Thursday, 31 May 2007

George Michael 25 Live - Bucuresti, 31 mai 2007

Tocmai am revenit, impreuna cu mama si sora, de la un concert extraordinar. George Michael, pentru prima data in Romania, a cantat pe stadionul Lia Manoliu, in cadrul turneului 25 Live, prin care-si aniverseaza 25 ani de cariera.
George Michael este solistul meu preferat. Desigur, ma refer acum la artisti solo, nu includ si vocalisti care canta in trupe. In ultimii ani, singurul care i-a amenintat pozitia in topul meu personal a fost Robbie Williams. Insa George Michael ramane acelasi. Super voce, gentleman desavarsit, elegant, showman. In seara asta am avut ocazia sa experimentez live aceste lucruri. Ploaia ne-a dat ceva emotii la inceput, a rapait bine de tot o bucata de vreme, daca nu se oprea am fi fost de-a dreptul muratzi. Pana la urma s-a inseninat si chiar am avut parte de o luna plina.
Am stat lipit de rampa care iesea din scena, avand ocazia sa-l vad pe George de la doar 2 metri, in dese randuri. O aparitie foarte faina, la sfarsitul primei piese, pe care a cantat-o din culise. Intrarea in scena s-a facut prin mijlocul ecranului urias, care s-a deschis. Alte 4 mari ecrane erau amplasate in partile laterale. In timpul melodiilor se perindau pe ele diverse imagini, clipuri sau jocuri de culori interesante, care mi-au amintit de Vertigo Tour de la U2.
Show-ul a decurs flawless, ca sa parafrazez titlul unei piese de-a lui. O armata de instrumentisti beton, amplasata pe 2 etaje ale scenei. Plus o trupa de negrese care faceau backing vocals. Totul pus la punct in cele mai mici detalii. Intim si placut in aceeasi masura cat si business. Spectacol adevarat, asa cum niciun artist roman nu poate face, desi ca si muzica in sine, romanashii nostri au multe creatzii si interpretari peste George. Da, azi am realizat iar ce departe suntem de acesti adevarati profesionisti ai muzicii. Nu ca talent, nici vorba, ci doar ca posibilitati de exprimare, sa zicem.
A fost o seara excelenta, in care am vazut cum un om, dupa 25 de ani de cariera, umple un stadion si extaziaza un public in cadrul unui turneu care nici macar nu promoveaza ceva nou. Doar o serie cu cele mai de succes piese GM. O sa spunetzi 'da, dar e prima data in Romania si asa si pe dincolo....'. Nu e deloc asa: in Anglia, pe noul Wembley, s-au vandut 100.000 de bilete in doar 6 ore. Cu un pic de regret recunosc ca nici macar U2 nu vinde bilete in halul asta. Deci nu prea ar mai fi multe de spus.
Nu e rock, e pop. Si e si dance. George Michael nu e straight, e homo. A recunoscut asta pe scena, spunand de vreo doua ori ca piesele care urmau erau pentru nu stiu ce iubiti ai lui. Iar pe ecran s-au perindat chiar imagini cu barbatzi sarutandu-se.
...asa, deci sa inchei ideea: conteaza toate astea..? It's showbiz at its best.
Aplauze.











Tuesday, 29 May 2007

Pride

Azi citeam un editorial. Paraschivescu vorbea de golanii de suporteri, la modul general,insiruind mai multe chestii elevate pe care ei nu le vor putea face vreodata, iar la un moment dat spune ca 'nu vor publica niciodata la Humanitas'. M-am simtit brusc foarte mandru, pentru ca eu voi publica acolo. Mai exact la Humanitas Educational.
Interesant sau nu, a doua mea carte despre U2 apare tot la o editura cu profil didactic. Si chiar nu cred ca e doar o intamplare. Soarta care m-a calauzit catre aceste frumoase realizari vrea sa ne spuna ceea ce eu stiam deja: anume ca U2 ar trebui predat in scoli. Da, oi fi eu obsedat, dar nu exagerez. In liceu aveam un prof american care ne-a predat Pink Floyd - The Wall.
Eu unul ar fi trebuit sa ma fac profesor de U2.

