Sunday, 29 July 2007

Èist è sin ar an tsáile snámha

Listen to us swimming in saltwater

Bagajul inca nu e facut, dar deh, sunt barbat. In 5-10 minute va fi gata, mai ales ca e vara si nu-mi trebuie multe chestii la mine. Am scris 10 cd-uri cu muzica, pentru a avea in masina, neuitand DJ-ii mei preferati (ATB, Chicane, Robert Miles, Sash) si mi-am copiat muzica si pe mp3 player (de data asta numai pentru urechile mele, evident, adica U2, Depeche, Coldplay si Kumm). Ah, sa nu uit sa mentionez cd-ul cu Zorba, mult prea dezirabil tinand cont ca plec in Grecia. O biografie a lui Bono ma va insoti, de asemenea, sa vedem ce aleg de acolo pentru cartea mea, pe care sper sa o termin nu mult dupa ce voi reveni in tara.
Am inteles de la ai mei ca de aici si pana in Kalithea, unde avem cazare, nu sunt decat vreo 8-900 km, deci daca plecam la noapte, maine seara ar trebui sa ajungem. Kalithea se afla in Kassandra, cea mai vestica peninsula din tridentul ce alcatuieste prefectura Halkidiki.

Astazi este si o zi speciala, parintii mei aniversand 29 de ani de casatorie. Damn, cum naiba au reusit..? Am niste Guinness care ii asteapta cuminte si rece la frigider, sa beau cu ei diseara.
In rest, nu mai sunt multe de spus. Mai povestim la intoarcere sau de acolo, daca ma bag la vreun net cafe. Vreau soare, relaxare si, printre toate, visare. Ca am la ce.

Open my eyes
Saltwater rain
Oscail mo shúil
In that way
Èist tù


Saturday, 28 July 2007

Is There Anything Else In This World, Charlie?

- Boy, you have
a one-track mind.

- Mm-hmm. Is there anything else
in this world, Charlie ?

---------------------------------------------------

A tail's in the tail.
Hah !
Oh, but I still smell her.
Women !
What can you say ?
Who made 'em ?
God must have been
a fuckin' genius.
The hair. They say the hair
is everything, you know.
Have you ever buried your nose
in a mountain of curls and just wanted
to go to sleep forever ?
Or lips and when they touched,
yours were like...that first swallow
of wine...after you just crossed
the desert.
Tits ! Whoo-ah !
Big ones, little ones, nipples staring
right out at ya...like secret searchlights.
Mmm. And legs. I don't care if
they're Greek columns or secondhand Steinways.
What's between 'em, passport to heaven.

I need a drink.
Yes, Mr. Simms, there's only two syllables
in this whole wide world worth hearing:
pussy.
Hah!

Are you listening to me, son ?
I'm givin' you pearls here.



Before Sunset



Memories are wonderful things, if you don't have to deal with the past.

Jesse, un american aflat prin Europa, o cunoaste intr-un tren pe frantuzoiaca Celine. Se dau jos in Viena si petrec impreuna o zi si o noapte. A doua zi dimineatza se despart, fara a schimba numere de telefon sau adrese, dandu-si intalnire peste exact 6 luni, in aceeasi gara. Ca orice film ce se respecta (si nu ca o siroposhenie cu happy-end intuit inca din start), acesta are un final ambiguu, care nu ne arata daca Jesse si Celine se revad. Mda, asa cum spune si tagline-ul, daca nu ma insel, ce ai face daca cea mai frumoasa poveste de dragoste a ta ar dura doar o noapte..?
Exista insa si o continuare. Peste 9 ani (distanta dintre filmari este identica cu perioada in care eroii nu se vad, adica totul e in timp real) Jesse si Celine se reintalnesc la Paris. El a scris o carte despre intalnirea romantica din Viena si acum se afla intr-un turneu de promovare. Ca si primul film (Before Sunrise), continuarea (Before Sunset) este splendida. Un film cu buget mic (cei doi sunt practic singurii actori din film), axat pe dialogurile superbe dintre ei si filmat din long takes. Ethan Hawke si Julie Delpy, cei doi actori atat de potriviti pentru aceste roluri, sunt si scenaristi in cadrul celui de-al doilea film, dar convingerea mea este ca au improvizat practic multe dialoguri chiar in timp ce filmau. Iar acest lucru este cu atat mai meritoriu.

