Saturday, 29 December 2007

Un fel de rezumat

2007. Fu(tu)se si se duse.
Un an început în forţă prin demonstraţia acelei legi nescrise conform căreia după ce cauţi şi nu găseşti ajungi să dai peste prea multe opţiuni şi eşti pus să alegi. A fostul anul reluării unui mic vis, care se va revedea publicat foarte curând în 2008. Au apărut şi atacurile de panică, peste care am reuşit să trec, documentându-mă intensiv despre ele şi având multă voinţă. În 2007 m-am bucurat şi de o importantă regăsire, ale cărei roade s-au văzut dar pe care încă le aştept, la modul năucitor. Au fost şi mari deziluzii, ca întotdeauna, dar nici astea nu pot dura la nesfărşit.
Lunile, anotimpurile, anii...nu sunt până la urmă decât simple repere în timp. De ce facem bilanţuri şi ne punem dorinţe doar acum nu prea înţeleg. Viaţa te poate lăsa perplex oricând, în orice moment, când îţi sorbi cafeaua şi cineva îţi răstoarnă lumea cu susul în jos, fie noapte sau zi. Cineva, ceva, orice. Toate vin, unele pleacă, contează ce rămâne.
Şi am sentimentul că voi aduna multe în curând. 2008 will be a kick ass year.

Thursday, 27 December 2007

As vrea sa pot

...sa-ti spun mai multe lucruri. Cum ma gandesc la tine, cum imi lipsesti.
As vrea sa fie simplu. De ce atata complicatie de fiecare data? Tu ma placi, eu te plac. E simplu. Sau ar trebui sa fie.
...sa-ti spun cat de interesanta esti. Si ce frumos comunic cu tine. Cum ai merita un sarut pentru fiecare replica geniala pe care stii sa o dai.
...sa nu fie nevoie de atatea planuri, de atatea strategii, de atatea reprimari. Sa pot sa-ti citesc gandurile si ele sa fie bune. Sa nu-mi fie teama de soarta, de tine, de maine.
As vrea sa nu fie necesar "sa fac pe durul", doar pentru ca "asa da bine uneori" si asa ma sfatuiesc unii. As vrea sa nu-mi planific niciun gest. As vrea sa fie totul natural. As vrea sa ma vezi cum sunt si sa fie de ajuns.
As mai vrea sa nu citesti aceste randuri. Si ele sa-ti arate latura mea moale si neincitanta. As vrea sa nu mai existe deloc prefacatorie. As vrea sa joc poker pe dezbracatelea, cu cartile pe fata.
As vrea sa fie ALTFEL de data asta. Sa construiesc si eu ceva CONCRET. As vrea sa nu mai existe iluzii, apa rece pentru betivii de ocazie si valuri de abur. As vrea sa dau telefon si sa mi se raspunda.
As vrea sa cred ca suntem mult prea potriviti. Culmea, asta chiar imi iese. Chiar cred asta.
...sa-ti spun toate astea in fatza. Dar cum sunt prea cacacios sa fac asta, nu-mi ramane decat sa aberez in acest blog nenorocit.

3 ani in oglinda

Urmariti pozele de mai jos. Prima este surprinsa pe 26 decembrie 2004, a doua ieri, adica exact 3 ani mai tarziu. Culmea, eu sunt imbracat la fel, ai jura ca sunt facute in aceeasi zi.
Iar dansul este Corsy, nebunul de frati'miu, pe care il vad tare rar, numai cand ajung pe la Campina.



Wednesday, 26 December 2007

The Joshua Tree

Astazi public un nou pasaj din carte, asa cum sper ca v-ati obisnuit deja. Vom vorbi putin despre The Joshua Tree, albumul considerat de unii drept cel mai bun din istoria muzicii, apoi despre piesa care il deschide, Where The Streets Have No Name.
Pentru ca observ, din statisticile de pe blog, ca tot mai multa lume cauta pe google chestii de genul "the fly on a wall, carte, cand muzica" etc., va sfatuiesc sa urmariti aceasta sectiune a blogului meu pentru a fi la curent cu lansarea, care va fi probabil in ianuarie sau februarie.
Thanks & enjoy!



Referindu-ne acum la versuri, putem spune că întâlnim mai multe teme în cadrul acestui disc fabulos. Apa şi deşertul ar reprezenta o primă astfel de temă. Chiar pe coperta discului îi vedem pe cei patru membri în mijlocul deşertului californian, în Death Valley National Park, imortalizaţi de către Anton Corbijn, fotograful trupei încă de la începuturile sale. Acesta a văzut copacul în timp ce autobuzul care îi ducea pe U2 prin America trecea prin acea zonă. A cerut imediat să se oprească şi a alergat până la copac fascinat de ideea de a-l fotografia.
Pe parcursul albumului întâlnim nu mai puţin de 46 de trimiteri către cuvinte cum ar fi “ploaie, cascadă, inundaţie, apă, fântână, mare, ocean şi râu”. Există şi 17 trimiteri către deşert sau uscăciune: “uscat, căldură, praf, soare”. Apa şi deşertul reprezintă echivalentele poetice pentru viaţă şi moarte, înstrăinare şi mântuire, precum şi pentru alţi termeni diametrali opuşi. Aceste concepte au fost inserate de Bono în versuri pentru a se resemna cu moartea lui Greg Carroll, pentru a sublinia dualitatea spiritului american sau pentru a conferi o nuanţă rustică, pământească, în concordanţă cu tonul country/blues al albumului.
America este o altă temă pe care nu o putem ignora pe acest disc. În timpul înregistrărilor, membrii U2 au discutat cu producătorul Brian Eno ideea muzicii cinematice, prin care să creeze în mintea ascultătorului imaginea unui loc anume. Astfel, ei au ales şi o locaţie pentru asta, plasându-şi muzica în deşertul din sud-vestul Americii. Bono era realmente fascinat de America, de tradiţii sau peisaje (iubea deşerturile), dar totodată dezaproba politica. Mai mult, pe acest album, liderul U2 se lupta cu anumiţi demoni, hoinărind prin peisaje dezolante. Un alt titlu luat în calcul atunci fusese The Desert Songs. De aceea, deşertul devenea cea mai potrivită imagine pentru coperta albumului. În acelaşi timp, U2 investiga şi descoperea tradiţiile americane, literatura, geografia, muzica gospel, R&B, country (mai exact stiluri muzicale pe care le ignoraseră până atunci).
De asemenea, durerea şi pierderea constituie un alt concept des întâlnit în The Joshua Tree. Multe cântece conţin o tristeţe acută, pe care Bono o numeşte chiar “durere irlandeză”. Dacă studiem cu atenţie versurile, descoperim că fiecare piesă semnalează, mai mult sau mai puţin, o absenţă, a unei persoane, loc sau obiect. Stilul ambiguu în care Bono scrie versuri accentuează acest sentiment de absenţă. Iar acest lucru se adaugă fundalului sonor vocal, unde acelaşi Bono atinge note foarte înalte şi furioase, întregul său talent părând să atingă apogeul în cadrul acestui album. Analizând şi mai profund acest sentiment de absenţă, trebuie să menţionăm că până şi Edge foloseşte multe acorduri lipsite de terţă, mai exact el evitând să cuprindă în acorduri acele note fără de care sunetul pare ambiguu si nesigur. Peisajul sonor astfel creat, pare misterios şi oarecum dezolant, generând o contopire magică şi dureroasă între calitatea incontestabilă a sunetului şi decorul sugerat în mintea ascultătorului.
Aşa cum am menţionat, albumul The Joshua Tree este dedicat memoriei lui Greg Carroll, bun prieten cu trupa şi asistent personal al lui Bono. Maur din Noua Zeelandă, U2 l-au cunoscut pe Greg în timpul turneului The Unforgettable Fire, el mutându-se în Dublin şi asistând ulterior la înregistrările de la The Joshua Tree. Prezenţa sa este simţită în acest album şi amintirea sa constituie o altă temă printre cele deja menţionate.
În fine, un ultim concept major ce poate defini acest album este chiar copacul de la care-i vine numele. Joshua (Iosua) a fost prima dată menţionat în Biblie, purtătorul său fiind succesorul lui Moise ca lider al israeliţilor din perioada eliberării de sub sclavia egiptenilor. Acest nume a fost transformat în greceşte în Iesous, el devenind apoi, în latină, Iisus. Aplicând acest lucru la albumul lui U2, ne dăm imediat seama de puternica sa conotaţie religioasă. Referindu-ne strict la copacul Joshua din deşertul american (cel fotografiat pe copeta albumului a dispărut în anul 2000), el a fost numit aşa de către mormonii care călătoreau prin zonă, datorită ramurilor sale întortocheate, care le sugerau acestora imaginea lui Iosua călăuzind evreii către Pământul Făgăduinţei. Ulterior a apărut chiar Parcul Naţional Joshua Tree.
Ordinea melodiilor de pe album a fost stabilită de cântăreaţa britanică Kirsty MacColl (1959-2000). Ea a aşezat piesele în ordinea preferată, asta după ce a fost rugată să înceapă cu Where the Streets Have No Name şi să termine cu Mothers of the Disappeared. Restul pieselor, de la doi la zece, reprezintă exact ordinea preferinţelor ei, de la cea mai plăcută la cea mai puţin plăcută.

.......................................................................