Monday, 28 May 2007

nEXt

O problema comuna si foarte des intalnita in randul populatiei feminine (mai ales in randul fetelor care abia termina liceul, mai tinerele asa) este suspinul melancolico-depresiv dupa foshti. Da, dupa ecshi. Cand intalnesti o fata, prima intrebare pe care trebuie sa ti-o pui nu este 'daca are prieten', ci 'daca are un fost dupa care ofteaza'. Da, nu spun prostii. Sansele sunt mai mari ca al doilea caz sa fie real. Ptiu...vreau sa spun 'nesansele'. Si, doi la mana, al doilea caz, asta cu reminiscentzele dupa iubitzi care le-au tulburat pubertatea si adolescentza, este chiar mai periculos si mai bagator de betze in roate decat ala cu prietenul stabil. De ce? Pai e simplu. Daca stii din start ca are prieten, renuntzi si gata. Cel putin eu unul asta fac. Daca nu are prieten, incepi sa devii interesat si implicat. Partea cu ex-ul dupa care lacrimeaza o afli, de regula, cand deja te-a luat nitzelush valul. Si incepi sa te zgarii pe ochi si sa-i spui necunoscutului (si inocentului, pana la urma) ex-uletz de mama si de neam. In gand, bineintzeles.
De multe ori ramanem cantonatzi aiurea in trecut si dam cu piciorul unor sanse ce ne surad. Le ignoram. Poate ca 'the one' trece pe langa noi dar suntem prea orbi sa-l remarcam. Fuckin' stuck in a past that doesn't deserve us.
Am fost si eu asa, o da. Aproape doi ani am suferit dupa cineva pe care iubisem 5 ani. Pe locul doi in top: o recuperare de vreo 7-8 luni dupa o relatie de doar 4 luni. Tare, nu? Deci nu, nu fac misto de fetitele care suspina dupa ecshi. Le dau doar o idee poate. Sa deschida ochii mai repede un pic decat o vor face eventual. In fiecare zi e un cavaler in zona. Mintea limpede!
Si apropo de idei...ideea acestui articol este, de fapt, ca am realizat ca de peste un an eu nu mai am reminiscentze din trecut. Din simplul motiv ca pur si simplu nu am un trecut sentimental recent. It's just a fuckin' blank.
No EX, but yet no nEXt either. Dar iata: uneori eliberarea vine tocmai neimpliniri.
M-am scos. Sunt un privilegiat. Hai pa.

Thursday, 24 May 2007

New York vs. Dublin


De mai multe luni posed o suma de bani care imi poate permite sa-mi implinesc un vis. Vreau sa vizitez New York-ul, care pentru mine este suprema metropola, cel mai fascinant oras din lume. Initial am zis ca plec in aprilie-mai, apoi am zis ca poate la toamna, dar nici de asta nu mai sunt sigur acum. Exista o singura problema. Nu am cu cine sa merg. Va datzi seama, nu e sa zici ca merg un weekend la munte...Este foarte greu de gasit un partener de drum, iar acolo nu stiu pe nimeni. E drept, mai nou, stiu pe cineva: secretara de la noi de la firma a plecat definitiv acolo, dar cum este prinsa cu tot felul de formalitati, cu gasitul unui job etc. numai de mine nu ar avea timp. Plus de asta, eu am nevoie de cineva care sa fie cu mine aproape non-stop si sa ne bucuram impreuna de acele locuri. Singur nu vreau sa merg, este foarte aiurea. Ar mai fi o mica problema: obtinerea vizei, dar am inteles ca nu ar trebui sa am probleme atata timp cat lucrez la o multinationala.



In ultimele zile am inceput sa ma gandesc la un plan B. Desi mi-ar parea tare rau sa sparg banii de New York, pe de alta parte m-ar tenta sa revad Dublin-ul. Varianta asta are deja doua plusuri din start: nu mai am nevoie de viza si as avea si cu cine sa merg. Am vorbit deja in principiu cu 2-3 persoane (evident, toti fani U2!) si sunt convins ca ar fi de vis sa mergem in pelerinaj in orasul trupei noastre preferate. Dublin este oricum fascinant, chiar daca dam la o parte tot ce este legat de U2. Am pus in acest blog, mai demult, un link la articolul pe care il scriam in 2004, la intoarcerea mea de acolo. Atunci mi-a parut foarte rau ca nu am fost cu niciun fan U2. Ar fi fost total altfel. A trebuit sa-mi exaltez singur emotiile. And yes, I miss Dublin. It's unforgettable. Raul Liffey, puburile, viata de noapte, muzica traditionala irlandeza, berea Guinness, docurile, studiourile U2, suburbia Killiney si coasta...vai, ce frumos. I'd bring my hommies there.
Habar n-am ce sa fac. Dublin pare incredibil de aproape acum...as putea sa imi fac bagajul si sa ma urc in primul avion, doar cu buletinul. Dar apoi sigur as regreta New York-ul, desi inca nu am pe nimeni cu care sa merg. Si momentan nu am posibilitatea sa le fac pe amandoua.
Hmmm...ce spunetzi?

