Privesc orasul amortit (sau cel putin asa imi pare mie), prin geamul de la birou, peste copacii galbejitzi suprapunandu-se reflectia birourilor aproape goale, pentru ca multi colegi sunt plecati la un curs. E liniste. Mai iau o gura din cafeaua de la automat si incerc sa diluez, in cofeina, senzatia asta de incremenire. A timpului, a locului. E prea multa liniste.
Ar trebui sa inceapa sa miroasa a Craciun, dar nu vreau, nu inca. Pentru ca e liniste. Si nu simt nimic.
Nu mai am nici chef sa scriu. De fapt sa-mi retusez manuscrisul. Mi-e lene. Parca nici muzica nu mai suna la fel. E liniste.
Cand nu vrei sa raspunzi, te prefaci ca nu auzi. Si ca nu vezi. Iti pui mainile la urechi si inchizi ochii. E liniste.
Eu insumi sunt liniste, cautand inca un zgomot.