WHERE THE STREETS HAVE NO NAME. Aceasta este una din piesele de referinţă ale trupei U2, ea născând, implicit, mai multe interpretări. Una din ele este reprezentată de faptul că acest cântec a fost scris în urma experienţei pe care Bono a trăit-o cu soţia sa în Etiopia, în timpul foametei care a distrus acest stat. Ei au stat într-o tabără de refugiaţi stabilită de organizaţia World Vision. Versul “when I go there / I go there with you” poate fi o referire directă la Ali. În plus, este ştiut faptul că oamenii trăiau acolo în corturi aliniate pe mai multe şiruri, neexistând nume de străzi (vezi titlul piesei).
Pe de altă parte, în aceste versuri poate fi vorba despre dorinţa lui Bono de a distruge zidurile dintre Pământ şi Paradis (“tear down the walls”) pentru a putea lua astfel contact cu Divinitatea (“touch the flame”). În cadrul PopMart Tour, melodia se încheia cu versurile biblice: “nu va mai fi tristeţe, nici durere sau timp, nu va mai fi moarte sau lacrimi iar vechea ordine a lucrurilor se va schimba.”
O altă versiune posibilă ar fi că piesa se referă la vizita făcută de U2 în Nicaragua, stat al cărei capitală, Managua, are străzi fără nume.
Mai avem însă un alt unghi interesant din care putem privi acest cântec. Oraşul Los Alamos din statul american New Mexico este locul în care a fost construită prima bombă nucleară. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Los Alamos era un oraş secret în care străzile nu aveau nume. În plus, oraşul este construit pe ceva ce am putea numi “high desert plain”, adică pe platoul Pajarito, aflat la o altitudine de aproximativ 2.250 metri.
Însă toate aceste teorii par a fi infirmate de ce a declarat Bono într-un interviu acordat revistei oficiale a fan club-ului U2, Propaganda: “Nu ştiu exact dacă mă refer la un loc anume în această melodie. Iniţial m-am gândit la Belfast, pentru că acolo puteai să spui ce religie are o persoană după strada pe care locuia. Trebuia doar să spui unde te-ai născut şi toţi ştiau dacă eşti catolic sau protestant. Puteai ştii şi cât de bogaţi sunt oamenii, în funcţie de unde se afla casa lor. Cred că de aici a pornit ideea cântecului. Am început să scriu despre un loc unde străzile nu au nume”. El a mărturisit şi faptul că primele două versuri au fost improvizate pe moment, la microfon.
Revenind la ideea numelor străzilor din Belfast, se ştie deja ce război exista între cele două religii, catolică şi protestantă. Iar atunci când a ajuns în Etiopia cu Ali, unde nu existau nume de străzi, Bono a realizat cât mult judecăm oamenii fără să-i cunoştem.
Where the Streets Have No Name este unul din cele mai iubite cântece U2. Mai mult decât atât, este în mod cert cel mai puternic şi mai spectaculos cântec live al formaţiei, iar Willie Williams a spus că Streets reprezintă punctul culminant al concertelor U2. A fost cea mai dificilă piesă la compunerea albumului The Joshua Tree, trupa lucrând la ea luni de zile şi încercând să găsească o trecere de la măsura 6/8, folosită la intro, la 4/4. Piesa a fost prima dată interpretată live pe 27 martie 1987, la Los Angeles, pe acoperişul unui magazin de băuturi alcoolice. A fost un mini-concert organizat ad-hoc de U2, mii de fani venind să vadă trupa şi blocând străzile. Atunci s-a filmat şi clipul piesei, care oferă material documentar autentic. Ideea de a cânta pe un acoperiş s-a dorit a fi un tribut adus trupei Beatles, care, la rândul ei, a cântat pe acoperişul Apple Records.


©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"

Tuesday, 25 December 2007

Christmas This Year

Un timp al miracolelor dintre care doar foarte putine se intampla in realitate. Sau poate ca unele abia isi consolideaza temelia pentru a avea loc in curand. Foarte putin spirit in acest an, poate cele mai fade zile premergatoare pe care le-am avut vreodata. Ganduri, sperante, iluzii, inevitabile chiar si in cele mai aride conditii. Ironizarea mesajelor pe banda rulanta pe care le primesti, stiti, tipul stas care se trimite la toata lista si care uneori cuprinde o inclinare spre literar a expeditorului pe care nu o banuiai ("fie ca magia sarbatorilor sa va coboare in suflet caldura si bucurie, iar miracolul nasterii Domnului Nostru Iisus Hristos sa va faca mai buni etc. etc") C'mon. Prefer mesajele scurte si la obiect iar daca sunt si personalizate, cu atat mai bine. Din fericire, singurul mesaj pe care il asteptam cu emotie a fost decat pentru mine si semnat cu initiala numelui, desi nu era nevoie, insa asta ii confera ceva special.
O vreme in care iti poti revizui prietenii adevarati, fie doar rasfoind agenda telefonului sau pe cea din mail. Te gandesti: "Astuia nu-i dau mesaj ca niciodata nu raspunde, astuia nu-i dau ca niciodata nu da din proprie initiativa etc." Ati facut vreodata asa? Sau intotdeauna trimiteti la gramada, la toti, pentru ca e Craciunul si vreti sa pareti voua insiva mai buni? No way. Eu unul sunt foarte selectiv.
Este, desigur, un timp al colindelor. M-am trezit pe cele cantate de Hrusca auzite la vecinu' iar acum ii trezesc eu pe ai mei cu melodiile de poveste cantate de Sinatra, colinde care, atunci cand le asculti, iti aseaza inevitabil in suflet imaginea unei casute cu foc in semineu si multa, foarte multa zapada afara.
O reuniune de familie, aseara, cu sarmale, carnati, muraturi si alte cele (da, nu am mai avut rabdare) si inca una, maine, la Campina. Reintoarcerile la cuib, fie ele de Craciun sau nu, te incarca intotdeauna de energie. Si iti aduc liniste, in acelasi timp. O vreme in care apreciem ce avem, ne uitam la partile bune si multumim. Trebuie sa facem asta, desi uneori pare un praf in ochi, atunci cand am fi vrut un pic mai mult. De la o astfel de fundatie trebuie sa inceapa ascensiunea spre ceea ce tanjesti cu adevarat si poate ca, intr-un final, vei merita sa primesti tot ce-ti doresti. Apropo, eu nu cred ca fericirea e doar o stare de moment, asa cum sustin unii. Mi se pare o definitie incredibil de superficiala a acestui concept.
Desigur, este un timp al cadourilor, al bradului cu miros uneori abia perceptibil, dar care imi ofera flash backs din copilarie. Petrecuta in mare parte la Campina, unde suntem asteptati de bunici si de nebunul meu caine mos. E cu atat mai frumos cu cat, desi nu speram, e nitica zapada afara iar pomii sunt albi albi, plini de chiciura.
Un timp al ideii cum ca, macar ca simpla teorie a probabilitatilor, si tot trebuie sa fie altfel de data asta.
Cam asa este acest Craciun pentru mine.

Saturday, 22 December 2007

Live Aid


Această incredibilă reuninune de artişti a avut loc pe 13 iulie 1985. A fost ideea muzicianului irlandez Bob Geldof de a aduna cei mai celebri artişti ai lumii în cadrul a două reprezentaţii grandioase (Londra, Wembley, 72.000 de spectatori şi Philadelphia, JFK Stadium, 90.000 de spectatori), transmise în direct la televiziune în 160 de ţări, audienţa fiind estimată la 1,5 miliarde telespectatori. Scopul: strângerea de fonduri pentru populaţia subnutrită din Etiopia. Acest spectacol fără precedent a venit ca o consecinţă logică a proiectului Band Aid, lansat de Midge Ure şi Bob Geldof în decembrie 1984, în care mai multe vedete internaţionale, printre care Bono şi Adam de la U2, au interpretat piesa Do They Know It’s Christmas?
Nicio altă manifestare din istorie nu mai strânsese atâţia artişti renumiţi laolaltă. Concertul Live Aid a durat 16 ore şi, printre cei prezenţi acolo, au fost şi cei de la U2, care tocmai obţineau un succes comercial de nivel mondial. Jack Nicholson i-a prezentat pe U2, chiar din Philadelphia, spunând: “O trupă a cărei inimă este în Dublin, al cărei spirit este în toată lumea şi care niciodată nu s-a ferit să spună ce gândeşte: U2!” Iniţial, ei aveau planificat un set de trei piese, Sunday Bloody Sunday, Bad şi Pride, dar pentru ca Bono sare de pe scenă şi dansează cu o fată din public (ulterior ea declarând că Bono i-a salvat viaţa, pentru că era cât pe ce să fie strivită), Bad se prelungeşte prea mult şi se renunţă la Pride.
După spectacol, ceilalţi 3 membri ai U2 au fost foarte supăraţi pe Bono, considerând că din cauza sa nu au mai cântat Pride, cel mai mare hit al lor de la acea vreme. Însă, peste timp, gestul sau a ramas celebru şi o emblemă a Live Aid-ului. Bono credea că o dăduse în bară, că semnase condamnarea U2 în faţa întregii lumi. Reîntors în Irlanda, el a mers cu maşina în neştire, de unul singur, zile în şir, fără să fie capabil să comunice cu nimeni. Se gândea la milioanele de oameni care mureau de foame, iar el făcea un lucru banal din care mai trăia şi bine: cânta într-o formaţie. Însă a întâlnit la un moment dat un sculptor în vârstă, la Newross, care se pricepea foarte puţin la muzică. Culmea era faptul că el lucra la o sculptură numită “Saltul”, inspirată de săritura făcută de Bono în mulţime pentru a dansa cu acea fată. Bono s-a întors acasă şi a început de atunci să-i creadă pe oamenii care spuneau că tot ceea ce îşi mai aduc aminte din concertul Live Aid este acel gest făcut de el.
După această prestaţie live, vânzările discurilor U2 au crescut şi mai mult, la fel şi cererile pentru concerte. Iar în final, Live Aid a strâns un total de 60 de milioane de lire sterline pentru Africa.

©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"

Friday, 21 December 2007

Undone

Sunt la birou şi finisez ultimele chestii înainte de a pleca în vacanţă. Voi reveni abia pe 7 ianuarie, timp destul pentru reculegeri, amintiri, trasări de linii şi noi energii. Acum aproape 5 luni plecam în concediul de vară, având în mare parte acelaşi sentiment ca şi acum. Ceva a rămas neterminat, ceva e în neregulă şi sunt prea multe regrete şi melancolie pentru un om care tocmai pleacă în vacanţă.
Şi, pe toţi sfinţii, jur că nu mă refer la muncă.

Wednesday, 19 December 2007

Ironic

[...] M-am plictisit de miss paradox asta, nu vrei să te îndrăgosteşti şi tu de altcineva? întreba noua miss nu demult.
Şi, fără să vreau, am ascultat-o.

p.s. Ea comunică foarte frumos, da, tare frumos. Dar momentan tace.

Let's dance little stranger
Show me secret sins
Love can be like bondage
Seduce me once again

Won't you dance with me
In my world of fantasy
Won't you dance with me
Ritual fertility

Like an apparition
You don't seem real at all
Like a premonition
Of curses on my soul

The way I want to love you
Well it could be against the law
I've seen you in a thousand minds
You've made the angels fall

Come on little stranger
There's only one last dance
Soon the music's over
Let's give it one more chance

Take a chance with me
In my world of fantasy
Won't you dance with me
Ritual fertility

Sunday, 16 December 2007

Frozen

Ieri am stat toată ziua la muncă, în spiritul clasic al sclavagismului corporatist, mai evident ca niciodată pe final de an. Acum sunt din nou aici şi voi sta până diseară. Singura consolare de rahat este că oricum nu am nimic mai bun de făcut. În birou e o linişte cumplit de apăsătoare.
De la etajul 7 din Opera Center, oraşul se vede trist de frumos, mai ales seara. Doar forfota maşinilor mai poate sparge puţin din liniştea asta. Aseară priveam cheile Dâmboviţei printre luminile nopţii şi am rememorat serile de agonie şi extaz pe care le-am trăit acum 7-8 ani prin aceste locuri. Prietena mea era studentă la medicină şi treceam des pe aici. Pe atunci se construia Opera Center şi mă întrebam ce va fi, fără să intuiesc, evident, că voi ajunge să lucrez aici.
Multă apă s-a scurs pe Dâmboviţa de atunci, multe s-au petrecut, bune şi rele. Dar sentimentul general este că totul a îngheţat, mai ceva decât cancerul ăsta de afară. Şi sincer afirm că nu ştiu cât dracu' mai suport această hibernare. E prea multă linişte.