Monday, 21 May 2007

Schema logica

Cand iti place de cineva, te trezesti inevitabil, aproape de fiecare data, in fatza unor ....hmmm....nici nu stiu cum sa le zic...in fatza unor variante. A nu se intzelege prin asta 'alegeri'. Nu. Sunt simple fapte. Simple realitati. Este exact ca o schema logica, va amintiti de ele de prin scoala generala, acel arbore cu casutze din care pleaca variantele DA si NU si tot asa. Uneori ajungi la casutza GAME OVER mai tarziu, daca se intampla sa o nimeresti pe mai multe ramificatzii DA. In alte datzi, drumul se infunda mai repede, desi chiar si de pe o ramificatie cu NU poti avea alte optiuni in continuare. Si nu, chiar nu tzin un discurs politic acum, in ciuda aparentzelor amplificate de evenimentele ultimelor zile.
Concret. Daca iti place de ea nu stii cum sa intri in vorba. Daca pana la urma initiezi un dialog, descoperi ca are prieten (asta e deja un GAME OVER, exceptie fac doar tupeistii care merg mai departe chiar si asa). Daca n-are prieten, iti faci curaj si pana la urma o inviti in oras. Daca te refuza, e deja GAME OVER 2. Daca nu te refuza, iesi cu ea dar afli ca de fapt nu i-a trecut dupa ex-ul. Daca nu are nici reminiscentze cu ecshi atunci e foarte posibil sa descoperi ca pentru ea totul este amical, de fapt, si ca iese cu tine doar foar the fun of it. No strings attached. Asta poate fi deja un alt GAME OVER. Sau hai...poate toate merg bine. Accepta sa iesitzi, flirteaza cu tine, nu are treaba cu fostii, nu te vede ca pe un amic, ajungeti chiar impreuna. Dar peste o luna realizezi ca nu e deloc genul tau. Sau ca are un caracter cu care efectiv nu te poti impaca. De data asta generezi chiar tu GAME OVER-ul. Sau esti fericit un 1 an, 2,3,5...dar se aduna rutina, certuri, dispare pasiunea, apar alti stimuli externi si pac, se termina. Ce zicetzi? Continuam schema? Am putea, cu sigurantza.
Desigur, te poti infiora analizand in profunzime a shit like that. Probabil sunt ca o femeie care despica in tzanshpe orice rahatzel. Scuzati-mi misoginismul. In loc sa traiesc clipa, hehe. Mda, e si asta o solutie. Dar, din pacate, eu m-am nascut mai visator de felul meu. Am 28 de ani si inca nu am gasit persoana care sa ma duca la acel 'happy end fericit', asa cum pleonastic spunea profa mea de romana din liceu. Si stitzi ce e interesant? Chiar daca o gasesc azi, vor trece ani pana imi voi da seama. Sau poate chiar nu voi afla niciodata.

Tuesday, 15 May 2007

A Place For Me - the new Urma single

Dupa o lunga asteptare, a aparut primul clip Urma de pe noul album, Trend Off, ce urmeaza a fi lansat in curand. Imaginile sunt adanc ancorate in realitatea momentului.

Sunday, 13 May 2007

3D (de la ...'de 3 ori Dementzial')

In aceasta toamna, U2 vor lansa un film tridimensional, care va prezenta imagini din concertele sustinute in Vertigo Tour. Mai exact, vei putea vizona ca si cum te afli acolo. Even better than the real thing, cum ar spune baietzii de la U2 insisi.
Este o tehnologie revolutionara pe care insa am impresia ca nu o putem savura inca, in Romania neexistand un cinematograf specializat in acest sens.
Pana atunci, ne amagim cu un trailer (2D, evident) si putem citi cateva articole pe acest subiect.
U2.com
Wiki
Imdb

Si cand te gandesti ca acum 30 de ani oamenii astia abia puteau canta, pe instrumente de 2 lei, ca primul lor material a aparut pe un disc de vinil publicat in doar 1000 de exemplare, ca filmau clipuri simple si very low budget pe banda video si asa mai departe...
The world turns and we get dizzy....