Finalul te izbeste din plin, caci nu te astepti ca el sa aiba loc chiar atunci si parca te si revoltzi. Se lasa loc la interpretari, precum Jesse spune despre cartea lui, anume ca se sfarseste lasandu-i atat pe romantici, cat si pe cinici, sa-si imagineze dupa bunul plac ce se intampla.
Before Sunset a fost lansat in 2004 si l-am vazut chiar atunci. Azi noapte insa o ardeam aiurea pe net si cum acesta a cazut brusc, m-am hotarat sa revad acest film. Doar eu cu cateva tigari si un suc, in linistea calda a noptii. Cele doua filme sunt pentru mine cele mai romantice ever. Sau, altfel spus, cele mai bune filme romantice pe care le-am vazut vreodata. Atat de simple si la obiect. Atat de pure si reale. Desigur, ne dam seama ca o astfel de poveste ar fi mai greu posibila daca eroii ar locui in acelasi oras si ar trebui sa lupte cu rutina sau cu alte probleme sau daca ar lipsi acel mister si acea noutate atat de erotica, pe care le ofera un inceput ori descoperirea unei persoane. Sau daca nu s-ar afla in decorul unor orase de vis ca Viena sau Paris.
Ethan Hawke spune ca e posibil sa mai existe continuari ale povestii celor doi. Unii ar zice ca ar fi fortzata treaba, dar sa spunem ca ei sunt cinicii iar eu sunt romanticul care doreste o continuare.
Sau, mai exact, un inceput. Cu o persoana care ma va ajuta (sper) sa vad prin ochii ei Parisul, de care mi-e dor.
La final, un sfat pentru cei care citesc: fall in love.



Monday, 23 July 2007

Hot -> Hotter -> Hottest -> Are You Nuts ??!


Azi noapte la ora 12.00 erau 33 de grade. Rafalele de vant deja nu mai te racoresc, ci sunt ca niste pale de foc, chiar si la 8-9.00 seara. In mijlocul zilei nu poti respira si in doar cateva secunde hainele ti se lipesc de corp. Simti ca te descompui precum un Terminator topit, cu fiecare pas pe asfalt. Aerul conditionat pare deodata cea mai mare inventie din istorie. Maine s-a anuntat cod rosu, din cate inteleg in premiera in Romania. Oricum, este clar cea mai calda vara pe care am trait-o.
Insa nu sunt afectat foarte mult de infernul asta. Plec de acasa dimineatza si vin seara. La job am un aer foarte respirabil. Noaptea nu am deloc probleme cu somnul, dorm tun. Din fericire, am reusit sa scap aproape de tot si de starile de anxietate, despre care nu am mai vorbit de peste doua luni in acest blog pentru ca nu am mai avut de ce. Mai am momente de panica, mult mai rare, dar am ajuns sa le ignor total si chiar sa le sfidez, pentru ca nu mai imi e frica de frica mea, ca sa zic asa. Numai de anxietate nu as fi avut nevoie pe caldurile astea. Bitch.
Astept panta descendenta a temperaturilor, care sper ca va veni incepand de maine, astept concediul si mai astept un mic moment prielnic sa dezlantzui un atac frontal. La persoana. Nu va temeti, e de bine. Imi place persoana.

Sunday, 22 July 2007

Ελλάς, xερετισμόσ ξανά!

...ceva de genul "Hello again, Greece!". Da, peste exact o saptamana plec in Grecia pentru vreo 7 zile. Este a 3-a mea vizita in aceasta tara deosebita, dupa cele din 1996 si 2000. Parintii mei mi-au facut o oferta de nerefuzat de a-mi petrece concediul cu ei si iata-ma, dupa 7 ani, revenind in patria lui Zorba, a sirtaki-ului, ouzo-ului si tzatziki-ului. Acolo unde Marea Egee este de o limpezime incredibila si unde zeii te vegheaza de pe Muntele Olimp.

Grecia are un loc special in sufletul meu de calator. Este prima tara straina pe care am vizitat-o si tot despre Grecia mi-am scris lucrarea de atestat atunci cand am absolvit cursul de ghizi turistici de la ONT Carpati. Am vizitat tot ce era important din Grecia continentala, insa nu am ajuns deloc in insule. Anul aceste vom merge in Salonic o fuga apoi ne vom stabili cartierul general in Halkidiki, mai exact in peninsula Kassandra. Adica soare, apa, lux si lenevie, ca ne-o fi si noua.
Hotelul (aflat chiar pe plaja) si piscina arata tare apetisant. Probabil ma voi praji ca dracu', mai ales ca anul asta nu am apucat sa stau la soare. Mi-am redescoperit si gustul pentru muzica orientala (relaxati-va, mai am pana la manele) si am inceput sa ascult cateva grecesti ca sa intru in atmosfera. Oricum, este superb sa calatoresti prin Grecia si sa asculti muzica specifica.