Saturday, 15 December 2007

Interesat = neinteresant

...şi invers. Adică: atunci când eşti neinteresat în legătură cu cineva, trezeşti subit al dracului interes din partea respectivei persoane. Human nature, nu? Fructul interzis. Frecuşul ăla interior dat de chestiile inaccesibile. Mmm, teasing, nu?
Pe latura ailaltă, când ceva se schimbă şi brusc te transformi din vânător în vânat, atunci fugi. Eviţi, respingi. O laşi moale. And all that bullshit. Interesul celuilalt (pe care chiar tu cu mâncărimea-ţi din dos l-ai stârnit) îl transformă inevitabil în cea mai banală persoană. Constaţi că te-ai jucat prea mult and the shit hit the fan. Ştii, e vorba aia: be careful where you aim 'cause where you aim you just might hit.
Mda. Această chestie poate fi înţeleasă într-un fel, dar numai până la punctul când devine frustrantă. Bineînţeles, acel punct presupune că tu eşti cel interesat. Din acel moment, totul devine un joc de-a şoarecele şi pisica din care vrei să scapi cât mai repede. Dacă nu poţi, probabil îţi vei băga picioarele. Şi vei renunţa. De tot.
Dar e mişto şi aşa. Imediat după asta vei deveni din nou extrem de interesant.

Thursday, 13 December 2007

Pe scurt

De 4 zile am preluat noul apartament. Spaţios, aerisit, dotat. Şi niţel scump, dar asta-i viaţa. Momentan nu am net acolo, de aia scriu mai rar pe blog. Acum sunt la muncă, o muncă multă şi stresantă pe acest final de an. Diseară e petrecerea firmei, unele vor fi gratis, altele probabil că nu. Iar ea are căsuţa plină cu mesaje la care va trebui să renunţe pentru a-mi face mie loc.

Saturday, 8 December 2007

Under a Blood Red Sky

Paul McGuinness vine cu ideea de a filma un concert U2, pentru a capta extraordinara atmosferă existentă la un astfel de show și fantastica forţă live a formaţiei. Lângă Denver, unul dintre primele oraşe cucerite de U2 de la început, se afla amfiteatrul natural Red Rocks, în Munţii Stâncoşi. Stabilită ca una dintre locaţiile turneului War, Red Rocks este ales ca loc pentru filmare datorită fundalului special pe care-l puteau oferi. Însă U2 nu aveau bani suficienţi pentru a investi într-un concert la Red Rocks. Era dificil să aduci echipamentul în acea zonă şi se mai punea şi problema unei iluminări speciale pentru a realiza o filmare de calitate. Era nevoie de 250.000 de dolari pentru a realiza acest proiect (inclusiv pentru a aduce un elicopter care să filmeze totul din aer). Paul McGuinness îl găseşte însă pe promotorul Barry Fey, care, împreună cu Island Records şi NBC (care preia drepturile radio) investeşte în acest show. Dar problemele nu dispar. Plouă abundent timp de câteva zile înaintea concertului. Asta îngreunează foarte mult montarea scenei. În ziua concertului, cu ploaia continuând să cadă din belşug, Barry Fey îl sună pe McGuinness şi îi propune să renunţe la acest concert şi să filmeze ulterior într-o altă locaţie. Trupa si managerul ei nici nu vor să audă de această variantă, mai ales că ea ar fi fost echivalentă cu pierderea sponsorizărilor. Totul merge înainte, aşa cum fusese planificat.
Cu câteva ore înaintea concertului, fanii încep să-şi facă apariţia, înarmaţi cu pelerine de ploaie, mâncare şi băuturi calde. Exact când show-ul se pregătea să înceapă, ploaia încetează. U2 cântă în mare vervă, conectându-se din plin la starea de spirit a publicului. Pe scenă sunt amplasate trei torţe mari, aşezate în triunghi. Acestea, împreună cu speciala locaţie naturală, conferă un aer mistic înregistrării video. Care se bucură de un succes enorm, dovedindu-se a fi o excelentă sursă de publicitate pentru U2. Mai multe piese sunt editate şi prezentate în diferite programe de televiziune, iar posturile radio retransmit integral concertul. O compilaţie de nouă piese este realizată pentru MTV. În sfârşit, materialul video oficial se va intitula U2 Live At Red Rocks: Under A Blood Red Sky (vers preluat din piesa New Year’s Day) şi va fi lansat oficial în noiembrie 1983, împreună cu albumul live cu acelaşi nume. Acesta din urmă va conţine doar opt piese (dintre care doar două cântate la Red Rocks, Gloria şi Party Girl), printre care şi unul dintre primele single-uri, 11 O’Clock Tick Tock. Cinci piese sunt preluate dintr-un concert ulterior, susţinut de U2 pe 20 august în Germania. Materialul video este singurul din toată cariera U2 care îi prezintă pe toţi cei patru membri cântand vocal (Edge la Seconds, Adam la I Will Follow şi Larry la Surrender). Din acelaşi concert provine şi legendarul videoclip al piesei Sunday Bloody Sunday. Revista Rolling Stone a plasat acest material în lista celor „50 de momente care au schimbat rock’n’rollul”, pe deplin meritat, ţinând cont că acest album live, produs de Jimmy Iovine, demonstra fără îndoială că U2 devenise una dintre cele mai mari trupe live din anii ‘80. Un sondaj realizat printre cititorii revistei Rolling Stone la sfârşitul lui 1983 a desemnat U2 cea mai bună formaţie a anului.


©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"

Friday, 7 December 2007

Cold Day in the Sun

Un nou extras de pe cel mai fain concert acustic pe care l-am văzut vreodată, anume Skin & Bones de la Foo Fighters.
Piesa se numește Cold Day in the Sun și, din câte am înțeles, este compusă chiar de tobarul Taylor, care o interpretează și vocal, după cum veți vedea. Faza și mai tare e că, în unele concerte, Dave trece la tobe și Taylor la chitară.
Din clip lipsește un scurt dialog între cei doi, exact înainte să înceapă piesa, care se termina cam așa (Taylor spune):
Let's do this fucker! (Apoi, realizând că Dave poate înțelege altceva): Aaaaa I mean let's do this fucker, not let's do this, fucker.


Cold Day In The Sun Lyrics

Thursday, 6 December 2007

Miss Paradox

Ea îi spunea Miss Paradox, pornind într-un fel de la ciudățenia situației. Vorbeam cu ea uneori și ajunsesem să folosesc și eu același apelativ când discuția ajungea la campioana paradoxurilor. Mai in glumă, mai în serios...
Mai în serios situația s-a schimbat brusc. Ea, posesoare de prieten asemănător cu nevasta celebrului Colombo (adică auzi din când în când vorbindu-se despre el dar niciodată nu apare în peisaj), a devenit fără să vrea exact ceea ce ironiza.
O nouă miss paradox, o nouă amică perfectă, un nou punct al dracului de mort. Cum ar spune diabolicul Pacino: "Look but don't touch. Touch, but don't taste. Mmmmm taste, but don't swallow..."
Problema e că eu am înghițit iar acum mă aflu în mijlocul unui nou și infernal paradox.

Wednesday, 5 December 2007

Navetă

Au trecut primele două zile de navetă, au mai rămas alte două. Dimineața plec cu un tren pe la 7.00, la 7.50 sunt la Gara de Nord și la cel târziu 8.30 în birou. Asta înseamnă cu o oră mai devreme decât ajung atunci când vin la serviciu din București. Unul din paradoxurile navetei.
La plecare e întuneric și dorm în tren, fiind bruiat doar de puradeii care deschid cu nesimțire ușile compartimentelor pentru a cerși, ăăăăă pardon, pentru a "colinda", ca întotdeauna înainte de vreme și fără a avea vreo legătură cu datinile. Seara mă întorc cu microbuzul, care mă lasă chiar în fața blocului. Ieri am reușit un adevărat record, făcând exact o oră și zece minute din birou și până în apartamentul din Ploiești. Dacă vreun bucureștean frustrat (pe bună dreptate) de traficul hyper-infernal din capitală citește asta, să nu mă înjure.
Acum închei, cam atât, a venit și sorella iar cadourile de la Moșu' deja ne așteaptă.

Monday, 3 December 2007

Evenimentul mult așteptat

Sunday, 2 December 2007

60, Rosemount Avenue

Așa cum spuneam acum câteva zile, până ce îmi voi lansa cartea voi posta scurte pasaje din manuscris, însoțite și de un clipuleț. În curând sper să conving cât mai multă lume că U2 este cea mai frumoasă trupă care a existat vreodată. Și, personal vorbind, locul unde mă întorc de fiecare dată când vremurile sug, așa ca acum.

Cu ce am putea începe? Ce introducere poţi să faci atunci când este vorba de o asemenea trupă? Ce poţi spune în două vorbe despre U2? Să ne gândim. Treizeci de ani de muzică. 170 milioane albume vândute. 22 premii Grammy, niciun alt artist neavând mai multe în întreaga istorie a muzicii. Patru oameni, aceiaşi de la început şi până în prezent. Un lider charismatic, Bono Vox, descris de Mick Jagger ca fiind ‘interpret, poet şi filozof’. Implicare la nivel politic şi social. Versuri cu profunde semnificaţii spirituale. Sunet inconfundabil. Cea mai mare trupă live care a existat vreodată, conform multor specialişti. Turnee şi spectacole memorabile. Permanentă reinventare şi schimbare de stil.
..................................................................................
U2 este de mult timp un brand, o adevărată industrie, cel mai bun produs irlandez de export, dar mai presus de aceste lucruri, U2 reprezintă pur şi simplu o poveste foarte frumoasă. Legenda lor inegalabilă se naşte în toamna anului 1976. Într-un liceu din Dublin, Mount Temple, unde un puşti, pe numele său Larry Mullen, toboşar in The Artane Boys’ Band, publică un anunţ la avizier, prin care chema tineri instrumentişti pentru a-şi înfiinţa o trupă. Mount Temple era primul liceu cu caracter mai liberal din Dublin: acolo studiau elevi de religie atât catolică, cât şi protestantă, băieţi şi fete împreună, care nu erau obligaţi să poarte uniformă.

Locul de întâlnire stabilit de Larry pentru a încerca formarea unei trupe: bucătăria casei sale de la numărul 60, Rosemount Avenue. Astfel, în ziua de 25 septembrie, la acea adresă se prezintă şase băieţi. Unul dintre ei a fost Dave Evans, a cărui îndemânare în a cânta la chitară i-a uimit pe toţi. Dave a fost însoţit de fratele său, Dik, care a făcut şi el parte pentru foarte puţină vreme din noua trupă. Un altul a fost Adam Clayton (fusese abordat iniţial de către Larry), care avea un aspect de rock’n’roller, cu părul său cârlionţat şi chitara bas cu care a apărut. Adam părea atunci, după cum au mărturisit colegii săi mai târziu, singurul profesionist dintre ei. În final, a ajuns acolo şi Paul Hewson (Bono), singurul dintre ei care nu ştia să cânte la niciun instrument. Fiind rugat să cânte vocal, Paul nu a impresionat nici aşa, însă “acest personaj charismatic” - cum l-a denumit Larry - a fost acceptat în formaţie. “Am deţinut comanda timp de cinci minute” a declarat Larry celebrei reviste Time. “Cum a apărut Bono, am fost înlăturat de la şefie”.


