Am aflat despre acest film din blogul lui Tolontan. L-am descărcat şi l-am privit impresionat, nu neapărat datorită modului în care este jucat, cât mai ales datorită poveştii (100% reală) pe care o prezintă. Probabil vă aduceţi aminte de jurnalistul american Daniel Pearl. Cumplita lui soartă a ţinut, în 2002, prima pagină a ştirilor din întreaga lume. Mai spun doar că mi-a plăcut foarte mult cum a jucat Angelina Jolie, dar m-a marcat cât de scheletică a ajuns, efectiv piele şi os. Iar acum îl citez pe Tolo, despre acest film:
Angelina Jolie sotie de jurnalist rapit si decapitat de extremistii islamisti. Un rol pe care Stefan Dobroiu il considera “un vehicul pentru Oscarul Angelinei”. Un film captiv in narcisismul unei actrite. Probabil. Nu ma pricep la critica de film. Sint un cinefil entuziast si neofit. Se poate.
Altceva mi-a placut la Mighty Heart (Speranta moare ultima). Pakistanul. Karachi. Oamenii. Care se joaca pe ei insisi. Intimplarea a facut sa ajung, impreuna cu colegul meu Cristian Preda, fotoreporter, in Karachi, in ianuarie 2002, cu citeva zile inainte de a fi rapit Daniel Pearl. Cind ne-am intors noi din Afganistan, tot prin Karachi, cazul lui Pearl mobilizase orasul, aflat practic sub asediu militar.
O desfasurare inutila de forte, aveam sa aflam mai tirziu, cu totii. In primul rind pentru ca desfasurarea era, la rindul ei, inghitita de formidabila zbatere a unei metropole contorsionate, imposibil de controlat. Karachi este terenul inepuizabil de recrutare pentru teroristii islamisti.
In al doilea rind, si creatia lui Michael Winterbottom (”Drumul spre Guantanamo”) o spune intr-un fel discret, Pakistanul a jucat intotdeauna dublu, eforturile politistilor din film, identici cu detectivul incercanat al lui Raymond Chandler, fiind inghitite de miscarile de culise ale serviciilor secrete.
Avem o sinteza admirabila a Pakistanului, “esuat ca stat, dar posedind arma nucleara”. Rashid descrie relatia dintre armata si partidele islamiste: “Armata le favorizeaza, le finanteaza, le lichideaza cind devin prea puternice sau cind capata prea multa independenta”. Raspunsurile sale, oferite probabil cu cel putin saptamini, daca nu luni inainte, anticipeaza conflictul de azi din Pakistan, declansat de generalul Musharraf, care refuza sa dezbarce uniforma si sa intre pe scena politica, pentru ca s-a obisnuit sa o domine cu pusca.
Ma gindesc ca sint exact cuvintele pe care le-ar fi spus astazi Daniel Pearl, daca ar mai fi trait. Pentru ca Ahmed Rashid este el insusi jurnalist la Wall Street Journal, ziarul indoliat care amintea, in editia din 24 februarie 2002, cea care anunta moartea lui Daniel, ca acesta a compus un cintec cu titlul ”Lumea nu e un loc rau”.