Confesiuni si concluzii

Edit, 4 mai 2007. Pentru ca prin amabilitatea domnului Victor din Iasi acest post a devenit deodata foarte popular (a, nu, nu popular, foarte citit, mai bine zis) va urez lectura placuta, without prejudice, and take the right self conclusions (if you can, desi ma indoiesc).
Si daca tot v-a fost dor de mine, hai, dati un vot si aici, va rog eu :D


U2 Romania. O comunitate de fani. Si de prieteni, la un moment dat. Nascuta din ideea foarte buna avuta de domnul Octav Nicolae de a lansa un site, www.u2.ro (ulterior devenit www.u2romania.com). Ca si autor al cartii 'U2-Cand muzica e un foc de neuitat', am fost descoperit de catre acesti oameni, in 2004, si am venit sa-i cunosc, foarte incantat. De aici lucrurile au evoluat foarte repede. Am avut ideea sa organizam tributuri U2, in care am avut deosebita placere sa cant alaturi de alti diversi instrumentisti amatori ca si mine. Grupul a crescut, am inceput sa facem multe impreuna si a aparut si un dram de notorietate, pentru ca am ajuns sa cantam la Brasov, la lansarea ultimului album U2 in Romania, eveniment organizat cu revista Sunete (care a si scris despre noi) si cu Zone Records. Asta se intampla in decembrie 2004. Nici 2 luni mai tarziu, MTV-ul ne contacta pentru a organiza un weekend U2 iar eu si domnul Nicolae eram intervievati. Anul 2005 a adus noi cantari tribut, obtinerea biletelor pentru concertul U2 de la Viena si o vizita din America a Angelei Pancella, editorialista pe cel mai tare site neoficial U2, www.atu2.com. Am avut placerea sa cantam cu si pentru ea si astfel am ajuns pomeniti si pe acel site. Intre timp reusisem sa ma afirm si in presa locala cu obsesia mea cu U2, vorbind despre trupa si despre siteul nostru intr-un ziar din Ploiesti si, in direct, la o televiziune din acelasi oras si la un radio din Campina.
Apoi a venit concertul din Viena, dupa care am publicat un nou articol in revista Sunete, urmat de inca doua cantari tribut in toamna. Dar cum tot ce este frumos nu tine o vesnicie, asa s-a intamplat si aici. Era sfarsit de octombrie, 2005. Impreuna cu domnul Nicolae (cel mai bun prieten al meu timp de un an jumate, cu care nu avusesem vreodata nici cea mai mica disputa) si cu prietena acestuia, o domnishoara insignifianta in aceste relatari (desi poate nu, hehe) mergem la un concert Urma (primul al meu la acea vreme), in timpul caruia respectiva d'shoara face o remarca de prost gust la adresa unei persoane dragi mie. Deranjati fiind amandoi de faptul ca i-am atras atentia, ma trezesc ca primesc, de la domnul Nicolae, avertisment cum ca trebuie sa-mi cer scuze, altfel nu mai avem ce discuta. Well, niciodata nu mi-am cerut scuze atunci cand nu am avut de ce. Asa ca nu am facut-o nici atunci. Hmmm...si de aici s-a cam rupt filmul. Domnul Nicolae a refuzat sistematic din acel moment orice incercare de a iesi la o bere si a vorbi barbateste in fatza. La dracu', doar eram best friends de atata timp. Gasind de fiecare data scuze atunci cand il invitam, domnul Nicolae (stati, e timpul sa renuntz la acest apelativ, deci de acum incolo ne referim la el ca Octavel)...asa deci, Octavel a inceput sa ma shicaneze permanent pe forumul U2, unde eram admin. Totul a culminat inaintea Craciunului, cand, deranjat fiind ca am scris un articol pe prima pagina a siteului in care atrageam atentia cum ca acest fandom se duce de rapa (articol pentru care am fost apreciat si de un tip care ma detesta), Octavel m-a banat pe forum, publicand si mizerii in blogul meu de acolo, care imi era foarte drag (ca sa vedetzi la ce se poate ajunge de la o muiere...ca doar de la ea a plecat).
Concluzionand deci, incapabil sa gestioneze o situatie in viata reala si sa vorbeasca deschis cu mine, Octavel si-a aratat din plin bilutzele (as fi zis 'micile bilutze', dar era pleonasm) in mediul virtual, probabil facand pe marele macho in fatza acelei fatuci.