©2008 Bogdan Anghel - "U2 - Sunete și sensuri"

Saturday, 1 December 2007

Noi urme, în curând pe rafturi

După lupte seculare, albumul Trend Off al de mult dispărutei trupe Urma se va lansa luni, 10 decembrie, la Orange Concept Store. Părăsit de toți, liderul Mani Gutău a reușit în cele din urmă să scoată la lumină acest material, cu mari eforturi care au presupus chiar înființarea unei case de discuri. Prezent la MTV acum câteva zile, Mani a făcut ceea ce trebuia să facă de mult. A vorbit pentru prima dată despre statusul trupei Urma, despre faptul că Dan Byron a părăsit formația și a anunțat îndelung așteptata lansare. Ne-a fost prezentat și noul clip, al piesei Is It Fair, realizat în același stil "no budget" cu care am fost obișnuiți, dar nu e important acest aspect, la Urma întotdeauna a contat muzica și atât.
Este o melodie superbă, în care clapa se împletește excelent cu chitara lui Byron, care are și rolul de lider vocal pe final. Iar albumul Trend Off, deja ascultat de două ori integral și văzut pe bucăți în concerte de nenumărate ori, va fi cu siguranță cel mai frumos cadou muzical de sărbători. Și, paradoxal, un extraordinar pas înainte al unei trupe care trebuie să se recompună pentru a mai putea păși și lăsa urme în continuare.

Friday, 30 November 2007

Movin' Out

Gata. M-am mutat. Am predat apartamentul din Berceni și am dus o parte din catrafuse în noua locație, nu foarte îndepărtată de precedenta. Cu restul am umplut până la refuz mașina mamei și am venit la Ploiești. Abia pe 9 decembrie mă voi muta efectiv în noul apartament.
Contrar firii mele, nu am simțit niciun pic de melancolie, deși am locuit mai bine de 2 ani acolo. Veneam azi de la o ședință și mă gândeam că e ultima oară când mai cobor la acea stație de metrou sau când de acolo iau acel troleu spre casă. Însă niciun sentiment patetic sau lacrimogen. Chiar mă bucuram că voi scăpa de balcanismul pieței Sudului, de manele, de cocalari, de bălți și de mizerie, de mirosul de prăjeală ieftină. Desigur, voi regăsi toate astea prin alte locuri. Însă schimbarea asta de locație simt că-mi prinde bine.
E oficial. De azi încep să visez la Crăciun.

Thursday, 29 November 2007

Not This Year

Tocmai am aflat că nu voi mai lansa cartea anul ăsta. Redactorul este prins cu alt proiect momentan şi va reveni la cartea mea abia după Sărbători. Mi s-a spus că nu va mai dura mult din acel moment, dar este foarte nasol că nu s-a lansat înainte de Crăciun.
Rând pe rând, tot ce visam pentru acest final de an dispare. În fine, sunt şi părţi bune (eterna consolare patetică). Până una alta, am altele de făcut. Şi m-am gândit ca până la lansare să postez săptămânal mici pasaje din carte, as little teasers, însoţite de câte o melodie corespunzătoare. Stay tuned.

Tuesday, 27 November 2007

Byron - 1 an

Prin februarie 2006 m-am întâlnit cu el la metrou, întâmplător, apoi am mers să bem o bere. O săptămână mai târziu compunea Blow Up My Tears, prima piesă din cele 13 care urmau să formeze un album creat cu noua lui trupă, în octombrie 2007.
Mi-a dat să ascult această melodie chiar atunci. Doar el cu o chitară şi un soft de computer. Se jucase foarte bine, piesa suna excelent şi la fel sună şi acum pe album, deşi e mult diferită de varianta iniţială. M-am bucurat ulterior de alte piese în "primă audiţie", doar cu Dan şi chitara, cum ar fi On The Road sau Crossroads.
Pe 1 decembrie 2006 a avut primul concert, în Lăptărie, iar acum aniversează un an, printr-un concert la Clubul Ţăranului, apoi din nou în Lăptărie. Acest răsfăţat nu mai are nevoie de reclamă, dar îi fac puţină totuşi, pentru că este un amic drag şi un muzician excelent.
Din păcate, nu cred că pot să ajung la vreunul din concerte, pentru că exact în perioada aia fac naveta de la Ploieşti, homeless temporar fiind în capitală, în urma mutării într-o nouă locuinţă.

Dan & the rest of the Byrons



Sunday, 25 November 2007

Forbidden Dilemma

This spring I was writing about choosing. And bombs. Red and blue wires to cut. Which is the right one?
History repeats itself. The difference is there's no choosing this time. The colours will blow me up. I don't have any control. Now there's C, who made angels & clowns out of me in the last months. But here's D also and the animal instinct. And they definitely seem to be into flies.
But they're both hooked up. So, that's not even a dilemma. Someone has to unfuck the situation.

Thursday, 22 November 2007

Urne valorice

În curând va avea loc tragerea la sorţi a grupelor Euro 2008, unde ne-am calificat şi noi, din fericire. Urnele "valorice" au fost stabilite după criterii oarecum logice, dar într-un final stupide, din moment ce echipe ca Austria sau Elveţia (doar pentru că vor fi gazde...) sunt în prima urnă valorică, iar vicecampiona mondială, Franţa, e în ultima.


Echipa noastră, fiind în a 3-a urnă, poate avea, în cel mai fericit caz, o grupă cu Austria, Suedia şi Turcia. Dar putem pica şi cu Olanda, Italia şi Franţa, în cazul cel mai nasol posibil. M-am amuzat foarte tare citind pe un site de sport cum analiza un cititor şansele noastre. Priviţi:

Prefer Austria, Rusia şi Olanda.
Olanda pentru că o să se descopere mai mult ca să se
răzbune.
Croaţia ne bate tradiţional prin determinare.
Turcia poate să facă la fel, dar mai greu. Depinde.
Suedia ne face bucata ca de obicei mai spre final din faze fixe.
Italia ne face tactic şi cu chestii simple.
Franţa ne mucifică din orice poziţie.

Wednesday, 21 November 2007

The Joshua Tree: Deluxe Edition


Pe 2 aprilie 1987, U2 lansează noul turneu, The Joshua Tree Tour. Prima locaţie este cum nu se poate mai potrivită: Tempe, un oraş aflat în mijlocul deşertului Arizona. Aici se găsea specia de cactus numită Joshua, adică exact copacul care devenise deja un simbol al spiritului uman care răzbate prin condiţii aride, personale, politice sau economice, precum o plantă în mijlocul deşertului.



Acesta este un pasaj din cartea mea, aflată momentan la o nouă corectură şi aproape de a fi lansată (cu puţin noroc va fi în rafturi înainte de Crăciun, dacă nu, probabil în ianuarie). De ce l-am ales acum? Pentru că U2 tocmai au lansat ediţia de lux The Joshua Tree, după 20 de ani de la cea originală. Acum câteva zile am postat un clipuleţ în care Bono vorbea despre o piesă din acea perioadă, căreia i-a adăugat acum voce. Melodia se auzea în fundal, dar acum ea este deja disponibilă în varianta ei finală. Clipul de mai jos nu este original, ci făcut de către fani, dar prezintă imagini foarte faine cu copacul Joshua, chiar şi după dispariţia sa.

WAVE OF SORROW



Heat haze rising
On hell's own hill

You wake up this morning
It took an act of will
You walk through the night
To get here today
To bring your children
To give them away

Oh... oh this cruel sun
Is daylight never done
Cruelty just begun
To make a shadow of everyone

And if the rain came
And if the rain came

Souls bent over without a breeze
Blankets on burning trees
I am sick without disease
Nobility on it's knees

And if the rain came
And if the rain came... now
Would it wash us all away
On a wave of sorrow
Wave
On a wave of sorrow

Where now the holy cities?
Where the ancient holy scrolls?
Where now Emperor Menelek?
And the Queen of Sheba's gold

You're my bride, you wear her crown
And on your finger precious stones
As every good thing now been sold

Son, of shepherd boy, now king
What wisdom can you bring?
What lyric would you sing?
Where is the music of the Seraphim?

And if the rain came
And if the rain came... now
Would it wash us all away
On a wave of sorrow
Wave
A wave of sorrow
Wave.

Blessed are the meek who scratch in the dirt
For they shall inherit what's left of the earth
Blessed are the kings who've left their thrones
They are buried in this valley of dry bones

Blessed all of you with an empty heart
For you got nothing from which you cannot part
Blessed is the ego
It's all we got this hour

Blessed is the voice that speaks truth to power
Blessed is the sex worker who sold her body tonight
She used what she got
To save her children's life

Blessed are you, the deaf cannot hear a scream
Blessed are the stupid who can dream
Blessed are the tin canned cardboard slums
Blessed is the spirit that overcomes

Tuesday, 20 November 2007

Red Hill Mining Town

Incredibil! Nu ştiu încă de unde a apărut clipul ăsta, dar se pare că nimeni nu ştia de el. Probabil de pe noua ediţie The Joshua Tree, lansată acum pe DVD.
După 20 de ani, iată-l.
Andrei, thanks man!

Monday, 19 November 2007

Over and Out

Îţi poţi da seama cât de mult îţi place o melodie sau cât de apropiată de suflet îţi este atunci când o asculţi pe repeat zile întregi chiar şi după ani de la lansarea ei.
Pentru mine un astfel de exemplu este piesa de mai jos. Over and Out a apărut pe albumul Foo Fighters din 2005, intitulat In Your Honor, iar varianta live din clipul de faţă se află pe albumul acustic Skin & Bones, din 2006.
Remarcaţi câtă intensitate poate avea un cântec acustic şi ce blândeţe, în acelaşi timp.


Over And Out Lyrics

Sunday, 18 November 2007

Virtuosity

Cineva tocmai mi-a arătat chestia asta. Ce părere aveţi...? Mereu o cânta la fel piesa asta? Jos pălăria, oricum.

A Mighty Heart

Am aflat despre acest film din blogul lui Tolontan. L-am descărcat şi l-am privit impresionat, nu neapărat datorită modului în care este jucat, cât mai ales datorită poveştii (100% reală) pe care o prezintă. Probabil vă aduceţi aminte de jurnalistul american Daniel Pearl. Cumplita lui soartă a ţinut, în 2002, prima pagină a ştirilor din întreaga lume. Mai spun doar că mi-a plăcut foarte mult cum a jucat Angelina Jolie, dar m-a marcat cât de scheletică a ajuns, efectiv piele şi os. Iar acum îl citez pe Tolo, despre acest film:

Angelina Jolie sotie de jurnalist rapit si decapitat de extremistii islamisti. Un rol pe care Stefan Dobroiu il considera “un vehicul pentru Oscarul Angelinei”. Un film captiv in narcisismul unei actrite. Probabil. Nu ma pricep la critica de film. Sint un cinefil entuziast si neofit. Se poate.