Ok, acum ii las pe baietii astia sa o zica ei cu 'stasu parastasu' si incep sa-mi fac bagajul.

Wednesday, 18 July 2007

Not Just A Concert - The Stones la Bucuresti



Aseara am asistat alaturi de parinti, sora mea, o colega si doua prietene, impreuna cu alti 60.000 de spectatori, la mult asteptatul concert Rolling Stones. Probabil deja ati citit review-uri si declaratii, ati vazut ca toate parerile sunt la superlativ. Nici a mea nu se abate cu mult de la trend-ul general, doar cu mentiunea insa ca eu nu sunt chiar in transa si pot spune, cu riscul de a fi acuzat de lipsa de modestie sau ipocrizie, ca am vazut si chestii mai faine.
Am ajuns la stadion cu vreo 3 ore inaintea aparitiei Stones, vreme in care m-am ferit de soare pe scarile stadionului. Am ratat Iris, insa nu regret deloc, considerandu-i depasiti. A doua trupa din deschidere, The Charlatans, nu m-au impresionat de nicio culoare si i-am auzit asa, ca un background sonic, in timp ce stateam la coada la apa.
Legat de show-ul propriu-zis, sa incepem cu partile bune. Legende, monstri sacri si alte epitete fabuloase, da, acesti oameni le merita din plin. Sa fii in prim plan-ul muzicii rock vreme de 45 de ani, sa ai cel mai bine vandut turneu din istoria muzicii, sa umpli stadioane si sa canti cu aceeasi vivacitate ca in anii '60, astea da chestii incredibile. Jagger este o zvarluga, nu sta locului o clipa iar vocea sa este nealterata de timp. La fel si superbul spirit rock'n'roll al trupei. Ceilalti membri sunt, si ei, plini de viata si pusi pe glume. Ai impresia ca sunt niste tineri care si-au cumparat masti grotesti de la mall si in orice clipa te astepti sa si le dea jos. Scena foarte frumoasa, efectele la fel. Artificii si flacari care porneau din senin, precum si o rampa care a purtat trupa pana in mijlocul publicului. Sonorizarea impecabila. M-a uimit sa vad ca tobarul avea un set de tobe foarte simplu, nicidecum acel arsenal care inconjoara de regula tobarii trupelor de calibru. Mick Jagger a incantat si uimit vorbind foarte mult in romana, desi se vedea ca citea de undeva replicile.
Hai sa vorbim acum si de partile mai putin spectaculoase. In primul rand, as zice muzica in sine. Stilul e cam acelasi de la cap la coada. Un rock'n'roll frumos, inegalabil, dar nu poti sa nu te gandesti ca mai toate piesele sunt, oarecum, la fel. Chitarile foarte simple, niciun riff sau solo complicat, niciun efect spectaculos. Mai mult decat atat, atat Ron Wood cat si Keith Richards erau la chitari, basist fiind un tip de culoare si nu prea am inteles de ce era nevoie de treaba asta si de ce nu a putut ramane Ron la bas. Cei doi chitaristi atrageau atentia mai mult prin glume, grimase sau jocul de scena, decat prin sunetele produse. Dadeau doua-trei strum-uri pe chitara apoi luau mainile de pe ea si pozau pentru fotoreporteri. Richards a cantat vocal doua piese, timp in care Jagger a disparut de pe scena, urmand apoi sa revina cu o chitara agatata de gat, insa nu am reusit sa ma prind daca producea vreun sunet cu ea sau era mai mult de forma. A fost un singur bis, compus dintr-o singura piesa, desi publicul cerea mai mult. Trupa nu a mai venit pe scena iar unii ar numi asta profesionalism, insa eu as folosi un cuvant mai ponderat.