Wednesday, 9 May 2007

Anxiety

Mda. Acest post s-ar putea numi, la fel de bine, Atacuri de Panica 2. La o saptamana de la postul in care povesteam ca ma incearca astfel de trairi si speram ca nu voi mai scrie din nou pe aceasta tema, iata ca revin si recunosc ca deja sunt alarmat. In ultimele zile starile mele s-au agravat. Desi dupa o documentare destul de intensiva facuta pe net, am ajuns la concluzia ca nu sufar de atacuri de panica, ci mai degraba de o anxietate excesiva manifestata in anumite locuri (frica de atacuri si gandire obsesiva de genul 'daca ma ia acum..' care nu face decat sa declanseze un posibil atac). Iar aceasta anxietate tampita (ca nu pot sa-i spun altfel) este dublata de o mica forma de agorafobie (deja nu mai suport metroul si nici alte locuri aglomerate si incalzite excesiv, cum ar fi cantinele) si de obsesia (la fel de tampita) cum ca as putea lesina din senin intr-un loc public. M-au citit bine, ca sa zic asa. Toate simptomele mele sunt descrise pe net. M-am regasit total acolo.
Stiu. Pentru cineva care nu a trait astfel de senzatii si tulburari de tipul panic disorder, aceste chestii par mai degraba hilare sau puerile. Din pacate nu e chiar asa; this is serious shit si multi oameni sufera de astfel de tulburari. Este cu atat mai frustrant cu cat, desi realizezi ca totul se petrece in mintea ta, pur si simplu nu te poti calma in acele momente si simti ca o iei razna. Incerc sa gasesc un remediu la treaba asta cat mai rapid, pentru ca lucrurile se pot agrava si un rahat de genul asta iti poate afecta foarte mult viata. La mine deja se vad mici efecte negative: faptul ca evit metroul ma face sa ajung cu 15-20 de minute mai tarziu la servici ca de obicei, pentru ca traficul de suprafatza este infernal. Iar pentru ca m-au cuprins stari total aiurea si la cantina, luni si azi am preferat sa comand mancare la birou. Rezultatul? Mananc junk food, mai scumpa si mult mai putin satzioasa decat ciorbele si mancarurile de la cantina. Iar faptul ca aproape non-stop am aceasta stare de anxietate ma face sa fiu incordat, sistemul meu nervos fiind permanent in alerta. Prin urmare, desi zilele astea au fost foarte lejere ca si activitate de birou, am ajuns acasa foarte obosit, de parca cine stie ce as fi facut.
Am inceput sa ma plimb mult cand ies de la birou, din doua motive. Am auzit ca face bine sa te plimbi cand ai astfel de tulburari si ma ajuta si sa evit aglomeratia din mijloacele de transport. De regula sunt destins cand fac plimbarile astea si ma linistesc foarte mult, dar azi a fost altfel. Mergeam pe strada si m-au cuprins din nou starile alea care-mi blocheaza mintea si simt ca se rupe filmul. Imi venea sa accelerez tot mai mult si simteam ca ma pravalesc. Am mers pe jos de la Eroilor pana pe Vacaresti, aproape de Berceni. Cam intr-o ora jumate. La un moment dat m-am linistit si simteam doar o oboseala placuta. Pe Vacaresti m-am suit calm intr-un autobuz si am mers vreo 6-7 statii pana acasa.
Acum, cand povestesc, pare ca un vis urat. Ma simt in forma si imi vine sa rad de mine sau sa-mi spun "Bah, cretinule, termina cu prostiile! Esti sanatos, nu mai gandi aiurea". Si as avea dreptate. Dar deja mi-e teama de ziua de maine, pe unde ma va apuca iar si cum ma va da peste cap. Si asta nu e bine deloc. Incerc sa aplic metoda invatzata pe site-ul recomandat in blogul precedent. O chestie foarte inteligenta, care a mers aplicata in cazul unor oameni cu atacuri mult mai grave ca ale mele si care le-a schimbat viata. Anume, cand te ia un atac de panica, don't fight it. Din contra: accepta-l, provoaca-l, sfideaza-l. Fii pregatit sa treci prin acel atac, in maxima lui splendoare. Pentru ca atunci cand il accepti si nu te mai impotrivesti, muschii si mintea ti se relaxeaza si nu se mai secreta adrenalina produsa atunci cand 'te lupti sa-ti revii'. Si astfel, rupi cercul vicios. Pentru ca dintr-un atac de panica nu moare nimeni si nici nu lesina, decat foarte rar, desi senzatiile traite atunci asta iti spun. Totul e in mintea ta. Este frica de a-ti fi frica. Si odata ce accepti aceasta frica si nu te mai temi de ea, te eliberezi.
Of, asta e teoria. Practica e mult mai grea. Dar cumva tot trebuie sa o aplic.
Because, right now, things are not looking good. At all.