Altceva mi-a placut la Mighty Heart (Speranta moare ultima). Pakistanul. Karachi. Oamenii. Care se joaca pe ei insisi. Intimplarea a facut sa ajung, impreuna cu colegul meu Cristian Preda, fotoreporter, in Karachi, in ianuarie 2002, cu citeva zile inainte de a fi rapit Daniel Pearl. Cind ne-am intors noi din Afganistan, tot prin Karachi, cazul lui Pearl mobilizase orasul, aflat practic sub asediu militar.

O desfasurare inutila de forte, aveam sa aflam mai tirziu, cu totii. In primul rind pentru ca desfasurarea era, la rindul ei, inghitita de formidabila zbatere a unei metropole contorsionate, imposibil de controlat. Karachi este terenul inepuizabil de recrutare pentru teroristii islamisti.

In al doilea rind, si creatia lui Michael Winterbottom (”Drumul spre Guantanamo”) o spune intr-un fel discret, Pakistanul a jucat intotdeauna dublu, eforturile politistilor din film, identici cu detectivul incercanat al lui Raymond Chandler, fiind inghitite de miscarile de culise ale serviciilor secrete.

Avem o sinteza admirabila a Pakistanului, “esuat ca stat, dar posedind arma nucleara”. Rashid descrie relatia dintre armata si partidele islamiste: “Armata le favorizeaza, le finanteaza, le lichideaza cind devin prea puternice sau cind capata prea multa independenta”. Raspunsurile sale, oferite probabil cu cel putin saptamini, daca nu luni inainte, anticipeaza conflictul de azi din Pakistan, declansat de generalul Musharraf, care refuza sa dezbarce uniforma si sa intre pe scena politica, pentru ca s-a obisnuit sa o domine cu pusca.

Ma gindesc ca sint exact cuvintele pe care le-ar fi spus astazi Daniel Pearl, daca ar mai fi trait. Pentru ca Ahmed Rashid este el insusi jurnalist la Wall Street Journal, ziarul indoliat care amintea, in editia din 24 februarie 2002, cea care anunta moartea lui Daniel, ca acesta a compus un cintec cu titlul ”Lumea nu e un loc rau”.

Saturday, 17 November 2007

Echoes, Silence, Patience & Grace


Aceeaşi împletire perfectă între balade superbe şi piese rock. Rock din ăla tare şi adevărat. Acelaşi amestec de acustic cu electric. Chiar acum ascult în premieră ultimul album Foo Fighters şi atest încă o dată faptul că trupa asta e una din preferatele mele.
Puneţi mâna şi ascultaţi. Deşi e greu, iată şi o recomandare:


But, Honestly Lyrics

Luis Lăbarus

E destul de târziu dar încă nu m-am culcat. Îmi pierd vremea fără sens uitându-mă siderat la OTV, ca la un adevărat freak show. Pentru amuzament şi nimic mai mult. Dat fiind faptul că sunt multi-tasking, în acelaşi timp îmi pierd vremea (cu folos de data asta) vizionând un film despre care o să vă spun în curând.
Mă refer acum la zero tv. Asist la acest circ interminabil cu cazul Elodia, conceput şi prestat de saltimbacii ăştia de toată jena, auto-proclamaţi mari jurnalişti de investigaţie, în frunte cu Luis Lazarus (atenţie, ăsta e doar un nume de scenă ales de posesor). Geni(t)alul, perspicacele analist, posesorul adevărurilor absolute, cel care nu scapă şi nu iartă nimic (la naiba, mi-a fost lene să pun atâtea ghilimele...) Luis Lăbarus, cu limbaj şi gesturi flegmatice (încercare eşuată de a-şi masca simplitatea) a călcat definitiv pe bec în seara asta. Acest Sherlock Holmes de cartier a atacat grosolan şi în mod repetat 3 jurnalişti care îi scuipă nonşalant seminţe în cap, dacă ne raportăm la prestanţă, experienţă, notorietate, calitate şi multe alte categorii. Este vorba de Cristian Tudor Popescu, Marius Tucă ("Ştiucă Şou" zice Lăbarus, ha ha ha - râs forţat) şi Robert Turcescu. S-a luat şi de Mircea Badea, dar aici nu-l învinuiesc prea mult, acesta nefiind jurnalist, după cum el însuşi susţine. Mai degrabă, aş adăuga eu, Badea e doar un cititor frustrat de titluri din ziare, un tip cu sistemul nervos afectat, căruia nu-i convine absolut nimic.
Dar, revenind la Lăbarus, mă întreb şi eu ajeeeeaaa...flegmatic mă întreb, în stilul lui....mă întreb....hmmmm... De fapt nu mă mai întreb nimic. Cine ştie, poate dă de articolul meu şi porneşte o anchetă să-mi descopere ip-ul.
Mai jos vă prezint o parodie excelentă, luată de pe retusuri.blogspot.com. Ţinând cont că însuşi Ace Ventura era o parodie, gândiţi-vă de ce fecale arată Lăbarus, fiind deja o parodiere a parodiei.

p.s. Un simplu google search cu numele acestui lamentabil personaj vă va spune mai multe despre cine e el.

Wednesday, 14 November 2007

Acum un an, la Hanul Lupilor

Am descoperit azi, la muncă, un filmuleţ din octombrie 2006, de la Hanul Lupilor din Râşnov. Eram cu colegii la team building.

video

Tuesday, 13 November 2007

Misogin

Doua colege mi-au spus, mai in gluma mai in serios (dar asta doar ca sa indulceasca tonul si sa nu sune ca o insulta) ca sunt misogin. Nu le contrazic, chiar si eu simteam ca am devenit asa. Dar nu ma invinuiesc si nici macar nu voi incerca sa ma schimb. Intr-o lume plina de fufe care habar n-au ce vor, balansand intre a visa la un barbat dulce si atent si intre a-i da cu flit atunci cand il gasesc (tocmai pentru ca e prea dulce si atent...) nici nu poti fi altfel. Mai ales in vremurile astea, in care conteaza in principal functia detinuta de posesorul de scula (eventual cat mai lunga), casa pe care o are si masina parcata in fata. Desigur, mai sunt si femeile care nu au astfel de pretentii. Dar, din pacate, au si ele o buba: suspina dupa fostul.
Deci vedeti..? Cum dracu' sa nu devii misogin? Probabil e un cerc vicios. Dar pana l-o sparge careva vreodata, toti barbatii e porci (am vrea noi - orgasmul la porc tine 30 de minute!) si toate femeile e curve.

Friday, 9 November 2007

Radacini, vechi si noi

Azi mi-am luat liber de la munca pentru a veni la Ploiesti sa-mi schimb carnetul de conducere, care expira. Am fost scutit de cozi si birocratie excesiva, totul a mers ca uns si deja detin noul carnet. Util, desi nu am mai condus de 2 ani.
E bine sa fi acasa. Orasul arata diferit cu fiecare revedere. Statiile de autobuz se schimba, se inchid strazi pentru a crea zone pietonale frumoase, apar cladiri noi. Ai mei sunt neschimbati, calzi si dragi ca intotdeauna. Azi am facut piatza cu tata si, desi urasc sa merg la cumparaturi de orice natura, m-am simtit foarte bine. Dupa ani de zile, lucrurile banale din trecut care iti displaceau pot fi percepute altfel.
Acum e seara si tocmai am revenit din pub-ul lui Doroftei, din centru, unde am fost impreuna cu unul din cei mai buni prieteni ai mei, pe care nu-l mai vazusem de vreo 6 luni jumate.
Vin destul de rar acasa si ma gandesc ca voi mai fi aici abia la Craciun. Orasul va fi impodobit si luminat la fel cum imi placea in copilarie. Bulevardul castanilor, ca un tunel de luminite. Mai este doar o luna si un pic pana atunci. In varianta optimista, la acel moment deja voi locui in noul apartament (din Bucuresti) pe care il voi viziona maine, cartea mea (la care voi lucra maine) va fi deja lansata iar ea (la care ma gandesc si ieri, si azi, si maine) va fi cu mine.
Varianta negativa nu exista. Ai bagat la cap, Mosule?

Tuesday, 6 November 2007

Blame the Angels and the Clowns

Pentru ca am decretat Angels & Clowns ca fiind piesa mea favorita dintre cele scrise de trupele romanesti, imi acord placerea de a publica, pentru a doua oara in ultimele zile, un clip live, fara a ma considera exagerat. Mai ales ca acum e vorba de altceva. Cu 17 zile inainte de concertul aniversar Kumm de la Opera, Byron isi lansa primul album cu propria trupa. La concertul de lansare a interpretat si Angels & Clowns, dupa cum puteti vedea mai jos. Daca ar fi dupa mine, i-as spune sa nu scoata vreodata melodia asta din playlist, pentru ca este si a lui si nici macar nu ar putea fi considerata 100% un cover dupa Kumm.
Pentru ca vremea e prea nasoala ca sa te imbie la discutii despre ea, iar vremurile sug chiar mai rau decat temperaturile, hai sa lasam doar muzica sa produca ecouri.

Friday, 2 November 2007

Apatie

Privesc orasul amortit (sau cel putin asa imi pare mie), prin geamul de la birou, peste copacii galbejiti suprapunandu-se reflectia birourilor aproape goale, pentru ca multi colegi sunt plecati la un curs. E liniste. Mai iau o gura din cafeaua de la automat si incerc sa diluez, in cofeina, senzatia asta de incremenire. A timpului, a locului. E prea multa liniste.
Ar trebui sa inceapa sa miroasa a Craciun, dar nu vreau, nu inca. Pentru ca e liniste. Si nu simt nimic.
Nu mai am nici chef sa scriu. De fapt sa-mi retusez manuscrisul. Mi-e lene. Parca nici muzica nu mai suna la fel. E liniste.
Cand nu vrei sa raspunzi, te prefaci ca nu auzi. Si ca nu vezi. Iti pui mainile la urechi si inchizi ochii. E liniste.
Eu insumi sunt liniste, cautand inca un zgomot.