All in all, mi-am dat seama ca nu m-am inselat cand am constat ca nu as asculta, in conditii normale, prea multe piese de la The Stones. Nu se pune problema de lipsa de respect, nici vorba, pur si simplu nu prea sunt stilul meu. Acum vreo 2 saptamani, ca sa intru in atmosfera, imi pusesem pe mp3 player albumul best of 40 Licks. Insa nu rezistam sa ascult prea multe piese cap-coada, tendinta era mai mereu sa dau skip.
Despre organizare pot spune ca m-a deranjat chestia cu cozile interminabile la sucuri si apa. Am intrat pe stadion insa mult mai repede si mai lejer ca la George Michael, poate si pentru faptul ca de data asta am stat in tribuna, nu pe teren. Singura piesa care m-a facut sa ma ridic de pe scaun a fost Satisfaction, in rest am gustat spectacolul stand jos si vorbind cu tatal meu, alaturi de care m-am si pozat, dupa cum se vede. M-am bucurat enorm de mult pentru el, ca si-a vazut trupa favorita live, dupa zeci de ani. Pe de alta parte, imi pare rau ca nu au cantat Like A Rolling Stone, cover-ul dupa Bob Dylan, aceasta fiind piesa preferata ever a tatei. Personal, regret doar lipsa pieselor Love Is Strong si Anybody Seen My Baby.
Nu sunt in totalitate de acord cu cei care afirma ca acesta ar fi fost cel mai mare concert facut vreodata la noi in tara. Desi nu am fost prezent, sunt convins ca Michael Jackson a facut (in 1992, daca nu ma insel) un show cel putin la fel de spectaculos, intr-o vreme in care omul era numarul 1 in lume, ulterior urmand sa aleaga vreo 2 piese din concertul de la Bucuresti pentru a le include pe un material video best of (si asta spune multe). Nu sunt de acord nici cu cei care spun ca Stones este trupa numarul 1 in lume - cei care afirma asta nu au vazut inca U2 sau daca au vazut, nu pot intelege. Desigur, eu sunt subiectiv, insa un show U2 este peste Stones in mod indiscutabil, atat prin multitudinea de stiluri muzicale prin care esti trecut, cat si prin cea a efectelor vizual-sonore, a tematicii, a mesajelor din versuri si de pe ecrane si a ce mai vreti voi. Singura chestie care aseaza Rolling Stones peste U2 intr-un top general all time ar fi poate doar caracterul de legenda si longevitatea, mai mari in cazul englezilor. Daca iei insa la bani marunti versurile si stilurile muzicale incercate de fiecare trupa, U2 bate la fund Stones, cu clasa.
Ca o concluzie, sunt mandru ca am asistat la asa ceva si mi se ridica in cap putinul par de care dispun momentan cand realizez ca am fost martorul celor mai mari turnee din istoria muzicii, acest A Bigger Bang de la Stones si Vertigo al lui U2. Sunt tare bucuros pentru parintii mei, ca au vazut aceasta trupa pe care o ascultau pe benzi de magnetofon sau pe vinil inca dinainte de a ma concepe pe mine, iar acum, in sfarsit, au vazut-o live. Si sunt foarte fericit pentru toti oamenii care au fost aseara acolo si pentru care muzica e o a doua religie.











