredibilă reuninune de artişti a avut loc pe 13 iulie 1985. A fost ideea muzicianului irlandez Bob Geldof de a aduna cei mai celebri artişti ai lumii în cadrul a două reprezentaţii grandioase (Londra, Wembley, 72.000 de spectatori şi Philadelphia, JFK Stadium, 90.000 de spectatori), transmise în direct la televiziune în 160 de ţări, audienţa fiind estimată la 1,5 miliarde telespectatori. Scopul: strângerea de fonduri pentru populaţia subnutrită din Etiopia. Acest spectacol fără precedent a venit ca o consecinţă logică a proiectului Band Aid, lansat de Midge Ure şi Bob Geldof în decembrie 1984, în care mai multe vedete internaţionale, printre care Bono şi Adam de la U2, au interpretat piesa Do They Know It’s Christmas?
Nicio altă manifestare din istorie nu mai strânsese atâţia artişti renumiţi laolaltă. Concertul Live Aid a durat 16 ore şi, printre cei prezenţi acolo, au fost şi cei de la U2, care tocmai obţineau un succes comercial de nivel mondial. Jack Nicholson i-a prezentat pe U2, chiar din Philadelphia, spunând: “O trupă a cărei inimă este în Dublin, al cărei spirit este în toată lumea şi care niciodată nu s-a ferit să spună ce gândeşte: U2!” Iniţial, ei aveau planificat un set de trei piese, Sunday Bloody Sunday, Bad şi Pride, dar pentru ca Bono sare de pe scenă şi dansează cu o fată din public (ulterior ea declarând că Bono i-a salvat viaţa, pentru că era cât pe ce să fie strivită), Bad se prelungeşte prea mult şi se renunţă la Pride.
După spectacol, ceilalţi 3 membri ai U2 au fost foarte supăraţi pe Bono, considerând că din cauza sa nu au mai cântat Pride, cel mai mare hit al lor de la acea vreme. Însă, peste timp, gestul sau a ramas celebru şi o emblemă a Live Aid-ului. Bono credea că o dăduse în bară, că semnase condamnarea U2 în faţa întregii lumi. Reîntors în Irlanda, el a mers cu maşina în neştire, de unul singur, zile în şir, fără să fie capabil să comunice cu nimeni. Se gândea la milioanele de oameni care mureau de foame, iar el făcea un lucru banal din care mai trăia şi bine: cânta într-o formaţie. Însă a întâlnit la un moment dat un sculptor în vârstă, la Newross, care se pricepea foarte puţin la muzică. Culmea era faptul că el lucra la o sculptură numită “Saltul”, inspirată de săritura făcută de Bono în mulţime pentru a dansa cu acea fată. Bono s-a întors acasă şi a început de atunci să-i creadă pe oamenii care spuneau că tot ceea ce îşi mai aduc aminte din concertul Live Aid este acel gest făcut de el.
După această prestaţie live, vânzările discurilor U2 au crescut şi mai mult, la fel şi cererile pentru concerte. Iar în final, Live Aid a strâns un total de 60 de milioane de lire sterline pentru Africa.

©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"

Friday, 21 December 2007

Undone

Sunt la birou şi finisez ultimele chestii înainte de a pleca în vacanţă. Voi reveni abia pe 7 ianuarie, timp destul pentru reculegeri, amintiri, trasări de linii şi noi energii. Acum aproape 5 luni plecam în concediul de vară, având în mare parte acelaşi sentiment ca şi acum. Ceva a rămas neterminat, ceva e în neregulă şi sunt prea multe regrete şi melancolie pentru un om care tocmai pleacă în vacanţă.
Şi, pe toţi sfinţii, jur că nu mă refer la muncă.

Wednesday, 19 December 2007

Ironic

[...] M-am plictisit de miss paradox asta, nu vrei să te îndrăgosteşti şi tu de altcineva? întreba noua miss nu demult.
Şi, fără să vreau, am ascultat-o.

p.s. Ea comunică foarte frumos, da, tare frumos. Dar momentan tace.