Thursday, 1 November 2007

Recunoastere internationala

Doua evenimente recente, printre multe altele de-a lungul timpului, ma fac sa trag incontestabila concluzie ca mai trebuie sa treaca zeci de ani pana cand noi, romanii, ne vom putea (oare?) debarasa de imaginea mizerabila pe care o avem in lume. Dar pe care ne-o facem singuri, fara doar si poate. Acum cateva zile, trei pugilisti din lotul deplasat la mondiale au fost prinsi furand dintr-un magazin din Chicago. Ceva adidasi si nu mai stiu ce maruntisuri, deci niste gainari ordinari. Jenantul eveniment a fost relatat in toata lumea, iar presedintele federatiei romane de box, Rudel Obreja, a fost nevoit sa-si ceara public scuze. In acelasi spirit, al actiunilor monstruoase desfasurate de romanasi pe afara, un cocalar a ucis o italianca, la Roma. Acest lucru a pus capac sentimentelor de dezgust si respingere pe care localnicii le aveau la adresa imigrantilor veniti din Romania. Atat de mult incat deja se discuta deportarea in masa a nenorocitilor care fac tot felul de mizerii pe acolo.
Ce poti sa mai spui? Trebuie sa acceptam faptul ca strainii ne privesc ca pe niste paria. Ii inteleg perfect. Daca ei acolo, in mediul lor, se lovesc la tot pasul de romani abjecti, perceptia lor asupra Romaniei este inevitabila. Habar n-am ce poate face un roman cinstit, un om de rand, sa schimbe asta. Probabil nimic. Eventual doar sa-si rezerve dreptul de a-si pastra cat mai discreta nationalitatea atunci cand isi face o vacanta prin strainatate. Pentru ca deja nu mai e deloc rusinos sa te rusinezi cu faptul ca esti roman.

Wednesday, 31 October 2007

Ingeri, clovni si fluturi

Fara prea multe cuvinte. Va invit sa urmariti cel mai frumos moment al concertului aniversar Kumm. Piesa Angels & Clowns, cantata cu acest mare artist care este Dan Byron. Personal consider Angels & Clowns ca fiind cea mai melodioasa piesa compusa vreodata de o trupa din Romania.
Intr-o vreme in care, la randu-mi, precum Oigan si Dan atunci cand au compus piesa, ma simt ba inger, ba clovn, astept sa vina fluturii sa ma salveze.

Monday, 29 October 2007

Kumm se face rock la Opera


Tocmai m-am intors de la Opera Romana, acolo unde am fost, in premiera, pentru a asista la concertul aniversar Kumm - 10 ani si 1000 de chipuri. Parafrazand excelent o piesa deja celebra a formatiei, intr-un loc de gala avand exact 1000 de locuri, anume sala operei, acest eveniment a fost exact asa cum ma asteptam: foarte reusit. Am avut locuri in primul rand de la balcon, central, s-a vazut excelent.
La concert au fost invitate trupe prietene cu cei de la Kumm, anume Zob, Travka, Luna Amara, Timpuri Noi si The Mood. A fost si Ada Milea, dar ea nu e trupa si nici macar muzica nu face, dar sa trecem peste asta. Invitatii au cantat fiecare cate 2 piese, una de-a lor, una de la Kumm. Cel mai reusit cover mi s-a parut One Life Left facut de Luna Amara, desi eu nu diger deloc aceasta trupa. Ada Milea s-a prostit vreo 3 minute pe scena, zdranganind 2 coarde si aberand 3 cuvinte, facandu-ma sa ma intreb a nu stiu cata oara ce vede lumea asa misto la ea. In fine, sa spunem ca nu o inteleg eu si sa vorbim akumm de Kumm. Concertul lor a prezentat, in ordine cronologica, piese din toata discografia trupei, cantate chiar de fosti membri. Personal am avut ocazia sa vad pentru prima data Kumm cu Dan Byron vocal si este cu totul altceva. Acela era Kumm-ul adevarat. Voce puternica, una din cele mai bune din tara, fortza, tot ce vrei. Angels & Clowns si Butterflies m-au uns pe suflet.
Mi-a placut ca, la final, publicul a aplaudat in picioare, i-a chemat de 2 ori la bis si a cantat La Multi Ani. Nu ascult trupa asta decat de un an si ceva, dar este de departe preferata mea dintre cele de pe meleagurile noastre. Si m-am simtit excelent intr-o seara de gala, cand 10 ani de istorie s-au comprimat si au inseninat 1000 de chipuri.

Sunday, 28 October 2007

American Gangster


Am vazut ieri, in mai multe reprize, un film foarte fain. Este vorba de American Gangster. Dupa cum vedeti si din imaginea alaturata, filmul se va lansa oficial abia peste cateva zile. Cu toate acestea el este deja disponibil pe site-urile de torente si chiar la o calitate foarte buna (da, acest articol promoveaza si pirateria, desi nu asta e ideea principala).
Avem ocazia de a urmari o noua colaborare intre actorul Russell Crowe si regizorul Ridley Scott, dupa magnificul Gladiator. Alaturi de Crowe, pentru a completa o distributie de top, joaca un alt fost laureat al Oscarului, anume Denzel Washington, in rolul lui Frank Lucas, un cap al lumii interlope new yorkeze din anii '60-'70 (povestea filmului este reala).
Acum 2 zile, filmul avea un rating incredibil pe IMDb, anume 9.1. Intre timp vad ca a mai scazut, apropiindu-se mai mult de realitate. Este un film foarte bun, care cu sigurantza se va gasi la anul la Oscaruri, insa parca nu este chiar o capodopera. In orice caz, eu sunt un foarte slab critic de film asa ca ma opresc aici cu consideratiile, invitandu-va totusi sa vedeti acest film.

Monday, 22 October 2007

Underground

Inceput de saptamana. E frig si sta sa ploua, iar cand intri la metrou dardaitul de afara se transforma in transpiratii abundente ca in sauna. Oricum te-ai imbraca nu e bine.
Ma indrept spre job. Schimb, ca de obicei, metroul, la Unirii. Ajuns pe peronul care duce spre Eroilor, o vad. O salut dar apoi ma indepartez. Pentru ca langa ea e si un el. Nu stiu cine este, dar dupa cearta dintre ei pare a fi iubitul. Eh, "iubit", vorba vine... E un termen generic, nu trebuie luat la propriu. Ea pare plansa. Peste cateva zeci de secunde privesc din nou inspre ei si se pare ca nu-si mai vorbesc acum, fiecare se uita in alta parte. Contrar firii mele, de data asta nu simt niciun pic de gelozie. Nu am de ce.
Vine si metroul, ne urcam, prin usi diferite. E aglomerat...dar la un moment dat o caut din priviri si normal, o gasesc. Si ea facea acelasi lucru. De parca cel de langa ea nici nu ar fi existat.
Aceasta dimineata nu m-a intristat deloc. Din contra, privirea ei mi-a facut ziua. Stiti voi, genul acela de privire... Cu care ma ocheste de cateva luni. Peisajul este inca aglomerat, dar vreau sa cred ca va veni o zi in care ne vom elibera de surplus. Nu vreau raul nimanui si nimeni nu trebuie sa sufere, insa lucrurile trebuie sa fie asa cum este bine si corect. Depinde in primul rand de ea, eu inca sunt aici. Si poate ca din cauza asta am asteptat atat, pentru ca nu s-a putut, pur si simplu. Poate mai am chiar de asteptat in continuare, dar e deja mai simplu acum. Va veni si ziua in care treaba asta va iesi din underground, la suprafata.
Desigur, am speculat oarecum in textul de mai sus. Unele chestii sunt simple presupuneri. Poate ma insel. Dar exista un lucru mai sigur decat toamna asta rece si norii astia de ploaie: felul in care ma priveste.

P.S. Mai e doar o saptamana.

Saturday, 20 October 2007

Mister K.O.!


Am incercat sa stau treaz azi noapte pentru a urmari, in direct la TV, meciul pentru titlul mondial la box, la categoria supermijlocie, versiunea IBF, in care Lucian Bute era challenger. Din pacate am adormit la un moment dat, insa cel mai important este faptul ca romanul nostru (nascut in aceeasi zi cu mine, dar cu un an mai mic, pe 28 februarie 1980) a castigat prin K.O. in repriza a 11-a, in fata fostului campion mondial, columbianul Alejandro Berrio. Poreclit si Mister K.O., neinvins in cariera de profesionist (21 de victorii dintre care 17 inainte de limita), Lucian a devenit al 3-lea campion mondial pe care Romania il da boxului profesionist, dupa Mihai Leu si Leonard Doroftei, ploiestean de-al meu.


Iata ca dupa calificarea echipei nationale de fotbal la Euro 2008, microbistii au parte de o noua mare bucurie si mandrie, oferita de acest baiat ambitios care, de cand il urmaresc, mi-a conferit neincetat impresia ca nimic nu ii va sta in cale vreodata. Am fost absolut sigur ca va castiga tot pana va ajunge campion mondial. Si iata ca asa a si fost. Galatzeanul reprezinta pentru mine un excelent exemplu de determinare si profesionalism.

Tuesday, 16 October 2007

House of Cards

Pe 10 octombrie, trupa Radiohead a facut disponibil, pe site-ul sau oficial, noul album, intitulat In Rainbows. Fanii pot descarca piesele, in format mp3, contra unei sume de bani aflata la latitudinea fiecaruia. Foarte faina ideea.
Eu nu am dat bani, am primit de la cineva albumul. Si nici macar nu ascultam Radiohead pana acum. Inca nu ma pot pronunta asupra intregului material, pentru ca sunt blocat pe o singura piesa, pe care o ascult pe repeat de 3 zile. Efectiv pe repeat, non-stop. E indiscutabil cea mai tare piesa pe care am auzit-o anul asta. Si nu pot descrie feelingul pe care mi-l creaza. O armonie simpla si niste versuri faine sunt completate de o chitara (cred..) de fundal, incredibila, al carei vuiet ma scoate din minti.
Melodia se numeste House of Cards. Si apropo, cele 10 piese de pe noul album In Rainbows au alcatuit exact Top 10-ul celor mai ascultate melodii pe siteul last.fm, saptamana trecuta. Incredibil.

I don't want to be your friend
I just want to be your lover
No matter how it ends
No matter how it starts

Forget about your house of cards
And I'll do mine
Forget about your house of cards
And I'll do mine

Fall off the table,
Get swept under
Denial, denial

The infrastructure will collapse
Voltage spikes
Throw your keys in the bowl

Kiss your husband goodnight

Forget about your house of cards
And I'll do mine
Forget about your house of cards
And I'll do mine

Fall off the table,
And get swept under

Denial, denial
Denial, denial
Your ears should be burning
Denial, denial
Your ears should be burning
Denial, denial


Monday, 15 October 2007

Delay

Update la statusul cartii.
Azi am fost la editura, unde am discutat cu redactorul. Omul printase tot manuscrisul si parcursese aproape jumatate din el. Mai sa innebunesc cand mi-am aruncat ochii pe foi. Aproape fiecare rand era plin de insemne, corecturi, sugestii sau semne de intrebare. Am avut o discutie foarte pertinenta cu redactorul, un om destept si avand cultura (chiar si muzicala), care mi-a spus ce putem folosi si ce nu, unde trebuie umblat la exprimare, ce cuvinte sa evitam, etc. Pe scurt, trebuie sa iau din nou toata cartea la mana. In conditiile astea, lansarea de la Targul Gaudeamus, de peste o luna si un pic, devine aproape o utopie. Incercam acum sa lansam cartea prin decembrie, sa prindem perioada dinaintea sarbatorilor. Sper ca nu voi amana la infinit acest eveniment, precum albumul Trend Off al formatiei Urma, devenit deja un adevarat clasic inainte de lansarea care se tot amana de vreun an.
Iau insa partea buna din toata chestia asta. Cartea asta va fi un produs corect si inchegat, exigent cu el insusi. Imediat m-am gandit la cat de putin profesionisti au fost cei de la editura precedenta, care au trecut prin aceleasi pasaje fara sa corecteze sau sa sugereze nimic.
La treaba.