Sunday, 6 May 2007

On The Alleys

Dupa multi ani (nu stiu cati si nici nu conteaza) azi m-am plimbat aiurea pe alei si m-am dat in leagan intr-un parc plini de copii care se uitau ciudat la mine. La noi. Leaganele scartzaiau ca dracu' dar nu ne pasa. Si era primavara, una absolut minunata care sta sa izbucneasca si mai mult.
A..da. Scuze ca n-am precizat. Noi fiind eu si ea, ea fiind frumoasa, frumoasa rau de tot, printre cele mai frumoase vazute de mine vreodata.

Saturday, 5 May 2007

Precizari finale

The shit hit the fan. O anume cunostintza, de pe net, cititoare a blogului meu si amica cu un anume Victor din Iasi, a fost (poate fara sa vrea) instigatorul unei rascoliri de trecut. Cei cativa dinozauri ramasi pe siteul U2 Romania s-au sesizat ca exista acest post. Well, ei sustin ca au gasit postul respectiv dand un search pe google. Cam greu de crezut. Eu insa stiu cum a fost, adica asa:

TheFly (04.05.2007 21:44:12): auzi, ai rascolit ceva rahat cumva cu topicul ala al meu din blog cu forumul u2? ca acum vad ca s-au sesizat aia pe acolo
Anca Iasi (04.05.2007 21:44:30):
Anca Iasi (04.05.2007 21:44:33): din cate stiu eu nu
Anca Iasi (04.05.2007 21:44:34): de ce?
Anca Iasi (04.05.2007 21:44:39): care ce are de zis
Anca Iasi (04.05.2007 21:44:40): ?
TheFly (04.05.2007 21:44:46): cum adica din cate stii tu? pai ori da ori ba
TheFly (04.05.2007 21:45:12): si parca mareeeee e coincidentza
Anca Iasi (04.05.2007 21:45:27): un pic

Deci 'un pic' e uneori suficient. Desigur, s-au pornit epitetele la adresa mea, pe respectivul forum, fiecare sfiindu-se gingash sa-mi pronuntze numele si adresandu-se doar la o persoana a III-a singular, generica, blagoslovita ca 'nemernic', 'magar' sau 'musca'. Este foarte amuzant, sincer. Din mai multe motive. Si o sa le enumar, pe puncte, asa cum ii placea unuia de pe acolo:

