Inceput de saptamana. E frig si sta sa ploua, iar cand intri la metrou dardaitul de afara se transforma in transpiratii abundente ca in sauna. Oricum te-ai imbraca nu e bine.
Ma indrept spre job. Schimb, ca de obicei, metroul, la Unirii. Ajuns pe peronul care duce spre Eroilor, o vad. O salut dar apoi ma indepartez. Pentru ca langa ea e si un el. Nu stiu cine este, dar dupa cearta dintre ei pare a fi iubitul. Eh, "iubit", vorba vine... E un termen generic, nu trebuie luat la propriu. Ea pare plansa. Peste cateva zeci de secunde privesc din nou inspre ei si se pare ca nu-si mai vorbesc acum, fiecare se uita in alta parte. Contrar firii mele, de data asta nu simt niciun pic de gelozie. Nu am de ce.
Vine si metroul, ne urcam, prin usi diferite. E aglomerat...dar la un moment dat o caut din priviri si normal, o gasesc. Si ea facea acelasi lucru. De parca cel de langa ea nici nu ar fi existat.
Aceasta dimineata nu m-a intristat deloc. Din contra, privirea ei mi-a facut ziua. Stiti voi, genul acela de privire... Cu care ma ocheste de cateva luni. Peisajul este inca aglomerat, dar vreau sa cred ca va veni o zi in care ne vom elibera de surplus. Nu vreau raul nimanui si nimeni nu trebuie sa sufere, insa lucrurile trebuie sa fie asa cum este bine si corect. Depinde in primul rand de ea, eu inca sunt aici. Si poate ca din cauza asta am asteptat atat, pentru ca nu s-a putut, pur si simplu. Poate mai am chiar de asteptat in continuare, dar e deja mai simplu acum. Va veni si ziua in care treaba asta va iesi din underground, la suprafatza.
Desigur, am speculat oarecum in textul de mai sus. Unele chestii sunt simple presupuneri. Poate ma insel. Dar exista un lucru mai sigur decat toamna asta rece si norii astia de ploaie: felul in care ma priveste.
p.s. Mai e doar o saptamana.