Let's dance little stranger
Show me secret sins
Love can be like bondage
Seduce me once again

Won't you dance with me
In my world of fantasy
Won't you dance with me
Ritual fertility

Like an apparition
You don't seem real at all
Like a premonition
Of curses on my soul

The way I want to love you
Well it could be against the law
I've seen you in a thousand minds
You've made the angels fall

Come on little stranger
There's only one last dance
Soon the music's over
Let's give it one more chance

Take a chance with me
In my world of fantasy
Won't you dance with me
Ritual fertility

Sunday, 16 December 2007

Frozen

Ieri am stat toată ziua la muncă, în spiritul clasic al sclavagismului corporatist, mai evident ca niciodată pe final de an. Acum sunt din nou aici şi voi sta până diseară. Singura consolare de rahat este că oricum nu am nimic mai bun de făcut. În birou e o linişte cumplit de apăsătoare.
De la etajul 7 din Opera Center, oraşul se vede trist de frumos, mai ales seara. Doar forfota maşinilor mai poate sparge puţin din liniştea asta. Aseară priveam cheile Dâmboviţei printre luminile nopţii şi am rememorat serile de agonie şi extaz pe care le-am trăit acum 7-8 ani prin aceste locuri. Prietena mea era studentă la medicină şi treceam des pe aici. Pe atunci se construia Opera Center şi mă întrebam ce va fi, fără să intuiesc, evident, că voi ajunge să lucrez aici.
Multă apă s-a scurs pe Dâmboviţa de atunci, multe s-au petrecut, bune şi rele. Dar sentimentul general este că totul a îngheţat, mai ceva decât cancerul ăsta de afară. Şi sincer afirm că nu ştiu cât dracu' mai suport această hibernare. E prea multă linişte.

Saturday, 15 December 2007

Interesat = neinteresant

...şi invers. Adică: atunci când eşti neinteresat în legătură cu cineva, trezeşti subit al dracului interes din partea respectivei persoane. Human nature, nu? Fructul interzis. Frecuşul ăla interior dat de chestiile inaccesibile. Mmm, teasing, nu?
Pe latura ailaltă, când ceva se schimbă şi brusc te transformi din vânător în vânat, atunci fugi. Eviţi, respingi. O laşi moale. And all that bullshit. Interesul celuilalt (pe care chiar tu cu mâncărimea-ţi din dos l-ai stârnit) îl transformă inevitabil în cea mai banală persoană. Constaţi că te-ai jucat prea mult and the shit hit the fan. Ştii, e vorba aia: be careful where you aim 'cause where you aim you just might hit.
Mda. Această chestie poate fi înţeleasă într-un fel, dar numai până la punctul când devine frustrantă. Bineînţeles, acel punct presupune că tu eşti cel interesat. Din acel moment, totul devine un joc de-a şoarecele şi pisica din care vrei să scapi cât mai repede. Dacă nu poţi, probabil îţi vei băga picioarele. Şi vei renunţa. De tot.
Dar e mişto şi aşa. Imediat după asta vei deveni din nou extrem de interesant.

Thursday, 13 December 2007

Pe scurt

De 4 zile am preluat noul apartament. Spaţios, aerisit, dotat. Şi niţel scump, dar asta-i viaţa. Momentan nu am net acolo, de aia scriu mai rar pe blog. Acum sunt la muncă, o muncă multă şi stresantă pe acest final de an. Diseară e petrecerea firmei, unele vor fi gratis, altele probabil că nu. Iar ea are căsuţa plină cu mesaje la care va trebui să renunţe pentru a-mi face mie loc.