Sunday, 15 July 2007

Pe ultima turnanta

Weekend-ul asta am muncit cu mult spor si am constatat subit ca am ajuns pe ultima turnanta cu scrierea cartii. Da, am 4 capitole din 6 gata, al 5-lea mai are nevoie de doar cateva pagini, iar al 6-lea va fi destul de scurt. Dupa asta, ce-i drept, o sa mai iau la mana niste materiale bibliografice si cu siguranta voi mai face adaugiri serioase, dar ideea de baza e ca scheletul cartii este cat se poate de betonat. Am trecut deja de 200 de pagini din cele aproximativ 240 cat am planificat. E posibil sa termin inainte de 1 septembrie, insa tinand cont ca voi fi si o saptamana plecat in Grecia in perioada asta, e bine sa nu ma grabesc cu concluziile privind finalizarea. Oricum, e de bine si sunt foarte multumit de cum iese.
Am intrat in contact si cu o agentie care mi-a trimis poze cu U2 pentru a alege cateva pentru carte. Oferta e bogata si preturile sunt mari dar o sa aleg eu cumva. Iar in saptamana ce vine voi trimite la editura acea prezentare a cartii despre care vorbeam intr-un articol precedent. Things are looking good.



Tuesday, 10 July 2007

Un Crai de Curtea Veche

Insotit de Dana Papadima, azi am fost pentru prima data la editura Curtea Veche, cea linkuita sus in acest blog. Aici imi voi publica, cel mai probabil in noiembrie, noua carte despre U2. Desi initial totul fusese planificat cu Humanitas Educational, mai exact cu Dana, fosta directoare acolo, plecarea ei de la editura ne-a facut sa ne orientam catre Curtea Veche. Sora mea crede ca e chiar mai bine asa si la fel sper si eu.
Asa ca am mers acolo sa punem la punct detaliile. Ce pot sa spun, totul este ok. Facem afaceri. Le-am spus ca voi termina cartea pana la 1 septembrie, iar ei mi-au spus ca o vom lansa la targul Gaudeamus din noiembrie (adica exact ca acum 5 ani). Am discutat drepturile de autor, ideea de a avea o poza cu U2 pe coperta precum si necesitatea de a realiza, in maxim 2 saptamani, o prezentare a cartii, pe care o voi preda PR-ului lor, pentru eventuale press releases inaintea lansarii. La rugamintea mea, Dana mi-a facut marea placere de a fi de acord sa-mi scrie o prefata pentru carte. Aceasta va fi tiparita initial in 1.500 de exemplare si republicata intr-un tiraj mai mare la viitoare evenimente cum ar fi lansarea noului album U2 sau un concert al trupei in Romania.
Momentan sunt foarte multumit. Se pare ca voi avea marketing, seriozitate, mai mult stil si o mai buna distributie, lucruri de care nu am avut parte cu cei cu care am lucrat la prima carte. Iar la randul meu, voi oferi date mai multe, mai exacte, mai bine structurate, pentru a face din "Sunete si sensuri" ghidul U2 total pentru oricine iubeste aceasta trupa sau este interesat sa o descopere.
Caci pana la urma, asa cum zice nenea Bono aici jos, the goal is soul.
Ne auzim curand. Si va las sa cititi un articol cu Dana aici.

Saturday, 7 July 2007

The Heroes Return


Daca acum cativa ani am avut parte de un Terminator 3 care nu mi-a placut de nicio culoare, desi 2-ul fusese una din marile mele pasiuni, pot spune ca ultima perioada a marcat, in universul cinefil, reintoarcerea pe ecrane, in sequel-uri facute dupa foarte multi ani, a eroilor de actiune care mi-au marcat copilaria. Chiar nu visam sa mai am parte de un Rocky, dupa seria de habar-nu-am-cate filme inceputa in anul 1976 de Stallone. Anul trecut, el a lansat filmul Rocky Balboa, in care-si reinvia celebrul personaj. Marturisesc ca atunci cand am auzit de filmul asta, mi s-a parut o exagerare fara margini, mai ales ca Rocky imbatranise si el odata cu Stallone si, din ce vazusem in trailer, se urca iar in ring. Insa nu este deloc asa, filmul este foarte bun si chiar impresionant, iar ce initial pare o mare exagerare se dovedeste a fi ceva decat foarte putin tras de par. Mai mult decat atat, daca privim filmul ca pe o metafora (ceea ce si este, parerea mea) atunci avem toate sansele sa ne placa foarte mult. Iar Stallone, care este si regizor, joaca foarte bine.

Anul cesta am asteptat cu mare nerabdare seria 4 din Die Hard, intitulata Live Free Or Die Hard. Primele doua, realizate in 1988 si 1990, as putea spune ca reprezinta filmele mele preferate de actiune dintotdeauna, cu un John McClane providential si plin de umor, salvator al tuturor, si nascator de bancuri de gen in urma acestor filme considerate chiar de mai multi drept cele mai bune ale categoriei. A urmat partea a 3-a, din 1995, Die Hard With A Vengeance, in care Bruce Willis avea un partener pe masura, anume pe Samuel L. Jackson.

 
Ultima parte, cea tocmai lansata oficial in lume, este destul de ok pentru un fan disperat al seriei, desi unele scene sunt cam prost filmate iar ideea lor, in sine, este foarte trasa de par. John McClane, acum chel si mai burtos un pic, nu-si pierde umorul si nici rezistenta. Probabil ca, daca ne-ar lovi vreun asteroid, singurele lucruri care ar ramane in viata pe planeta asta ar fi bacteriile si John McClane.

Si, ca sa ne convingem ca a innebunit de tot lumea, la anul vom avea parte si de Rambo 4, adica la exact 20 de ani de la Rambo 3! M-am bucurat sa aud asta si am incredere in Stallone (care e regizor, ca si la Rocky-ul de anul trecut) ca nu va face un kitsch. Mai jos am atasat si trailerul acestui film, pe care il astept cu nerabdare in 2008.