1. In sfarsit, pe acel forum exista un nou subiect!
2. Au trecut vreo 16 luni de cand eu nu mai sunt acolo, dar resentimentele la adresa mea (foarte prost alese) nu inceteaza.
3. Citind articolul cu pricina, o anume persoana (care desi poseda un grad de inteligentza satisfacator) a crezut ca eu m-as lauda cu gestul meu. Foarte prost intzeles. Pana si titlul acelui blog ar fi trebuit sa-i dea de gandit.
4. O alta mare invershunata la adresa mea (desi ar trebui sa tzina ciocul mic pentru ca absolut niciodata nu am avut ceva cu ea si daca nu eram eu nu isi intalnea actualul logodnic - ca fapt divers doar, nu am facut o intermediere directa) afirma:
"Am mai spus-o si ma repet: mi-e mila de acea musca al carei bazait nu se mai aude pe aici si sper ca o sa invatam sa-i ignoram total acel zgomot, pentru ca nu se merita sa ne lasam afectati de el."
Foarte foarte tare. Se pare ca de un an jumate se tot cazneste sa 'invetze sa ma ignore', dar nu reuseste. Nu de alta, dar eu nu mai am treaba absolut deloc cu acel grup.
5. Logodnicul ei, un fel de maharajah al forumurilor si cuvintelor, asa cum se crede desi nu recunoaste, se apuca sa posteze texte cu trimiteri. Eu l-as trimite doar pe alt forum (fara nicio ironie), pentru ca oricum nu are nicio treaba cu U2 sau cu grupul de acolo, se preface doar fan pentru cea pomenita la punctul 4.
5. Mai e unu'...il citez: "something i should know about? PM's maybe?" Asta e pe sindrom premenstrual, deci. Dar nu-i nimic, desi ma face magar. Suntem vecini si o sa mai dam ochii prin cartier. Nu il pot rata, e uriash (fizic vorbind). Next!
6. Cica ar trebui sa-mi cer scuze. Cui? In ce context? Si pentru ce? Eu nu mai exist pentru voi, voi nu mai existati pentru mine. Unde sa formulez scuzele? In eter? La ce bun? Cu ce v-ar incalzi? Mai ales ca nu regret gestul, oameni buni. M-ati dat afara de acolo total aiurea, mi-a fost schimbata parola userului si nu meritam. Fitzi obiectivi. Sunt foarte activ pe un alt forum unde am aproape 5500 de posturi si unde am avut lupte infinit mai multe si mai acute si nu m-a banat nimeni acolo, desi poate meritam. Si nici nu am facut pentru ei cate am facut pentru voi (stiu, nici asta nu va place sa auziti, dar sorry, nu aveti cum sa ma contraziceti). Scuze..? Mah nu. Am mai spus-o si repet: gestul meu a fost un rever la fileu dat acelui om care nu a stiut sa gestioneze un conflict (inventat tot de el) cu mine si care m-a dat afara de pe plantatzia lui pentru ca era singura modalitate prin care m-ar fi putut invinge. Tehnic vorbind, mai stie cineva ca a fost devastat forumul? Mai e vreo urma? Hai, fiti seriosi. Care e paguba? Omul avea back up, stiam asta mai bine ca oricine, doar fusesem forum admin. Si stiu ca o sa se inteleaga iar gresit si iar o sa spuna vreo desteapta ca ma laud: nu, nu ma laud. Si nu a fost un gest frumos. Dar a fost o replica pe masura data unui gest mizerabil la adresa mea.
7. Citam iarasi: "Mare mare porcarie ne-am adus singuri pe cap." Eu cred ca omul asta se refera la momentul in care am fost banat de pe forum si am disparut dintre ei, sincer. Altfel as spune ca uita cand imi marturisea ca datorita cartzii mele a aflat ce reprezinta U2 sau ca a fost la o lansare oficiala la Brasov unde si-a procurat un dvd original sau ca a avut parte de toate evenimentele enumerate in deja celebrul blog (nu le insir iar ca iar o sa spuneti ca ma laud...)
8. Ma facetzi in toate felurile dar in continuare avetzi pe acel site texte scrise de mine. Doar ca mi-ati scos numele. Adica va folositi de textul 'nemernicului si magarului', dar nu spunetzi al cui e. Cat de neonorant e asta...?

Imi pare rau ca aveti impresia ca mai am ceva cu voi. I'm long gone, dragii mei. Imi pare rau ca nu mai faceti nimic notabil si va auto-amagiti ca totul e ok acolo. Si imi pare rau ca acum te vei simti un pic umilit, cititorule, realizand ca te-am facut sa citesti pana aici pe nerasuflate, desi de un an jumate tot 'invetzi sa ma ingori'. Am fost foarte dezamagit de shutul in cur luat, pentru ca investisem foarte mult acolo. Dar aia e deja alta era. Sunt multumit, am alti prieteni, sunt aproape fericit si ocupat, pentru ca pana in septembrie trebuie sa scriu o noua carte despre formatia al carei fan sunt, U2.
Vedetzi-va de ale voastre, uitatzi ura fara sens sau macar incercatzi sa privitzi obiectiv cum au stat lucrurile. Andrei, Anca, Simo...au stiut dinaintea voastra insa si acum sunt prietenii mei foarte buni. Invatzatzi de la ei. Si incercatzi sa facetzi ceva notabil, nu doar cu comunitatea aia, ci cu voi. Unii poate chiar reusesc, foarte bine, congrats. In rest, all the best. Find peace.
Atat am avut sa va zic.