Saturday, 8 December 2007

Under a Blood Red Sky

Paul McGuinness vine cu ideea de a filma un concert U2, pentru a capta extraordinara atmosferă existentă la un astfel de show și fantastica forţă live a formaţiei. Lângă Denver, unul dintre primele oraşe cucerite de U2 de la început, se afla amfiteatrul natural Red Rocks, în Munţii Stâncoşi. Stabilită ca una dintre locaţiile turneului War, Red Rocks este ales ca loc pentru filmare datorită fundalului special pe care-l puteau oferi. Însă U2 nu aveau bani suficienţi pentru a investi într-un concert la Red Rocks. Era dificil să aduci echipamentul în acea zonă şi se mai punea şi problema unei iluminări speciale pentru a realiza o filmare de calitate. Era nevoie de 250.000 de dolari pentru a realiza acest proiect (inclusiv pentru a aduce un elicopter care să filmeze totul din aer). Paul McGuinness îl găseşte însă pe promotorul Barry Fey, care, împreună cu Island Records şi NBC (care preia drepturile radio) investeşte în acest show. Dar problemele nu dispar. Plouă abundent timp de câteva zile înaintea concertului. Asta îngreunează foarte mult montarea scenei. În ziua concertului, cu ploaia continuând să cadă din belşug, Barry Fey îl sună pe McGuinness şi îi propune să renunţe la acest concert şi să filmeze ulterior într-o altă locaţie. Trupa si managerul ei nici nu vor să audă de această variantă, mai ales că ea ar fi fost echivalentă cu pierderea sponsorizărilor. Totul merge înainte, aşa cum fusese planificat.
Cu câteva ore înaintea concertului, fanii încep să-şi facă apariţia, înarmaţi cu pelerine de ploaie, mâncare şi băuturi calde. Exact când show-ul se pregătea să înceapă, ploaia încetează. U2 cântă în mare vervă, conectându-se din plin la starea de spirit a publicului. Pe scenă sunt amplasate trei torţe mari, aşezate în triunghi. Acestea, împreună cu speciala locaţie naturală, conferă un aer mistic înregistrării video. Care se bucură de un succes enorm, dovedindu-se a fi o excelentă sursă de publicitate pentru U2. Mai multe piese sunt editate şi prezentate în diferite programe de televiziune, iar posturile radio retransmit integral concertul. O compilaţie de nouă piese este realizată pentru MTV. În sfârşit, materialul video oficial se va intitula U2 Live At Red Rocks: Under A Blood Red Sky (vers preluat din piesa New Year’s Day) şi va fi lansat oficial în noiembrie 1983, împreună cu albumul live cu acelaşi nume. Acesta din urmă va conţine doar opt piese (dintre care doar două cântate la Red Rocks, Gloria şi Party Girl), printre care şi unul dintre primele single-uri, 11 O’Clock Tick Tock. Cinci piese sunt preluate dintr-un concert ulterior, susţinut de U2 pe 20 august în Germania. Materialul video este singurul din toată cariera U2 care îi prezintă pe toţi cei patru membri cântand vocal (Edge la Seconds, Adam la I Will Follow şi Larry la Surrender). Din acelaşi concert provine şi legendarul videoclip al piesei Sunday Bloody Sunday. Revista Rolling Stone a plasat acest material în lista celor „50 de momente care au schimbat rock’n’rollul”, pe deplin meritat, ţinând cont că acest album live, produs de Jimmy Iovine, demonstra fără îndoială că U2 devenise una dintre cele mai mari trupe live din anii ‘80. Un sondaj realizat printre cititorii revistei Rolling Stone la sfârşitul lui 1983 a desemnat U2 cea mai bună formaţie a anului.


©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"

Friday, 7 December 2007

Cold Day in the Sun

Un nou extras de pe cel mai fain concert acustic pe care l-am văzut vreodată, anume Skin & Bones de la Foo Fighters.
Piesa se numește Cold Day in the Sun și, din câte am înțeles, este compusă chiar de tobarul Taylor, care o interpretează și vocal, după cum veți vedea. Faza și mai tare e că, în unele concerte, Dave trece la tobe și Taylor la chitară.
Din clip lipsește un scurt dialog între cei doi, exact înainte să înceapă piesa, care se termina cam așa (Taylor spune):
Let's do this fucker! (Apoi, realizând că Dave poate înțelege altceva): Aaaaa I mean let's do this fucker, not let's do this, fucker.


Cold Day In The Sun Lyrics

Thursday, 6 December 2007

Miss Paradox

Ea îi spunea Miss Paradox, pornind într-un fel de la ciudățenia situației. Vorbeam cu ea uneori și ajunsesem să folosesc și eu același apelativ când discuția ajungea la campioana paradoxurilor. Mai in glumă, mai în serios...
Mai în serios situația s-a schimbat brusc. Ea, posesoare de prieten asemănător cu nevasta celebrului Colombo (adică auzi din când în când vorbindu-se despre el dar niciodată nu apare în peisaj), a devenit fără să vrea exact ceea ce ironiza.
O nouă miss paradox, o nouă amică perfectă, un nou punct al dracului de mort. Cum ar spune diabolicul Pacino: "Look but don't touch. Touch, but don't taste. Mmmmm taste, but don't swallow..."
Problema e că eu am înghițit iar acum mă aflu în mijlocul unui nou și infernal paradox.

Wednesday, 5 December 2007

Navetă

Au trecut primele două zile de navetă, au mai rămas alte două. Dimineața plec cu un tren pe la 7.00, la 7.50 sunt la Gara de Nord și la cel târziu 8.30 în birou. Asta înseamnă cu o oră mai devreme decât ajung atunci când vin la serviciu din București. Unul din paradoxurile navetei.
La plecare e întuneric și dorm în tren, fiind bruiat doar de puradeii care deschid cu nesimțire ușile compartimentelor pentru a cerși, ăăăăă pardon, pentru a "colinda", ca întotdeauna înainte de vreme și fără a avea vreo legătură cu datinile. Seara mă întorc cu microbuzul, care mă lasă chiar în fața blocului. Ieri am reușit un adevărat record, făcând exact o oră și zece minute din birou și până în apartamentul din Ploiești. Dacă vreun bucureștean frustrat (pe bună dreptate) de traficul hyper-infernal din capitală citește asta, să nu mă înjure.
Acum închei, cam atât, a venit și sorella iar cadourile de la Moșu' deja ne așteaptă.