Este interesant ca, in Rambo 4, John (apropo, toti eroii de actiune americani au acest prenume...) lupta alaturi de misionari ai drepturilor civile pentru salvarea persecutatilor din Burma, despre care se vorbeste si in piesa Walk On de la U2.

Iata cum, prin aceasta superba inventie numita cinematografie, eroi din trecut reapar in lumina reflectoarelor, precum un personaj de Jules Verne care ar reinvia din paginile prafuite ale unei carti pe care nu ai mai scos-o de foarte multi ani din biblioteca.
Yippee Ki Yay, motherfuckers!



Thursday, 5 July 2007

Sands of Time


Se intampla pe 5 iulie 1997. Adica exact acum 10 ani. El era un pusti care tocmai aflase ca a luat bac-ul si a plecat repede la mare cu o gasca de 4 prieteni. Ea, cu un an mai mica, se afla pe litoral cu bunica.
S-au cunoscut la piscina unui hotel din Neptun. Deloc intamplator, pentru ca asa sta treaba cu destinul asta, amandoi erau din acelasi oras, Ploiesti. Peste 2 zile erau impreuna si au trait cea mai frumoasa vara. A venit insa toamna, anotimpul cand frunzele se vestejesc si cad, iar ea a vrut sa se desparta, nimeni nu stie nici acum de ce. Insa, dupa 1 an si 3 luni, au ajuns din nou impreuna si au ramas asa vreme de 3 ani si jumatate, pana in 2002. Atunci povestea lor s-a incheiat definitiv.
Au suferit foarte mult amandoi. Insa aceasta suferinta a fost defalcata in timp; fiecare a realizat in momente diferite ce a pierdut.
Acel baiat sunt eu, iar ea este Alis, fata din poza. Am vrut-o inapoi, da, dar nu a mai fost posibil. Acum stiu ca asa a fost cel mai bine. Am avut nevoie de foarte mult timp sa pot depasi momentul in totalitate. Dar pana la urma s-a putut. Inca pastram legatura, oarecum sporadic. Vorbim din cand in cand pe messenger si ne vedem o data - de doua ori pe an la o cafea. Cand am cunoscut-o eu, visa sa ajunga medic. Astazi si-a implinit acest vis (desi doar partial, deocamdata) fiind medic rezident, iar eu sunt chiar mandru de ea.
Acesta nu se vrea un articol nostalgic, desi poate inevitabil este. Nu exista regrete. Au fost odata, dar acum nu. Insa azi se implinesc 10 ani de cand am cunoscut-o si pur si simplu nu pot sa nu-mi aduc aminte. Vad si acum scena perfect, m-am dus sa ma prezint, am dat mana, am zambit. Eram doi pusti la o piscina. Pe vremea aceea nu ascultam rock, ci mai mult dance si 'hiturile' momentului. Iar piesa Lonely cantata de Nana, foarte la moda in acea vara, a fost ca un soundtrack pentru acele zile de neuitat. Sau, mai exact, zile chiar unice. Pentru ca, de atunci si pana acum, acel sentiment trait in acea vara nu a mai putut fi niciodata reconstruit. Culmea, nici macar cu ea, noi revenind in acele locuri de 4 ori in intervalul 2000-2001. Si pentru ca ea ramane singura fata care m-a iubit cu adevarat si pe care am iubit-o la fel, orice alta relatie a mea neputandu-se compara cu cea avuta cu Alis nici macar intr-un scenariu de comedie SF.
Dar hai, am zis fara regrete si asa si este. Fruntea sus, melancolia nu-si are rostul. Nu eram potriviti si am avut nevoie de aproape 5 ani sa realizam asta si sa putem renunta unul la altul. Acea relatie a fost si e bine ca a fost. Au ramas multe amintiri frumoase in urma. Ma feresc sa spun ca si invatzaturi, pentru ca eu sunt de principiul ca niciodata nu invatzam din asta, a doua oara facem la fel, garantat. Si mai trebuie spus ca, prima despartire de Alis, cea din toamna anului 1997, m-a facut pe mine sa descopar si sa ma indragostesc de U2, punand in trupa asta toata dezamagirea si tristetea de atunci. Am mentionat acest lucru chiar si in prima mea carte. Da, toate in viata astea se leaga, precum un sistem din ala din desenele animate, cand dai un bobarnac la o bila si, in final, un tac de biliard iti deschide tv-ul.
Azi...mda azi, ma gandesc cat de repede trece timpul si cat de mult schimba el lucrurile, desi uneori pare imposibil. Deci, sa asteptam. Pana la urma, cam asta fac de 10 ani.