Friday, 12 October 2007

Feel Alive

Azi si ieri am avut parte de cele mai frumoase zile din ultimele luni. Ce simplu e, ce subtire e linia dintre dintre tristete si bucurie. Consta in cele mai mici gesturi. Sau intr-o plimbare in miez de zi printr-un Bucuresti insorit de octombrie.
Prezentza incognito feminina din ultimele luni revine in forta. Inca astept ziua in care s-o prezint. Probabil este foarte aproape.
Mai mult decat atat, azi a fost ziua mamei si am revenit acasa, la Ploiesti. Si efectiv nu-mi pasa ce face Romania maine in meciul cu Olanda.

Sunday, 7 October 2007

De la ecran la hartie

Acum cateva zile, la birou fiind si neavand adresa blogului meu la favorites, asa cum o are acasa, mama a cautat pe google aceasta pagina si a dat peste un articol din Jurnalul National. Acolo este citat articolul meu din data de 8 iunie, in care marturiseam ca sunt bucuros ca imi voi lua bilete la concertul Rolling Stones, ce urma sa aiba loc luna urmatoare. Articolul este scris de Alex Revenco, in data de 15 iulie, si il puteti citi aici.

Foarte interesant. Am fost surprins, evident, dar in mod placut. Iata cum scriem tot felul de lucruri in acest mic univers personal numit blog si niciodata nu stim cine poate citi. Pe aceasta tema, va las sa cititi un articol pe care mi l-a recomandat Andrei.
See you in the news!

Wednesday, 3 October 2007

Lord Don't Slow Me Down

Acesta este noul single Oasis, ce va fi lansat oficial pe 21 octombrie, iar foarte curand dupa va aparea si rockumentary-ul cu acelasi nume.
Foarte faina trupa asta, dar parca prea mult vrea sa sune a Beatles.

Saturday, 29 September 2007

'93 - '97

Liceul Mihai Viteazul, Ploiesti. Mai pe scurt, LMV. Au trecut 10 ani de la absolvire si azi am fost la revederea cu colegii si profesorii. Am fost un tip timid si putin sociabil in timpul liceului, fapt pentru care nu mi-am facut multi prieteni. Practic am tinut legatura doar cu Emil, un baiat care mi-a fost si inca imi este un prieten foarte bun. Intalnindu-ma accidental cu unii colegi, in acesti 10 ani de dupa liceu, am purtat conversatii mai lungi si mai deschise decat in cei 4 ani cand eram in aceeasi clasa. Paradoxuri frumoase, as spune. Pentru ca uneori ne schimbam in bine.
Am venit curios azi la liceu. Si chiar incantat. A fost frumos si usor melancolic, desi am venit putini la revedere, doar 12 colegi si 4 profesori, printre care si diriga care este de-a dreptul neschimbata. In vechea noastra clasa s-a strigat catalogul, apoi am asistat la un scurt concert Banica jr. incheiat, desigur, cu celebra 'Ani de liceu'. Este foarte frumos ca doi colegi de clasa s-au casatorit si deja au un copil, iar alti doi se vor casatori la anul. V-ati prins: intre ei. Deci avem doua cupluri formate in clasa noastra. Mai mult decat atat, 2 colege au nashit alte 2 fete din clasa.
Liceul arata nu foarte bine, dar asta a sporit un pic sentimentul de melancolie. Terenul de handbal din curte a disparut, acum acolo fiind un mic santier. Iar bancile din sala de clasa, desi altele acum, sunt cam darapanate. Iar cand diriga ne-a vorbit in clasa, precum si profa de romana, am avut deseori senzatia ca ma transpun in timp, cu 10 ani in urma. Cuvinte, gesturi, imagini pe care credeai ca le-ai uitat, dar care ramasesera ascunse intr-un coltisor de memorie si acum au revenit la viata. Am rememorat pe scurt ce am facut in acesti 10 ani. Se putea si mai bine, mereu se poate, dar sunt multumit. Au fost lucruri foarte faine, multe nebanuite. Insa raman la convingerea ca vremurile cele mai frumoase inca nu au venit, ci ma asteapta undeva in viitor. Precum tabla prafuita din clasa 12 A1, pe care cineva ar fi scris: "Just wait and believe".
La final,pentru ca piesa asta a aparut chiar cand eram in liceu si pentru ca videoclipul este cat se poate de adecvat, va las cu Connells. Voi reveni cu poze cand primesc de la colegi.

Tuesday, 25 September 2007

Never Say Forever

Mda, stiu, zicala e "never say never" dar m-am gandit s-o adaptez putin. Pentru ca totul este efemer si schimbator. Sunt extrem de putine lucrurile care dureaza vesnic. Le numeri pe degetele de la o mana. Locuiesc intr-un apartament pe care in maxim 2 luni trebuie sa-l eliberez si sa ma mut. Prietenii vin si pleaca; chiar ma gandeam ca am cunoscut relativ recent persoanele care sunt apropiate de mine acum. Grupuri, gashti, faci parte din ele apoi dispari. Relatii, casatorii..? Le incepi gandindu-te cand se termina. Sa fim seriosi, in ziua de azi e din ce in ce mai greu sa cladesti ceva solid pe acest teren alunecos al relatiilor, ce sa mai zic sa mai si reziste constructia in timp. Juraminte de eternitate..? Mda, le-am si dat le-am si primit. Probabil naivitati de moment. Esti super indragostit? Iubesti la maxim pe cineva si ai putea jura ca nu va trece niciodata? Hehehe. Daca nu alimentezi sanatos acest sentiment, trece, chiar daca uneori este nevoie de ani intregi pentru asta. Pana la urma feelingul dispare, garantat si verificat.
Joburi? Schimbi o groaza pana la pensie. Eu sunt la actualul loc de munca de 2 ani (record personal de durata) si deja am vazut zeci de colegi veniti dupa mine in firma si deja plecati.
Planuri pe termen lung..? Pai ce sa zic. Unchiul meu locuieste in Italia de vreo 13 ani. A plecat pe nashpa, a pornit de la 0, insa a reusit sa-si faca un rost, sa-si ia casa, 2 masini si sa-si aduca si familia. Tin minte ca acum cativa ani, cand mai venea prin Romania, se plangea de mizeriile de pe aici si spunea ca de abia asteapta sa se intoarca in cizma. Nu il vedeam revenit definitiv aici poate decat la pensie. Ei bine, intre timp totul s-a schimbat. Oamenii lichideaza tot ce au pe acolo si revin definitiv in tzara cu prima ocazie. Sa vezi si sa nu crezi.
Totul se schimba, roata se intoarce. Lucruri care ieri pareau fantasmagorice azi devin realitate. E si bine, e si rau. Daca te poti adapta si poti tine pasul, atunci e ok. Partea nasola e ca uneori schimbarile dorite odata se petrec abia atunci cand nu mai conteaza.
Oricum, nu semnati niciun contract pe perioada nedeterminata, cu nimeni si nimic. A doua zi l-ati rupe.

Monday, 24 September 2007

PopMart on DVD


U2 au lansat de curand DVD-ul intitulat U2 - Popmart - Live from Mexico City. Initial distribuit pe caseta video, acest concert (din 3 decembrie 1997) prezinta extravagantul turneu PopMart in toata splendoarea sa. O caricatura a consumerismului, un kitsch auto-asumat, un mall ambulant asortat cu echipamente S.F., printre care si cel mai mare ecran video din toate timpurile.
In cadrul concertului din Mexico City are loc ceea ce multi considera a fi cea mai frumoasa varianta a piesei With Or Without You.
Cam greu de contrazis aceasta parere. Hai cu DVD-ul si pe rafturile romanesti.

Lights off!

Sunday, 23 September 2007

The Power of Love

E 4 jumate dimineatza. Iar nu am somn, dar deloc. Am redescoperit melodia asta. One of the greatest love songs ever, maybe.
Clipul e impregnat cu spiritualitate, dar cu atat mai frumos.

Cred ca tare indragostit mai sunt.

Friday, 21 September 2007

Oierul

Un articol excelent semnat de redactorul-sef de la Prosport.

Dorin CHIOTEA
Gigi,
20 septembrie 2007, 23:26

Sunt un fan al lui Gica Hagi, aşa ca voi fi subiectiv în rândurile care urmeaza. De altfel, sper sa te scot din sarite, că tu oricum mă enervezi aproape zilnic, de câte ori deschid televizorul. Sunt satul pâna peste cap de glumele tale proaste, de nervii tai, de replicile de gang pe care le dai, de costumul ala cu dungulite (mai schimba-l si tu, ce naiba, doar îti permiti), de Maybach si de pupincuristii pe care-i vad ca “rezista” în preajma ta. Sunt acrit. Intelege-ma şi te rog frumos să nu mă dai în judecată sau să-l pui pe Fane să-mi rupă capul, e destul de ocupat sa puna mâna pe Meme. Da, ştiu, sunt hahalera, jigodie, prost, tradator vândut elvetienilor, homosexual… As vrea eu si evreu, dar n-am cum. În fine, zi-mi cum vrei, că pe tine nu mă supăr.

Omul pe care tu l-ai invidiat într-atât încât ai crezut ca umilindu-l ai sa-ti transferi si o parte din gloria lui a plecat. N-are 13% în sondaje, n-o vrea pe Andreea Esca purtator de cuvânt, dar a fost singurul care ne-a facut sa-l strigam “presedinte”, în 94, fara sa intre în politica. Diferenţa dintre el şi tine e aceea că Regele ne-a oferit mereu certitudinea că suntem mai buni, în timp ce tu, Razboinicul Luminii, ne livrezi sistematic dilema că putem fi mai prosti decât altii. El ne-a câstigat respectul, tu ti-ai cumparat celebritatea. El ne-a oferit bucurie tuturor, tu îi asaltezi cu pomeni pe amarâti, neaparat în fata camerelor. El ti-a întors si celalalt obraz, tu îl balacaresti cu voluptate peste tot.