Monday, 3 December 2007

Evenimentul mult așteptat

Sunday, 2 December 2007

60, Rosemount Avenue

Așa cum spuneam acum câteva zile, până ce îmi voi lansa cartea voi posta scurte pasaje din manuscris, însoțite și de un clipuleț. În curând sper să conving cât mai multă lume că U2 este cea mai frumoasă trupă care a existat vreodată. Și, personal vorbind, locul unde mă întorc de fiecare dată când vremurile sug, așa ca acum.

Cu ce am putea începe? Ce introducere poţi să faci atunci când este vorba de o asemenea trupă? Ce poţi spune în două vorbe despre U2? Să ne gândim. Treizeci de ani de muzică. 170 milioane albume vândute. 22 premii Grammy, niciun alt artist neavând mai multe în întreaga istorie a muzicii. Patru oameni, aceiaşi de la început şi până în prezent. Un lider charismatic, Bono Vox, descris de Mick Jagger ca fiind ‘interpret, poet şi filozof’. Implicare la nivel politic şi social. Versuri cu profunde semnificaţii spirituale. Sunet inconfundabil. Cea mai mare trupă live care a existat vreodată, conform multor specialişti. Turnee şi spectacole memorabile. Permanentă reinventare şi schimbare de stil.
..................................................................................
U2 este de mult timp un brand, o adevărată industrie, cel mai bun produs irlandez de export, dar mai presus de aceste lucruri, U2 reprezintă pur şi simplu o poveste foarte frumoasă. Legenda lor inegalabilă se naşte în toamna anului 1976. Într-un liceu din Dublin, Mount Temple, unde un puşti, pe numele său Larry Mullen, toboşar in The Artane Boys’ Band, publică un anunţ la avizier, prin care chema tineri instrumentişti pentru a-şi înfiinţa o trupă. Mount Temple era primul liceu cu caracter mai liberal din Dublin: acolo studiau elevi de religie atât catolică, cât şi protestantă, băieţi şi fete împreună, care nu erau obligaţi să poarte uniformă.

Locul de întâlnire stabilit de Larry pentru a încerca formarea unei trupe: bucătăria casei sale de la numărul 60, Rosemount Avenue. Astfel, în ziua de 25 septembrie, la acea adresă se prezintă şase băieţi. Unul dintre ei a fost Dave Evans, a cărui îndemânare în a cânta la chitară i-a uimit pe toţi. Dave a fost însoţit de fratele său, Dik, care a făcut şi el parte pentru foarte puţină vreme din noua trupă. Un altul a fost Adam Clayton (fusese abordat iniţial de către Larry), care avea un aspect de rock’n’roller, cu părul său cârlionţat şi chitara bas cu care a apărut. Adam părea atunci, după cum au mărturisit colegii săi mai târziu, singurul profesionist dintre ei. În final, a ajuns acolo şi Paul Hewson (Bono), singurul dintre ei care nu ştia să cânte la niciun instrument. Fiind rugat să cânte vocal, Paul nu a impresionat nici aşa, însă “acest personaj charismatic” - cum l-a denumit Larry - a fost acceptat în formaţie. “Am deţinut comanda timp de cinci minute” a declarat Larry celebrei reviste Time. “Cum a apărut Bono, am fost înlăturat de la şefie”.


©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"

Saturday, 1 December 2007

Noi urme, în curând pe rafturi

După lupte seculare, albumul Trend Off al de mult dispărutei trupe Urma se va lansa luni, 10 decembrie, la Orange Concept Store. Părăsit de toți, liderul Mani Gutău a reușit în cele din urmă să scoată la lumină acest material, cu mari eforturi care au presupus chiar înființarea unei case de discuri. Prezent la MTV acum câteva zile, Mani a făcut ceea ce trebuia să facă de mult. A vorbit pentru prima dată despre statusul trupei Urma, despre faptul că Dan Byron a părăsit formația și a anunțat îndelung așteptata lansare. Ne-a fost prezentat și noul clip, al piesei Is It Fair, realizat în același stil "no budget" cu care am fost obișnuiți, dar nu e important acest aspect, la Urma întotdeauna a contat muzica și atât.
Este o melodie superbă, în care clapa se împletește excelent cu chitara lui Byron, care are și rolul de lider vocal pe final. Iar albumul Trend Off, deja ascultat de două ori integral și văzut pe bucăți în concerte de nenumărate ori, va fi cu siguranță cel mai frumos cadou muzical de sărbători. Și, paradoxal, un extraordinar pas înainte al unei trupe care trebuie să se recompună pentru a mai putea păși și lăsa urme în continuare.