Dintre multele piese 'ale noastre' care s-au perindat prin acele vremuri in universul comun, aceasta a fost cea mai frumoasa si mai definitorie:

Tuesday, 3 July 2007

John "The Fortunate" Fogerty

Ceea ce veti vedea mai jos reprezinta aceeasi piesa din articolul anterior, cantata de acelasi om, dar 28 de ani mai tarziu (1997 vs. 1969).
John Fogerty, vocalul si liderul Creedence, de data aceasta fara trupa (dezmembrata in 1973) interpretand piesa care ma fascineaza brusc din nou.
Am citit putin despre Fogerty pe net. Omul are 62 de ani si toamna asta lanseaza un nou album. A scos vreo 10 albume solo, de cand nu mai e cu Creedence, aici incluzand insa si un disc live si niste best of-uri. But the man is alive and kicking. Si este un artist total, cantand (printre altele) la chitara, bas, tobe si pian.
Ce vreti mai mult? Rapid, la categoria 'legende' cu el.

Monday, 2 July 2007

Fortunate Son

Am crescut ascultand discurile de vinil ale parintilor mei. Printre ele existau si cateva cu Creedence Clearwater Revival. Mama cantase, la o serbare scolara, pe vremea ei, o versiune in limba romana a piesei Down On The Corner. Ulterior, eu crescand si invatand sa cant la chitara, am cantat-o cu ea o data.
Sunt vagi amintirile de atunci, de cand am inceput sa ascult Creedence, datorita alor mei, insa stiu sigur ca mi-a placut mult trupa asta. Habar n-aveam ce-i aia rock'n'roll, habar nu aveam cine erau. Insa au ramas in sufletul meu. Ma impresiona deosebit de placut vivacitatea si ritmul acestei muzici.
Am crescut, a aparut era internetului, i-am furat din virtual si mi i-am pus in player. Acum cateva zile, vizionand filmul Die Hard 4, m-a izbit extrem de placut faptul ca piesa Fortunate Son se afla pe coloana sonora. Este o scena haioasa, cand eternul erou John McClane, aflat in masina cu un tanar, era extaziat auzind Fortunate Son la radio, spunand ca asta este rock clasic, in timp ce tipul respectiv il lua peste picior.
Piesa se afla si pe genericul de final al filmului, precum si in coloana sonora de la Forrest Gump, si a fost facuta cover de multi artisti mari, dintre care mentionez U2, Pearl Jam, Bruce Springsteen si Wyclef Jean.
Ce pot sa spun...Da, este un blog dedicat unei piese, pe care o ascult efectiv pe repeat acum. Si imi vine sa iau chitara si s-o cant pana nu mai am piele pe degete. De fapt, este un articol dedicat muzicii si atitudinii rock'n'roll, unele din cele mai speciale chestii care exista.
Si ca sa inchei cu un off topic idiot, sa spun ca azi mi-au marit salariul astia la munca, asa ca ma simt si eu ca un mic 'fortunate son'. Numai azi doar.
Anyway, this is rock'n'roll. Sa-l lasam sa vorbeasca:

Some folks are born made to wave the flag,
Ooh, they're red, white and blue.
And when the band plays hail to the chief,
Ooh, they point the cannon at you, lord,

It ain't me, it ain't me, I ain't no senators son, son.
It ain't me, it ain't me; I ain't no fortunate one, no,

Yeah!
Some folks are born silver spoon in hand,
Lord, don't they help themselves, oh.
But when the taxman comes to the door,
Lord, the house looks like a rummage sale, yes,

It ain't me, it ain't me, I ain't no millionaires son, no.
It ain't me, it ain't me; I ain't no fortunate one, no.

Some folks inherit star spangled eyes,
Ooh, they send you down to war, lord,
And when you ask them, how much should we give?
Ooh, they only answer more! more! more! yoh,

It ain't me, it ain't me, I ain't no military son, son.
It ain't me, it ain't me; I ain't no fortunate one, one.

It ain't me, it ain't me, I ain't no fortunate one, no no no,
It ain't me, it aint me, I ain't no fortunate son, no no no,