Wednesday, 2 May 2007

Atacuri de panica

Simti ca ti se face rau. Ametesti, n-ai aer, iti fuge pamantul de sub picioare, nu ai stare, nu poti sta locului. Iti e teama si nu stii de ce, simti ca pierzi controlul. Iti vine sa fugi si sa te izolezi. In cazurile mai grave, esti convins ca faci un atac de cord si ca esti dus. Cu toate astea esti perfect sanatos, fizic vorbind, iar totul se petrece in capul tau. Pe scurt, ai un atac de panica.
Din pacate am intrat si eu in contact cu acest fenomen. Mai intai prin prisma unor persoane care le-au experimentat, apoi traite (in forma mica, din fericire) chiar pe propria-mi piele.
La mine a pornit de la faptul ca sunt super sensibil (de fapt 'cacacios' e un cuvant mai potrivit) la tot ce e legat de sange. Lesin cand mi se ia sange sau cand vad sange...chiar si in paginile unui ziar, cum am patit in metrou acum aproape un an. Nu am ramas cu o fobie atunci, dar in decembrie era sa o comit iar, tot in metrou si tot sub influentza unui ziar pe care-l citeam, noroc ca m-am sesizat repede si am coborat la prima statie, iesind la aer. De atunci stau ca pe ace cand sunt in metrou. Pur si simplu sunt obsedat sa nu o patesc iar, desi sunt perfect constient ca totul este in capul meu si ca nu am niciun motiv sa lesin. Am aflat ca tipul meu de frica se numeste agorafobie. Ce e interesant (sau mai degraba amuzant) e ca acea frica imi dispare imediat cum ies de la metrou sau chiar cu o statie inainte sa cobor, cand deja incep sa ma simt safe. Cum ziceam, totul se petrece in mintile noastre. Cu toate astea, cand dezvolti o astfel de fobie, e greu sa scapi de ea. Dar nu imposibil.
Mai nou, stresat la job in saptamana trecuta si agasat de tone de mailuri si discutii pe tema sarmanei femei de a murit (cica) muncind - eu cred ca au fost cauze mai complexe, dar in fine - ma albisem tot intr-o zi si efectiv am inceput sa dau delete la toate mailurile alea. Tot cazul ala mi-a creat o stare tare aiurea si vreau sa-l uit cat mai repede. Vineri, desi scapasem de deadline, eram extrem de agitat, fara motiv, nu puteam sta locului. In pauza de masa, desi eram hamesit, nu am reusit sa termin si mi-am luat mancarea la pachet, pentru ca m-am trezit cu cateva colege la masa si din senin nu mai aveam stare. Am reusit sa ma calmez abia pe seara, cand m-am vazut cu acea fata splendida.
Mama a avut astfel de atacuri de panica. Si aud ca treaba asta e ereditara. Insa nu ma las impresionat. Un prieten foarte bun din Ploiesti a chemat acum cateva luni de 3 ori salvarea acasa, noaptea, crezand de fiecare data ca are atac de cord. Si-a facut toate analizele si surpriza! e sanatos tun. Totul era in capul lui. Avea doar atacuri de panica. Autosugestii tampite din capul nostru, facute pe baza de stres sau aiurea.
Trebuie sa stii sa-ti accepti frica, sa realizezi apoi ca e doar un produs tampit si irational al creierului tau si eventual sa o lasi sa-si faca damblaua, da, asa cum sugereaza acest site. Pe scurt, acolo se spune ca atunci cand ai un atac de panica, trebuie sa-l lasi sa se manifeste pana la capat, desi tendintza instinctuala e sa i te impotrivesti, sa 'incerci sa-ti revii'. Nu. Go with the flow. Accepta atacul, chiar provoaca-l. Pentru ca, odata el petrecut, vei vedea ca nici nu mori, nici nu lesini, nici mai stiu eu ce. Vei vedea ca 'acolo', unde iti era groaza sa ajungi, ai ajuns si nu e...nimic. Nu s-a intamplat nimic. Si frica ta dispare ca prin minune.
Ar mai fi de vorbit pe aceasta tema, poate voi reveni, desi sper sa nu fie cazul. Acest mesaj este in primul rand o autosugestie foarte necesara mie, dar se adreseaza si acelora dintre voi care trec prin asa ceva. Si sper sa va fie de folos. Este incredibil cat de puternica este autosugestia, din pacate multi dintre noi (ma includ) o folosim doar in sens negativ. Deseori m-am intrebat ce lucruri frumoase am atinge daca am folosi aceasta putere a mintzii in sensuri pozitive.
Peace.