Si pentru asta, a fost invins cu propriile arme. Cum? Pai foarte simplu. Daca vrea in virtual, in virtual sa fie. Nestiind cu cine se pune, Octavel a uitat ca imi daduse toate parolele userilor de pe forum, inclusiv pe a lui. Asa ca a fost foarte simplu si distractiv intr-o noapte sa intru si sa maceleresc efectiv acel forum. Oh, si inca am fost bland, putea fi mult mai rau. Da da..stiu, nu ma onoreaza cu nimic asta...mai ales ca erau si alti useri implicati...stim stim. Ideea e insa mult mai simpla. A fost asa de distractiv (radeam cu lacrimi in noaptea aia, tin minte si acum) sa-i dau muie in pozitia lui preferata, incat nu m-am putut abtine. Si oricum,omul avea back up la forum, stiam ca se va reface totul, pagubele urmau sa fie minime, dar orgoliul sau ranit, nu. Mi-a parut rau pentru anumiti useri de acolo, dar ulterior au aflat de ce am actionat asa, in discutii private pe care le-am avut cu ei. Nu regret absolut nimic si as face-o din nou. Pentru ca acel om a meritat asta din plin. Imi pare rau doar ca am trimis un mail ipocrit unor prieteni, imediat dupa atacul hack, in care le spuneam ca nu am fost eu. Am facut asta pentru ca in acel moment ma interesa parerea unei singure persoane, foarte draga atunci, si nu as fi suportat sa stie ca eu am fost. A fost un gest de rahat sa trimit acel mail, pentru el imi pare rau si imi cer scuze, a fost o ipocrizie. Nu imi pare insa rau pentru userii stersi, topicurile ascunse sau disparute, pentru toata varza provocata pe acel forum. Mai ales ca acolo erau mai multi care nu ma suportau, in ciuda faptului ca facusem atatea pentru acea comunitate. So, no regrets, dragilor.
Evident, am rupt contactul cu ei. Lucrurile sunt evidente: de atunci se scalda intr-o lentoare crasa, toata acea comunitate. Nu se mai ocupa nimeni de site, de articole, de concerte la download, de intalniri (se vad din an in paste si, chiar si atunci, apar doar 2-3 insi). Nu se mai fac cantari, nimic. Trist, foarte trist. In vara trecuta am incercat sa postez iar pe site, insa, asa cum ma asteptam, am fost luat la tzinta cu sticle imediat cum am bagat capul pe usa. Ce e trist e ca asta a facut-o o persoana de la care chiar nu ma asteptam (planta mica ce esti, la propriu si la figurat, te salut!). In fine, a fost bine ca am incercat sa le iau iar pulsul. Am constatat ca nu am pierdut absolut nimic si ca nu regret absolut nimic. Nu a ramas nimic in urma. Acel site este all that you CAN leave behind.
Ma apuc foarte curand de treaba la o noua carte despre U2, pe care editura Humanitas mi-o va publica in toamna. Am ezitat foarte mult daca sa scriu sau nu un capitol despre U2 Romania. Tendinta principala a fost sa-i ignor pe acei amatori. O prietena m-a sfatuit sa nu fac asta si sa scriu despre ei, ca asa le-as da intr-adevar o palma. Aiurea, le-am dat deja una, am plecat si i-am lasat in banal. Concluzia a venit tot de la omul care m-a sustinut neconditionat pe u2.ro si a preferat sa fie banat odata cu mine. Mi-a zis sa nu ma mai intreb atat daca sa scriu sau nu despre ei. Fara sa ma gandesc la orgolii sau la a le da palme. Treaba e mult mai simpla: nu voi scrie nimic pentru ca pur si simplu....nu am ce. Acea comunitate a murit. There's nothing left. Este un adevar trist. Dar este un adevar. Da....nu am ce sa scriu. Ce as putea spune? Ca exista un site pe care se scrie la distanta de saptamani si pe care un concert la download sta un an jumate..? Unde oamenii sunt foarte putini si abia interactoneaza? Unde nu se mai intampla nimic de notorietate? Mda..imi pare rau. Efectiv nu am ce sa scriu. Si ii multumesc lui Andrei ca mi-a gasit aceasta 'scuza' minunata. Asa, pentru mine, pentru ideea ca desi calc si eu pe becuri si sunt capcaun, unele lucruri le fac al dracu' de bine si merg inainte fara regrete.
Va salut din mers. Urmariti acest blog, la toamna o sa va dau detalii despre lansare. Si nu fiti orgoliosi, cumparati cartea. Chiar daca fara autograf de data asta. Hahaha.
TheFly and only.

Popular posts from this blog

Ce trebuie să faci și ce trebuie să eviți atunci când ești părăsit

Aerosinuzita (sau cum îți crapă capul înainte de aterizare)

Dimineți de iarnă în Londra