Gigi, mi-e mila de tine si ma bucur pentru Gica. Amândoi ati scapat de o mare problema: tu precum un semidoct, el ca un tip rasat, european înaintea ta si nu doar în pasaport. Nu stiu cât de bun sau prost antrenor o fi, ca mie nu-mi raspunde la telefon în timpul meciurilor… Apropo, parca la Liga Campionilor camerele nu te-au prea cautat pe tine, ci pe el. Si cred ca joi seara nici Esca nu l-ar fi întrerupt. Te-a cam lasat balta sa vorbesti singur la final, dupa ce ti-a refuzat oferta la Presedintie…

Thursday, 20 September 2007

Somebody

I want somebody to share
Share the rest of my life
Share my innermost thoughts
Know my intimate details
Someone who'll stand by my side
And give me support
And in return
She'll get my support
She will listen to me
When I want to speak
About the world we live in
And life in general
Though my views may be wrong
They may even be perverted
She'll hear me out
And won't easily be converted
To my way of thinking
In fact she'll often disagree
But at the end of it all
She will understand me


I want somebody who cares
For me passionately
With every thought and
With every breath
Someone who'll help me see things
In a different light
All the things I detest
I will almost like
I don't want to be tied
To anyone's strings
I'm carefully trying to steer clear of
Those things
But when I'm asleep
I want somebody
Who will put their arms around me
And kiss me tenderly
Though things like this
Make me sick
In a case like this
I'll get away with it


Sunday, 16 September 2007

Ultimul punct

E gata. Tocmai am pus ultimul punct. Dupa o luna jumate in care nu am avut chef si nici inspiratie sa mai scriu ceva, in ultima saptamana m-am mobilizat si am adaugat ultimele idei, in mare parte pasaje subliniate din diverse carti cu U2. Am renuntat in cele din urma la un capitol, in care vroiam sa scriu despre modul in care dragostea este prezenta in versurile U2. Nu prea era mult de spus si nici surse nu am gasit deloc pe aceasta tema. Am preferat sa nu aberez aiurea si sa las cartea asa cum este, adica avand destule informatii. 215 pagini Word A5, Arial 10. Nu stiu cate va avea cartea in formatul final, cel publicabil. 5 capitole, 4 dintre ele cuprinzand istoria U2, cu turneele, review-urile de albume (si chiar de concerte), temele si mesajele principale precum si analiza a numai putin de 130 piese U2, luate fiecare in parte, cu mesaj din versuri si lucruri inedite despre unele melodii. Ultimul capitol reprezinta o mica excursie la Dublin, oras vazut prin ochii unui fan U2. Adica prin ochii mei.
As fi putut scrie mult mai mult. MULT mai mult. Am avut o droaie de informatii, o bibliografie imensa. Dar exista riscul sa plictisesc cititorul. Sunt convins ca "Sunete si sensuri" spune tot ce este de spus in privinta U2 si ca informatia din cele 215 pagini este extrem de concentrata si de fidela. Am incercat sa iau doar ce era mai important si mai interesant din toate materialele parcurse.
Mai ramane doar sa mai citesc o data manuscrisul, apoi sa trimit un exemplar la editura (care deja mi-a trimis contractul sa-l citesc) si altul Danei Papadima, care imi va scrie prefata.
Multumiri cu mare drag lui Andrei, cel mai adevarat suporter al meu in toata treaba asta.
Iar in final, visand mai departe de publicarea noii mele carti (care va avea loc prin noiembrie), adica visand la un concert U2 in Romania, ma intreb daca noi am fi in stare sa batem din palme asa ca australienii astia, la unison, pe solo-ul de pian facut de The Edge. Care, dar-ar dracii in chitara (Gibson Les Paul, custom made, de curand vanduta la licitatie pentru fundatia Music Rising) si in clapele lui, penduleaza ca un mare artist intre cele doua instrumente, in cadrul unuia din cele mai mari concerte facute de U2 vreodata. Si da, este vorba de ZooTV, cel mai spectaculos turneu din istorie.
Ne vedem in noiembrie.

Thursday, 13 September 2007

In Return for Grace

Este oarecum o continuare a articolului de ieri, venita dupa cateva reactii pe care le-am primit, cu nespusa incantare si chiar cu multa mirare.
Rareori intalnesti prieteni asa de buni si sinceri care sa se bucure la fel de intens ca tine, chiar si la cele mai mici realizari, care sa se intristeze cand nu iti iese ceva, care sa iti fie suporteri in orice si sfatuitori, deopotriva. Prieteni care sa-ti suporte toanele si glumele deochiate si care sa-ti spuna ca nu stiu ce s-ar fi facut fara tine. Intr-un oarecare mediu, intr-o oarecare situatie. In cazul de fatza este vorba de serviciu, pentru ca ele imi sunt colege. Dar in primul rand imi sunt niste camarazi exceptionali. Si nu le cunosc decat de 6 luni. Dar au crescut in inima mea cu viteza ametitoare.
Vorbind azi cu ele am realizat ca nu voi lua cu mine doar acel unic lucru, ci mult mai multe.
Pentru Steli si Cristina.

Wednesday, 12 September 2007

Dupa 2 ani

Azi se implinesc 2 ani de cand lucrez aici. Nu sunt genul de om care cauta satisfactii maretze in munca si nici pe departe un workaholic. Pentru mine, jobul este bun doar ca sa-ti platesti facturile si sa ai din ce trai. Satisfactiile vietii vin din alte parti. M-am acomodat foarte greu, in primele luni eram convins ca nu voi rezista. Acum e bine, chiar lejer, ca si stres. Acceptabil, ca si recompense. Deloc imbucurator ca avansare sau dezvoltare profesionala. Dar foarte tare ca si firma. Cica da bine la CV.
A inceput sa-mi placa aici. In special datorita oamenilor. Mi-am facut niste prieteni extrem de faini, mai ales in randul colegilor veniti dupa mine. Mai imi plac si petrecerile, toate facute cu stil. Deja sunt asimilat ca fiind artistul departamentului, daca nu al intregii firme, pentru laturile mele muzicalo-publicistice. Am facut cateva cantari foarte faine cu oamenii astia la munte. Si imi place si sediul, biroul propriu-zis. Chiar acum scriu de la etajul 7, unde ne-am mutat de curand. Sunt in Opera Center si privelistea este foarte frumoasa. In fatza am spitalul Universitar, iar undeva in stanga, dar mult mai aproape, este biserica Sf. Elefterie. Doi ani am trecut ca un nesimtzit pe langa ea, fara sa intru vreodata. In ultimele saptamani am intrat insa de trei ori si am ramas impresionat de frumusetea ei. Undeva, mai la stanga, vad stadionul lui FC National si Arenele BNR, unde chiar acum are loc Romanian Open la tenis. Iar in stanga-spate e Casa Poporului, imensa, oarecum groteasca, dar speciala, intr-un fel.
Vad toate astea doar rotind capul, in timp ce stau la biroul meu si tastez aceste randuri. Am vazut si niste apusuri fabuloase de aici.
Pana la urma, toate astea sunt insa irelevante. O sa plec intr-o zi din firma asta si voi lua cu mine un singur lucru.

Tuesday, 11 September 2007

Remember 9/11




Au trecut 6 ani. Tin minte ca venisem de la facultate, unde mersesem pentru o restantza ce a fost amanata pentru a doua zi. Atipisem pe canapea si tata a venit sa ma trezeasca sa vedem catastrofa din America.
Pe langa faptul ca a fost cel mai grav atac terorist din istorie, m-a impresionat cu atat mai mult cu cat el a avut loc in orasul pe care-l iubesc cel mai mult, desi pana acum nu l-am vizitat.
Mai jos va invit sa urmariti un devastator tribut, oferit de trupa pe care multi (inclusiv eu, bineinteles) o considera cea mai mare formatie live din istorie. Va veti convinge de ce. Si daca, vizionand, va veti trezi cu ochii in lacrimi, stati linistiti, e ok.

p.s. Recomand doua filme:
United 93
World Trade Center

Oh Lord, open my lips and my mouth shall show forth thy praise.
Psalm 51

Sunday, 9 September 2007

Description

Sophie was back in the game! Pure, raw, explosive pleasure! Better than drugs, better than smack! Better than a dope-coke-crack-fix-shit-shoot-sniff-ganja-marijuana-blotter-acid-ecstasy! Better than sex, head, 69, orgies, masturbation, tantrism, Kama Sutra or Thai doggy-style! Better than banana milkshakes! Better than George Lucas's trilogy, the muppets and 2001! Better than Emma Peel, Marilyn, Lara Croft and Cindy Crawford's beauty mark! Better than the B-side to Abbey Road, Jimmy Hendrix and the first man on the moon! Space Mountain, Santa Claus, Bill Gates' fortune, the Dalai Lama, Lazarus raised from the dead! Schwarzenegger's testosterone shots, Pam Anderson's lips! Woodstock, raves... Better than Sade, Rimbaud, Morrison and Castaneda! Better than freedom, better than life!

That's it. You gotta love it. E dintr-un film.

Saturday, 8 September 2007

It's A Motherfucker


It's a motherfucker
Being here without you
Thinking 'bout the good times
Thinking 'bout the bad
And I won't ever be the same

It's a motherfucker
Getting through a sunday
Talking to the walls
Just me again
But I won't ever be the same
I won't ever be the same

It's a motherfucker
How much I understand
The feeling that you need someone
To take you by the hand
And you won't ever be the same
You won't ever be the same.


Get this widget | Share | Track details

Thursday, 6 September 2007

He Was an Opera

Luciano Pavarotti (October 12, 1935 – September 6, 2007)

U2 frontman Bono has paid tribute to the late tenor Luciano Pavarotti on the band's website. Here is his full message.

“Some can sing opera, Luciano Pavarotti was an opera. No one could inhabit those acrobatic melodies and words like him. He lived the songs, his opera was a great mash of joy and sadness; surreal and earthy at the same time; a great volcano of a man who sang fire but spilled over with a love of life in all its complexity, a great and generous friend.Great, great fun, The Pavlova we used to call him. An emotional arm twister if he wanted you to do something for him he was impossible to turn down. A great flatterer. When he wanted U2 to write him a song he rang our housekeeper, Theresa, continually so we talked about little else in our house.When he wanted U2 to play his festival in Modena, he turned up in Dublin unannounced with a film crew, and door-stopped the band. His life and talent was large but his sense of service to the weak and vulnerable was larger.We wrote Miss Sarajevo for him. He had worked on the humanitarian crisis that was the war in Bosnia. We travelled together on a UN air force flight to Mostar... all of us earnest in hard hats, just about strapped into this industrial aircraft with the big man handing out parmigiano from Reggio Emilia, “the best cheese in the world" he kept saying… deadpan… to make us laugh.In Pesaro, in his summer house, he lived an almost bohemian life with a recording studio set up in an out house - but did all his vocals in his bedroom... there was a hammock hung between two marine pines for a siesta. He liked to eat, sleep and then warm up his vocals though I remember more eating than warming up. When we first recorded with him I left a stone heavier than I arrived.Intellectually curious, couldn’t stick to his own generation - loved new ideas, new people, new song forms.A sexy man whose life lit up again when he fell in love with Nicoletta and as he watched Alice play in the yard. He loved all his daughters so much. The sadness of losing his only boy his only silence.I spoke to him last week... the voice that was louder than any rock band was a whisper. Still he communicated his love. Full of love.That's what people don't understand about Luciano Pavarotti. Even when the voice was dimmed in power, his interpretive skills left him a giant among a few tall men.”
Bono